TEMA IUBIRII TRATATA IN OPERA INTERBELICA

Descriere generala

Iubirea este sentimentul cel mai inaltator si mai coplesitor al fiintei umane . Este, se stie, si cea mai veche tema literara, inscrisa in forme arhaice in toate mitologiile si religiile lumii.

Marile povesti de dragoste reunesc in eternitate cupluri ramase nemuritoar, deopotriva zei si pamanteni, pe aceste dihotomii perpetue intemeindu-se marea poezie de dragoste a lumii , marile tragedii , epopeele si o intreaga proza moderna in care tema iubirii este dominanta, dragostea osciland intre Eros si Thanatos, intre angelic si demonic, intre divin si infernal .

Iubirea e un vant ce adie prin sufletul tau, e un uragan care, daca te prinde, ai incurcat-o, nu mai scapi. Iubirea e o boala incurabila, se poate trata numai prin iubire. Iti pierzi mintile cand iubesti si vezi tot frumosul care te inconjoara si iti doresti sa poti atinge infinitul, visezi la o lume care chiar nu exista, e doar in mintea ta, dar tu o vezi, fiecare vis pe care il ai cu persoana iubita, iti trezeste noi vise, noi sperante. Iubirea e cel mai frumos sentiment trait de fiinta umana. De fapt iubirea este adevaratul 'subiect' care da sens vietii noastre, iubirea creaza vise, iluzii, tot frumosul din lume. Ce e de fapt iubirea? Raspunsul cel mai corect il gasesti in inima ta si in ochii celui de langa tine.

Poate tocmai importanta deosebita a acestui sentiment atat de complex face ca tema principala a majoritatii operelor literare sa fie iubirea.

Iubirea e ca un val, te face sa nu mai fii stapan pe tine, ai un alt stapan, nu mai esti tu. William Shakespeare in ''Romeo si Julieta'' surprinde aceasta faza a dragostei: Romeo inlocuieste numele Julietei cu apelativele ''stapana'' si ''sfanta''. Pentru Romeo, Julieta e icoana si el este pelerinul care i se inchina.

Dragostea are ca hotar forte limitate, isi trage puterile din viata, din darnicie, iar oamenii daruiesc greu. Este legatura dintre doua suflete asemenea, este sfanta, glasul, privirile celuilalt pun in miscare anumite strune din inima, care nu vibreaza decat sub puterea amintirilor, pe care le insufleteste.

Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente, o certitudine a placerilor pe care nimeni si nimic nu o poate afecta. Ea nu traieste decat atata vreme cat se crede vesnica iar cei ce sunt indragostiti cu adevarat cred ca dragostea lor e vie si dincolo de mormant. Nu are cautare vesnica decat ceea ce este vesnic frumos si adevarat, adica dragostea. Ea este un templu al tuturor, un lacas care asteapta un abur de dorinta, este un drum pavat spre eternitate un drum care presupune compromisuri care uneori depasesc puterea de intelegere.

Dar o singura minciuna distruge acea incredere netarmuita, care pentru unele suflete este insusi temeiul dragostei.

Indragostitul simte cum infloreste in el ceva ce nu e existat, simte ca traieste pentru persoana iubita.

Omul este si poate fi privit ca o entitate, un tot unitar. Dar este si trebuie sa fie privit si ca un punct de intersectie a multiple si diverse serii de relatii si interactiuni. Sistemul este atat de inchis, cat si deschis, pentru a se corela cu lumea si dainui.

Iubirea este o tema existenta in toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acorda o importanta deosebita, ca experienta umana fundamentala, care difera in functie de varsta, sex, stare sociala, credinta, epoca istorica sau apartenenta culturala. Astfel, tema este larg difuzata si circula in intregul sistem al literaturii, apare atat in opera marilor scriitori cat si in cea a celor minori, in viziunea specifica diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.

Iubirea este abordata in literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existand diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atat in literatura romana cat si in cea universala sunt: iubirea ca initiere, iubire ca pasiune si iubire tragica.

In mentalitatea arhaica iubirea este considerata o mare forta si primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinte supranaturale si reprezinta un proces de initiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al zburatorului. Mit fundamental al poporului roman, mitul erotic e, dupa cum afirma G. Calinescu 'personificarea invaziei instinctului puberal.' In conceptia criticilor, folcloristilor, etnologilor, zburatorul este un spirit rau, privit ca un zmeu sau demon, o naluca, el intra noaptea pe cos sau horn, avand infatisarea de balaur, sarpe, para de flacara. Zburatorul apare in visul fetelor ca un tanar frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numara: Dimitrie Cantemir, George Calinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cat despre prelucrarea mitului in literatura, Calinescu afirma: 'Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei.' Ca marturie sta poemul Calin(file din poveste), inspirat din basmul popular Calin Nabunul. Dar M. Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul zburatorului. Printre cei inspirati de acest mit fundamental al poporului se numara si I.H. Radulescu, cu poezia Zburatoru, considerata cea mai izbutita creatie poetica a acestuia.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii in literatura. Ea se caracterizeaza prin atractie reciproca puternica, existenta unor obstacole in intalnirea sentimentului de iubire, prin incalcarea unor reguli ale comunitatii in care traiesc cei doi. In cazul ei indragostitii traiesc o stare de exaltare permanenta, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despartiti de imprejurari si aceasta departare se impune pentru a verifica sentimentele si in acelas timp pentru a-i pastra intensitatea. Iubirea-pasiune este insotita intotdeauna de suferinta, de o anume doza de nebunie si de o tentatie a mortii.

In mitologia greaca pe langa zeul iubirii, Eros, exista si zeul mortii, Tanastos iar psihologia moderna considera ca iubire si moartea sunt doua instincte dominante ale psihicului uman. Destinul marilor indragostiti in operele literare sta sub semnul iubirii si al mortii. Astfel, iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizata dupa moartea protagonistilor, ca in operele literare Romeo si Julieta de W. Shakespeare si Tristan si Isolda,veche legenda medievala.

Scriitori romani au privit si tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creind astfel o opera vasta. Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea si analizarea sentimentului de iubire se numara: Mihai Eminescu, George Calinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Radulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stanescu, Mircea Cartarescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu si multi multi altii.

Mihai Eminescu este poetul nostru national si, dupa cum afirma G. Calinescu ' opera literara a lui M. Eminescu creste cu toate radaciniile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton.' In poezia sa de dragoste Eminescu a fost influentat de trairile sale sufletesti, de experientele sale. Astfel se remarca mai multe etape in evolutie poeziei de iubire eminesciana, existenta unei curbe de la elan pasionat la infrangere.

O vreme, aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si a crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Poetic, acest lucru s-a exprimat in tonalitati majore, in culori vii si lumini fara pata, intr-o mare abundena vegetala si neincetate sclipiri de ape. In opera publicata, rastimpul de exuberanta tine pana in jurul anului 1876 si insuma Sara pe deal, Floare albastra, Fat-frumos din tei, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, etc.

Cuvintele de dragoste adresate femeilor, vorbe mestesugite din arsenalul seducatorului, au drept tel atingerea unui scop pedestru, teluric.

Eminescu face, si in acest domeniu, o cotitura. Erotica sa este de o sinceritate totala, cu trairi si arderi intense pe rugul dragostei este durabila si constanta, ''este o dominanta a existentei, un mod de a privi si de a explica viata. Erosul inseamna iubire, pasiune, spre deosebire de termenul ''agape'', care defineste o iubire implinita.

Eminescu a cantat in acorduri sublime legaturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufletesti bazate pe stima si intelegere reciproca, pe devotament si idealuri curate. In poeziile sale, Eminescu a inaltat un adevarat imn sentimentelor de dragoste, lasand marturiile setei sale de viata, ale dorintei sale de a trai in fericire.

In opera lui Eminescu un fir indoliat se intretese cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea, incat dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile eminesciene cele mai tipice. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seama desteptarea brusca, in neimpacata lumina conceptuala, a omului care a dus pana la capat experienta iubirii.

Dar nu numai operele culte surprind anumite ipostaze ale iubirii ci si cele anonime cum este capodopera ''Miorita'' care ilustreaza caracteristica activa a dragostei materne.

Iubirea parinteasca este relevata de Marin Preda in ''Morometii'' in cazul lui Ilie Moromete care in familie e un tata autoritar de care asculta toti fara sa se opuna. Cand se trezeste brusc in fata unei alte realitati personajul traieste o adevarata drama a paternitatii.

Iubirea de patrie e surprinsa intr-o opera cosbuciana, ''Patria romana'' cand patria e incadrata intr-un spatiu si timp egal cu vesnicia. Cele 3 mari unitati ale timpului sustin ideea lantului de generatii care asigura continuitatea poporului roman. Maretia trecutului e proiectata la dimensiuni de legenda, patria e definita prin momentele de glorie din istoria nationala.

Cu ecouri de meditatie grava si ''Desteapta-te romane'' (Andrei Muresanu) dezvaluie in armonii de cantec rascolitor in care vibreaza toata mandria si indurerata istorie a romanilor iubirea de patrie.

In romanul Otilia de G.Calinescu exista un conflict, erotic, sub aspectul unei competitii intre tanarul Felix si mai varstnicul Pascalopol, amandoi indragostiti de de Otilia. Povestea de iubire este inscrisa pe un fundal social, ilustrat de celelalte personaje ale romanului. Mircea Eliade, influentat de experientele proprii scrie romanul Maitreyi, roman al dragostei dintre autor si tanara, orientala eroina, ce da si numele cartii. Vasile Alecsandri scrie Doinele sale, inspirate din folclorul romanesc, avand ca tema iubirea. Ionel Teodoreanu urmareste in romanul sau La Medeleni evolutia iubirii infiripata inca din copilarie dintre Danut si Monica, iubire care are ca urmare casatoria dintre cei doi. Actiunea romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu se petrece in jurul incertitudinii credintei reciproce in dragoste. Deasemenea, Tudor Arghezi scrie idile precum Creion, Morgenstimmung, Psalmul de taina, Nichita Stanescu adopta tema dragostei in romanele Adolescenti pe mare, Leoaica tanara, iubirea, aidoma lui Gala Galaction in romanul De la noi la Cladova.

O alta ipostaza a iubirii apare in "Nora sau Balada zanei de la Balea-Lac" de Mircea Nedelciu.

Opera prezinta un moment important din viata personajului principal, Nora. Fata de 16 ani se indragosteste de Doru, iubitul ei.Se remarca aici o iubire neobisnuita fata de natura, in mod particular, de munte, pe care uneori il compara cu Doru.

Iubirea Norei fata de Doru este sincera, se imbina iubirea pasiune si platonicismul. Iubirea agape se intalneste in sentimentele fetei pentru natura, pentru munte, ea se simte prizoniera in oras, simte muntele ca fiind un spatiu al libertatii, unde crede ca isi va putea implini iubirea cu fiinta iubita .Datorita lipsei de comunicare dintre Nora si parintii acesteia, a autoritatii impuse de parinti care nu-i permite fetei sa-si impuna punctul de vedere, ea crede ca mai bine ar fi plece de acasa si sa abandoneze scoala.

Spre final, textul demonstreaza ca iubirea nu este eterna in cazul in care cele doua fiinte nu corespund in mod egal prin intermediul sentimentelor lor.

In "O noapte furtunoasa", Caragiale prezinta jocul ironic dintre cele doua triunghiuri conjugale formate: Jupan Dumitrache, Veta, Chiriac si, respectiv, Ghita Tircadau, Zita, Rica Venturiano.

Comedia in doua acte are in centru complicatiile amorului.Jupan Dumitrache, cherestegiu si capitan in garda civica, este gelos, crede cu convingere k "un bagabont" ii arunca ocheade sotiei sale , Veta in timpul spectacolului de la gradina "Iunion".El tine la onoare lui de familist. Aceeasi gelozie o simte si Chiriac, omul de incredere al lui Jupan Dumitrache, si amantul sotiei sale, care s-a indragostit cu adevarat de aceasta.Intalnirea de la "Iunion" a Zitei, sora Vetei cu Rica Venturiano, student in drept si publicist a dus la o idila intre cei doi. In urma biletului primit de la Zita, Rica Venturiano vrea sa-si vada iubita dar nimereste din greseala in camera Vetei si ii face declaratii de dragoste pasionante, confundand-o cu sora ei. Conflictul culmineaza cu prinderea lui Rica Venturiano de catre Jupan Dumitrache, dar, pozitia sociala a tanarului il ajuta pe acesta sa iasa din incurcatura. Jupan Dumitrache ii acorda mana cumnatei sale lui Rica Venturiano si totul revine la normal.

Prin comicul de situatie Caragiale provoaca confuzie, Veta este confundata cu Zita. Aceasta confuzie genereaza lasitatea lui Rica Venturiano si diferenta dintre aparenta si esenta. Jupan Dumitrache vrea sa para intelectual, politician, cu o imagine nepatata dar este naiv, incult, este inconstient de faptul ca este inselat.Rica Venturiano se crede poet, inteligent, cuceritor, un barbat adevarat dar este un las fara cultura, o persoana narcisista care pana la urma este obligat sa se casatoreasca cu Zita. Zita se crede emancipata, vorbeste limba franceza, se crede juna dar este imorala, pentru ea casatoria nu are valoare.

In concluzie, prin comedia sa Caragiale ironizeaza iubirea, foloseste satira si sarcasmul pentru a ilustra moravurile societatii romanesti.

Probabil cea mai cunoscuta poveste de dragoste din istoria lumii este cea prezentata in opera "Romeo si Julieta", care este o tragedie in cinci acte, avand la baza o poveste reala, petrecuta in secolul al XIV-lea.

Romeo Montague si Julieta Capulet, apartineau a doua familii importante ale Veronei a caror neintelegeri si rivalitati durau de foarte mult timp. Povestea lor de dragoste incepe la o petrecere realizata de membrii familiei Capulet, la care, desi neinvi tat, participa si Romeo pentru a-si vedea iubita. Atunci o cunoaste pe Julieta iar dragostea dintre ei este atat de puternica incat la cateva zile cei doi se casatoresc .In urma disputei dintre Romeo si Tybalt, varul Julietei, acesta este omorat iar Romeo exilat de catre familia Capulet. Deoarece dragostea celor doi tineri este mai presus de orice, Julieta isi insceneaza moartea deoarece este obligata de parinti sa se casatoreasca cu Paris. Romeo nu stie intentiile Julietei si crede ca fata chiar a murit, fapt pentru care merge la mormantul ei. Acolo il intalneste pe Paris pe care il omoara dupa care isi ia si el viata si bea otrava cumparata anterior. Julieta se trezeste si, pentru ca nu vrea sa traiasca fara Romeo, se sinucide.

Iubirea celor doua personaje din opera lui Shakespeare este una erotica, pasionala care atinge momentul fatal al mortii. Tragismul consta tocmai in faptul ca iubirea lui Romeo si a Julietei este atat de puternica incat ei o eternizeaza prin moarte. Nu vor sa traiasca unul fara altul.

Se remarca astfel ca marii scriitori ai literaturii au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu rezultate de o imensa importanta pentru literatura autohtona. Faptul ca iubirea i-a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau mica amploare este natural, caci iubirea este poate cea mai vasta sursa de inspiratie prin faptul ca este o experienta unica pentru fiecare in parte si poate fi privita sub nenumarate aspecte. Si in folclor iubirea este o tema fundamentala si poporul a creat o categorie estetica caracteristica ei: Doina. Doina, fie de jale, fie de dor, exprima profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea si suferinta pe care acesta o poate provoca.

Dragostea in sufletul unei femei e ca o scanteie ascunsa in cenusa, nu totdeauna descoperita, un vis de dominatie, dar si de supunere, e o dorinta de amabila convorbire si un adapost intr-un pustiu.

In dragoste cei doi sarmani indragostiti stau o clipa tacuti si-si mistuie chinurile bune ori rele, gandurile lor raman aceleasi si se inteleg atat de bine si-n bucuriile launtrice ca si-n durerile cele mai ascunse

Iubirea este o tema inepuizabila si oricat s-ar scrie despre iubire, mai raman inca multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continua sa scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trairi. Iubirea este si va ramane tema fundamentala a literaturii tuturor prezentului, trecutului si viitorului.

Articole de Nicolae Manolescu cu privire la sentimentul de iubire

"In principiu, nu prea vad ce legatura ar fi intre critica si iubire. Critica este o activitate intelectuala care apreciaza sau examineaza operele literare. Iubirea, indiferent in care dintre acceptiile ei, este un sentiment. Fie si fata de o transcendenta, dar tot o emotie este. Spiritul critic, in schimb, care ar trebui sa stea la baza criticii literare ori artistice, este o forma a prejudecatii si interpretarii in care inevitabila aplecare spre sentimente a fiintei noastre nu joaca decit un rol accidental sau ocazional. Daca repet aceste truisme, este fiindca observ de la o vreme cum iubirea este tot mai des invocata ca argument impotriva revizuirilor critice. Si ura, ca proba a nemerniciei lor. Aproape din capul locului, cind dupa 1989, unii critici s-au simtit obligati profesional si moral sa atace problema validitatii unor opere sau autori din perioada anterioara, replica sosita cu cea mai mare frecventa a fost ca revizuirile denota ura fata de 'marii scriitori ai neamului', o ura care, daca am tolera-o, s-ar transforma in 'tradarea' unor valori scumpe noua, romanilor. In acesti termeni punea chestiunea un poet basarabean, acum mai bine de un deceniu, aratind cu degetul, intre alte publicatii din tara incapabile de iubire si fidelitate (acestea ar fi antonimele urii si tradarii), si spre Romania literara. M-am intrebat atunci, ma intreb si acum: ce semnificatie pot avea in context critic si istoric literar sentimente ori atitudini de felul celor, intoarse cind pe o parte, cind pe alta, de acei comentatori literari care si-au facut din retorica emotionala un certificat de patriotism?

Fireste, nici o semnificatie. Poate doar o enorma confuzie, o egalizare a valorilor. Criteriile revizuirii sint de alta natura Si chiar daca intervine uneori factorul etic, nici el nu e fundamental. Am atras in repetate rinduri atentia asupra riscului de a se reduce revizuirile la aspectul etic. Literatura nu serveste unor scopuri morale precise. Caile catharsisului in arta sint la fel de necunoscute (si de ocolite) precum caile Domnului in viata. Chiar daca aceste lucruri se stiu demult (au fost teoretizate ori metaforizate stralucitor de numerosi filosofi ori critici), reamintirea lor devine oportuna cind se incalca, deliberat sau nu, dar cu mare nonsalanta, granitele dintre intelectual si emotional in disciplina noastra. Unii cred ca e de ajuns o comportare regretabila a unui mare scriitor spre a-i trece opera la index. Altii, din contra, prefera a nu sufla o vorba despre comportarea cu pricina, ca sa nu stirbim prestigiul operei. Rational este sa distingem planurile, nu sa le amestecam. Parerea mea este ca revizuirea este istoriceste fatala si este, inainte de orice, estetica. Daca nu mai citim astazi o opera sau un autor asa cum ii citeam ieri, aceasta nu tine de vointa noastra, nici de vreo schimbare in sine a operei sau a autorului in chestiune, ci de un concert de factori obiectivi, inevitabili, citeodata imponderabili; si singurul lucru care conteaza cu adevarat in noua percepere a operei sau a autorului este de natura literara, estetica, altfel spus, priveste mentinerea ori pierderea interesului nostru pentru frumusetea textului literar. Ne mai place sau nu ne mai place? Revizuirea se produce de la sine si consta in a raspunde la intrebarea aceasta.''

"Daca un critic pune in aprecierile lui iubire sau ura, iata ceva care n-are legatura cu fondul actiunii sale. Oameni sintem si ne putem lasa uneori condusi ori coplesiti de emotii.                  In definitiv insa, lectura noastra e afectata esential de cu totul alte lucruri decit pasagerele sentimente care o insotesc ca o umbra, mai mare cind soarele e jos, la rasarit ori in amurg, decit cind e, la maturitate, exact deasupra capului nostru. Si nu ne definim ca iubitori de literatura decit in masura in care ne place s-o citim si avem ceva de spus despre ea, nicidecum in sensul manifestarii vulgar-demagogice a unui sentiment. Totdeauna lucrurile sint in realitate mai simple decit in ideologie. Iubirea de literatura a criticii nu este nimic altceva decit o forma de onestitate: a spune adevarul tau despre carti si despre scriitori. Fireste, nu toate adevarurile sint la fel de convingatoare. Daca un critic se inseala, asta inseamna ca n-are destul talent, nu ca uraste operele. Adevarul marilor critici pare necontestabil datorita geniului lor, nu datorita iubirii lor de literatura

"Iubiti scriitori, cereti criticilor sa va citeasca, nu sa va iubeasca si nu e nevoie sa-i iubiti; e destul, la rindul vostru, sa-i cititi. Aceasta mutualitate garanteaza perenitatea literaturii."

Citate Mircea Eliade cu privire la sentimentul de iubire

" Asta se intampla intotdeauna: ti se pare ca iubita seamana cu tot ceea ce ti se povesteste despre dragoste. Dar poate ca de data aceasta seamana intr-adevar"

" In iubire ne desteptam totdeauna prea tarziu"

" In dragoste nicio certitudine nu e definitiva Lucrul acela elementar - sentimentul ca esti iubit - trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si extaz."

" Viata e ca o femeie pe care o iubesti si care te inseala. Toata ura ce o indrepti impotriva ei e in fond tot dragoste"

Motto "Daca vrei sa iubesti, fii iubit" (Seneca

Mircea Eliade

"Maitreyi"

DATE DESPRE AUTOR

Mircea Eliade Mircea Eliade s-a nascut la 28 februarie 1907 la Bucuresti si a murit la 22 aprilie 1986 la Chicago. A facut studii de filozofie la Bucuresti, incheie cu o teza despre filozofia Renasterii (1928):la Calcuta (India 1928-1931) isi sustine doctoratul in filozofie cu o lucrare asupra gandirii si practicii yoga(1932). Intre 1933-1940, simultan cu o intensa activitate beletristica si publicistica, tine cursuri de filozofie si de istoria religiilor la universitatea din Bucuresti. In timpul razboiului este atasat cultural al ambasadei Romaniei la Londra (1940-1941) si al delegatiei romane de la Lisabona (1941-1946). Din 1946 se stabileste la Paris, unde preda istoria religiilor la o scoala de inalte studii, iar apoi la Sorbona. Solicitata in S.U.A. in 1956, va lucra in calitate de lector-consultant si imediat profesor titular si coordonator al catedrei de istorie a religiilor. Din 1985 in semn de inalta pretuire, un spatiu, spiritual a fost denumit "Catedra Mircea Eliade", la universitatea di Chicago. Opera traseaza orizonturi spirituale ale omului de geniu "Solilocvii" (1932) "Oceanografia" (1934) "Alchimia asiatica" (1935), "yoga" , "Essai sur les origines de la mystique indienne" (1936), "Cosmologie si alchimie babiloniana" (1937), "Fragmentarium" (1938), "Mitul reintegrarii" (1942), "Insula lui Euthanasius" (1943), "Comentarii la legenda Mesterul Manole" (1943), "Istoria credintelor si ideilor religioase" (1977-1978). In cei 60 de ani de la redactarea primei opere literare "Romanul adolescentului miop", "proza lui Mircea Eliade a fascinat cateva generatii si a cunoscut numeroase avataruri: lirismul si autenticitatea din Maitreyi (1933), monologul interior al "Intoarcerii din rai" (1934), fresca epocii din "Huliganii" (1935), fantasticul cu profunde radacini in folclorul autohton. "Sarpele" (1937) si "Domnisoara Cristina" (1936) si, in fine desavarsita sinteza a "Noptii de Sanziene", roman social si filozofic, unde realismul se imbina cu fantasticul, mitul si simbolul "-(Mircea Andoca). Mircea Eliade si-a impus sa cunoasca limba si cultura indiana, dar si practica yoga prin experienta proprie, precum si Tantra. L-au interesat tehnicile meditatiei si fiziologia mistica. Experienta din India se gaseste in eseurile lui Mircea Eliade, insa si in operele: "Nopti la Serampore" (1940), "Maitreyi" (1933), "Isabel si apele diavolului" (1930), "Secretul doctorului Honigberger", (1940). Operele ca: "Santier(1935), "Nunta in cer" (1939), "Lumina ce se stinge" (1934), "Douasprezece mii capete de vite" (1952), "Fata capitanului" (1955). "O fotografie veche de 14 ani" (1959), "La tiganci" (1959)," Pe strada Mantuleasa" (1968), "Tinerete fara batranete" (1978)-cuprind si elemente de viata sociala, din lumea exotica sau autohtona, alaturi de aspectele morale, religioase, filozofice- insa acestea sunt impregnate in confesiune si subliniate poetic, dizolvata in substanta evocarii. Motivul dominant al iubirii, in proza lui Mircea Eliade apare pentru ca erosul iubirii e un ferment strecurat peste tot in impetoasele, dezlantuitele trairi ale eroilor sai. Mircea Eliade continua, in modul cel mai evident, directia prozei fantastice eminesciene, printr-o actiune programatica, fiind cosntient de infabilele resurse ale acestui filon. Prin structura si prin temperament, unele neoromanticeii deschid calea spre o creatie literara moderna. De aceea se arata preocupat de refacerea unitatii primordiale, in mitul reintegrarii in paradisul adamic, dinaintea pacatului originar. Dragostea reprezinta, in viziunea lui Mircea Eliade, o nostalgie a androginismului. "Dar eu sunt intr-un anumit sens si un om de stiinta, silindu-ma sa fiu obiectiv in cercetarile mele, si atunci cand fac literatura vreau sa ma pastrez in acea spontaneitate a visului sau a copilariei. Cum se stie tot ce facem noi in literatura e o nostalgie a copilarie si adolescentei, adica partea cea mai spontana si mai creatoare a vietii: M-au intrebat multi de ce nu mi-am tradus eu insumi literatura in englezeste, de exemplu. Probabil ca as fi putut sa o fac dar prefer sa o traduca altii. Cred ca nu puteam sa scriu literatura decat in romaneste. Dar cred ca nici n-ar fi trebuit sa scriu altfel, pentru ca limba in care am scris si scriu inca este continuitatea mea nu doar cu trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii romanesti. N-am vrut sa ma simt de loc exilat, un om rupt de neamul lui. " Proza lui Mircea Eliade este dominata de mister, se desfasoara intr-o lume extrasenzoriala, marcata de fantastic si paranormal. In general romanele sale sunt autobiografice,grefate pe probleme intelectuale si existentiale. Ioan Petru Culianu observa ca romanele cu un pronuntat caracter fantastic alcatuiesc majoritatea beletristicii lui Eliade si le clasifica in trei cicluri care reflecta si o filozofie personala: 1 Ciclul indian,care corespundei unei profesiuni de credinta exprimat in articolul "Folclorul ca instrument de cunoastere" (1937), in care este acceptata existenta unei realitati extrasenzoriale, paranormale si din care fac parte Domnisoara Cristina(1936), Sarpele(1937). 2 Al doilea ciclu este intitulat ci clul idiotului, in care "idiotul" (sarac cu duhul) este inzestrat cu semnificatia pozitiva atribuita in traditia crestina. Aceste prime doua cicluri se caracterizeaza prin diferenta fenomenologica intre samanul care participa intr-un ritual de cautare initiatorie si samanul care are o "chemare" spre o cariera supranaturala. In primul caz, personajul este in cautarea propriilor sale forte, in al doilea, el este in mod clar instrumentul acestor forte pe care nu le poate controla in nici un fel. Aceasta filozofie personala este exprimata de Eliade atat in nuvele memorabile cum ar fi La tiganci (1959), cat si in romanul Noaptea de Sanziene (1971). 3 Al treilea este ciclul de hermeneutica si criptografie, in care se includ nuvele ca Incagnito la Buchenwald, Cele trei gratii, Dayan, Nouasprezece trandafiri, Mantaua. Ca istoric, al religiilor, Mircea Eliade este autorul a importante si ample studii si monografii despre yoga, alchimie, initiere, samanism, a mai multor teorii despre sensul si structura religiei si a mitului, grupate in jurul conceptului de hierofanie,revelatia sacrului in obiecte care inconjoara fiinta umana. Ioan Petru Culianu(1950-1991), cunoscut profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago si unul dintre cei mai apropiati pana la sfarsitul vietii lui Mircea Eliade, intr-un recent studiu facea aprecieri notabile asupra activitatii stiintifice a autorului lui Maitreyi: "In ultimii 30 de ani, un alt savant in domeniul religiei nu a avut un ecou de rasunet mondial in randurile marelui public neavizat ca romanul Mircea Eliade, naturalizat cetatean american, in 1966 profesor la Universitatea cin Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962 si onorat ca Destinguished Service Professor. Asemenea lui Carl Gustav Jung, pe care l-a cunoscut in anii 50 la intrunirile anuale ale grupului Eranos in Ascona. Eliade a subliniat persistenta structurilor mitice in subconstientul omului modern. Opera stiintifica a lui Eliade poate si ea fi considerata ca un inventar de teme si comportamente mitice relevante care nu reprezinta numai o colectie erudita de materiale arhaice, ci o experienta traita zilnic de milioane de oameni pretutindeni. Beletristica si opera stiintifica a lui Eliade par deci sa aiba un numitor comun si anume stabilirea unui repertoriu de comportamente care sa alcatuiasca o "antropologie filozofica". Desi refuza sa recunoasca majoritatea implicatiilor filozofice ale operei sale, Eliade si-a facut o serioasa formatie filozofica in Romania. Pentru Eliade, istoria religiilor se structureaza in jurul conceptului fundamental de "hierofanie" si anume revelatia sacrului in obiectele naturale sau artificiale, de care este inconjurata fiinta umana. Acest concept are o premisa anrtopologica dupa care sacrul se dezvaluie omului in conformitate cu niste categorii stabilite sau "arhetipuri". De exemplu cerul dezvaluie transcendenta, pamantul maternitatea si fecunditatea. Se poate observa imediat legatura intre aceasta conceptie a sacrului si teoria lui Gaston Bachelard despre " complexele elementare". O deosebita influenta au avut conceptiile lui Eliade despre spatiul si timpul sacru. Spatiul sacru este intotdeauna ca centrul universului, in timp ce timpul sacru este o repetitie a elementelor care au avut loc la origine, originea lumii. Dar ar fi o greseala sa presupunem ca Eliade ar fi un "nostalgic". Dimpotriva el a subliniat intotdeauna cu tarie ca in omul modern exista o dimensiune ascunsa, subconstienta, guvernata de existenta secreta a unor profunde simboluri religioase. Propria opera sta marturie acestei convingeri de viata. In ultimii ani de viata, in ciuda serioaselor probleme de sanatate, a continuat sa ramana angajat, cu aceasi unica, nelimitata curiozitate si entuziasm, in preocuparea de viata: cunoasterea. A declarat deseori ca istoria religiilor ar trebui sa dea dovada de mai multa originalitate, si a inceput sa se mentina la curent cu perspectivele uluitoare deschise de matematica si fizica moderna. Desi a incorporat multe notiuni stiintifice in nuvelele sale fantastice, a respins energic interpretarea ce li s-a dat uneori ca fiind o literatura stiintifico-fantastica de un tip special.

TABEL CRONOLOGIC

1907 Mircea Eliade s-a nascut in Bucuresti, Romania, ca al doilea fiu al capitanului Gheorghe Eliade si al Ioanei Eliade. Initial numele tatalui sau a fost Ieremia, si era originar din Tecuci.

1914 Se muta la Bucuresti, unde urmeaza scoala din strada Mantuleasa.

1917 Este admis la liceul Spiru Haret.

12 mai 1921 Mircea Eliade Debuteaza cu Inamicul viermelui de matase, semnand Eliade Gh. Mircea.
1923 Invata italiana pentru a putea citi Papini in original si engleza pentru a-l citi pe Frazer. Incepe sa invete ebraica si persana.
1925 Eliade este student la filosofie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti.
1927 Prima lui vizita in Italia. Il viziteaza pe Papini, care l-a influentat in tinerete.
octombrie 1928 Absolva Universitatea din Bucuresti cu o lucrare despre Campanella si filosofia Renasterii
20 noiembrie 1928 Pleaca in India.
25 noiembrie - 5 decembrie1928 Calatoreste in Egipt. Pe 26 decembrie ajunge la Calcutta.
decembrie 1928 - decembrie 1931 Face studii de filosofie, traieste in Calcutta unde o intalneste pe Maitreyi.
Decembrie 1931 Eliade paraseste India si se intoarce la Bucuresti.
1933 Mircea Eliade isi ia doctoratul cu lucrarea Istorie comparata a tehnicilor Yoga.
1936 Intre iulie si august Eliade calatoreste la Londra, Oxford, Berlin.
1933-1940 simultan cu o intensa activitate beletristica tine cursuri de filosofie si de istoria religiilor la Universitatea din Bucuresti.
1940 Pleaca la Londra ca si atasat cultural.
1941 Din 10 februarie si pana in 1944 este consilier la ambasada din Lisabona.
16 septembrie 1945 Se muta la Paris cu fiica lui, Giza, unde preda istoria religiilor, intai la École Practique des Hautes Études (pana in 1948), apoi la Sorbona.
1948 Isi incepe colaborarea la revista Critique, sub comanda lui Georges Bataille.
15 iulie 1949 Mircea Eliade face o calatorie in Italia, unde scrie 300 de pagini din romanul Noaptea de Sanziene.
1950 Participa la Congresul International de Istorie a Religiilor din Amsterdam.
mai 1952 Pleaca in Italia din nou.
1 Octombrie 1956 Pleaca la Chicago, timp de un an este Visiting Professor pentru "Haskell Lectures".
1957 Eliade accepta postul de profesor titular si de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 "Catedra Mircea Eliade") la Universitatea din Chicago.
septembrie 1960 Mircea Eliade ia parte la Congresul de istorie a religiilor la Marburg.
1964 Primeste titlul de Sewele L. Avery Distinguished Service Professor.
11 mai 1966 Devine membru al Academiei Americane de arte si stiinte.
August - septembrie 1970 viziteaza Suedia si Norvegia si participa la Congresul de istorie a religiilor.
1977 Mircea Eliade primeste premiul Bordin al Academiei Franceze.
1985 Devine Doctor Honoris Causa al Universitatii din Washington.
22 aprilie 1986 La ora 9 am, Mircea Eliade moare si este incinerat a doua zi la Capela Rockfeller din Hyde Park.

Mircea Eliade despre Mircea Eliade

Mircea Eliade despre Mircea Eliade In Fragmente dintr-un jurnal va scrie:'Fiindca ma apropii(in redactarea Autobiografiei mele)de vara si toamna anului 1935 ,cand scriam Huliganii am avut curiozitatea sa recitesc acest roman . Nu-l recitisem,cred,de douazeci de ani, din perioada in care eram in Porugalia. Anumite episoade mi s-au parut admirabile.Dar n-am avut rabdare sa citesc paginile consacrate discutiilor'teoretice'. Cruzimea catorva scene m-a exasperat. Totusi, poate ca tocmai salbaticia si bestialitatea acestor huligani in varsta de 20 pana la 25 de ani ii pastreaza romanului actualitatea. Caci aceste personaje cinice,crude,salbatice,au devenit familiare in Europa occidentala in ultimii zece ani. Bluzoanele negre,beatnicii se comporta in 1960 ca 'huliganii' din 1930'. In Fragments d'un journal M.Eliade notase:'stupefiat de descoperirile care fac subiectul romanelor mele Isabela si Lumina ce se stinge. Acesta, ultimul, ilizibil, monoton, ratat, imi apare azi ca o reactie inconstienta contra Indiei, ca o tentativa disperata de a ma apara de mine insumi-caci in timpul verii 1930 m-am decis sa ma indianizez, sa ma pierd in masa indiana. Misterul Lumini, acest incendiu de neinteles care se aprinde intr-o noapte in Biblioteca si care provoaca, intre altele, orbirea si descentrarea bibliotecarului nu era, in fond, decat'misterul' existentei mele in casa lui Dasgupta'. In revista 'RAMPA' din 5 iunie 1933 marturiseste:'Anii petrecuti in India i-am trait intre bastinasi, intr-o casa bengaleza,in Himalaia si Benares.Calatoream cu clasa a treia, nu vorbeam decat dialecte indiene. Pe albi ii uram,fugeam de ei si simteam o repulsie fata de Europa si moravurile ei. - ' - Cititorul lui Eliade poate fi surprins cat de des i se adreseaza omul de stiinta lui Goethe. Mitul Reintegrarii porneste de la el. Pactul cu diavolul e mitul privilegiat al scriitorului (savantului),pentru care lupta cu limitele devenise obisnuinta zilnica. Scriind despre 'productivitatea greseli', autorul va traduce, pentru uzul profanilor, un gand altfel prea amenintat de conotatiile-i savante. Cu alte cuvinte, Eliade va romanta o seama dintre luptele sale cu adevarurile adinci ale fiintei. A gasi piatra filozofala, a descoperi elixirul tineretii:acestea sunt temele preferate ale scriitorului,preocupat, ca nici un alt autor, de trecutul indepartat al preistoriei si de viitorul (apropiat)al postistoriei. De aceste epoci ce scapa de sub controlul investigatiei stiintifice si ofera o sansa imaginatiei,visului,fictiunii. Mircea Eliade are o capacitate neobisnuita de a se darui:unui om,unui proiect,unei idei.A fost mereu eroul unui preaplin al iubirii. Mircea Eliade nu este omul resentimentului,el insusi afirmand la un moment dat:'Lucrul care mi se pare dezastruos este resentimentul.E ceva care paralizeaza creativitatea si care anuleaza calitatea vietii.Omul resentimentului este,pentu mine,un om nenorocit,care nu profita de viata sa.Viata lui e aproape larvara'. Iar despre cultura romana si in special despre cea a elixirului,Mircea Eliade considera, pe buna dreptate ca:' Ar trebui sa se inteleaga de pe acum, si cat mai e timp, ca destinul culturii romanesti de maine se afla in mainile putinilor intelectuali si studenti care supravietuiesc peste granite;ca acest destin al culturii romanesti echivaleaza cu insusi destinul politic al Romaniei de maine:ca ne aflam angajati intr-un moment istoric nou si ca vor supravietui numai acele neamuri care vor crea, in timp util, un stil de viata corespunzator vremurilor catre care ne indreptam' - 'La vest de Eden".O introducere in literatura exilului , editura Amarcord,Timisoara,1995

Eugen Simion
"O posibilitate de renastere printr-o mitologie noua ofera literatura fantastica. Mircea Eliade noteaza de mai multe ori aceasta idee, dand si cateva surse ale fantasticului modern. O nuanta trebuie retinuta: fantasticul este o experienta intr-o realitate vazuta istoric. Nu o evaziune in atemporal, ci o implicare totala in istorie. Viata este o suma de mituri, arhetipuri ce nu se vad."
Eugen Simion, Sfidarea retoricii. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985

George Calinescu
"Mircea Eliade este cea mai integrala si servila) intrupare a gidismului in literatura noastra. Dupa André Gide, sensul artei fiind cunoasterea (intelege instruirea de esente pe cale mitologica), un artist e cu atat mai adanc cu cat traieste mai intens, cu cat pune mai multe 'probleme, care insa nu sunt propozitii inteligibile, ci 'trairi, 'experiente'. Si cum eticul e aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusa ca experienta morala."
George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Minerva, Bucuresti, 1982

Mircea Eliade (Vremea, 9 sept. 1934):                                                    

"Exista atata rea credinta si atata imbecilitate in publicistica literara romaneasca, in aceasta eterna cafenea in care se macina si se recuza orice buna intentie, orice talent, orice onestitate incat sa ai geniul lui Goethe si prolificitatea lui Victor Hugo si tot n-ai sa poti schimba ceva. Orice ai face, orice atitudine ai avea, pentru orice ideal ai lupta, reaua credinta si imbecilitatea te recuza. Daca experientele tale te ajuta sa cresti, sa te depasesti, sa incerci alte lucruri, sa lupti cu alte nedreptati si contra altor imbecili, se spune ca ti-ai abandonat idealul artei, ca iti pregatesti o cariera politica sau sociala, ca esti, intr-un cuvant, un tradator al misiunii ce ti s-a incredintat.
Acesta este mediul literar romanesc. Mediul baietilor destepti, al tuturor lichelelor si ratatilor, al tuturor trepadusilor din redactii, al tuturor neputinciosilor si obositilor care manuiesc fel de fel de arme, dar mai cu seama calomnia acestia sunt adversarii cu care trebuie sa lupte scriitorul tanar"

2."Maitreyi"

Mircea Eliade reprezinta prin romanul 'Maitreyi' primul roman romanesc

exotic din literatura romana. La prima vedere s-ar putea spune ca

romanul isi permite o drama esentiala si un monolog interior sau un

flux al constiintei pornind de la experienta pe care eroul, Allan, un

tanar englez, o are la Calcutta. 'Maitreyi' lasa impresia de

capodopera pentru ca ocupa in multe privinte o pozitie singulara

Aparut in 1933, dupa 'Izabelle si apele diavolului' romanul e o

poveste de dragoste care seamana a 'Tristan si Isolda' sau chiar a

'Romeo si Julieta' si asta pentru ca e redata povestea dintre Allan si

Maitreyi. Elementele strict autobiografice sunt amestecate in poveste

de iubire in asa fel incat fictiunea apare complet purificata

artistic. 'Maitreyi', face parte din literatura moderna' interbelica si ilustreaza epicul pur, in spiritul lui Andre Gide, care creeaza eroul lucid, dominat de dorinta cunoasterii de sine, care-si ordoneaza epic experience traite: 'Mircea Eliade este cea mai integrala si servila intrupare a gideismului in literatura noastra' - George Calinescu.

Mircea Eliade pleaca in India, la Universitatea din Calcutta, unde invata sanscrita si studiaza filozofia hindusa cu ilustrul profesor Dasgupta. El locuieste o vreme in casa celebrului filozof, unde o cunoaste pe fiica acestuia, Maitreyi. Mircea Eliade consemneaza intr-un jurnal faptele, intamplarile, experienta traita in India si acesta sta la baza viitoarei creatii epice, 'Maitreyi', in care autorul esenfializeaza mitul

Aparitia romanului 'Maitreyi' in 1933 starneste reactia literatilor vremii, fiind considerat o adevarata izbanda literara. Exaltat, Mihail Sebastian marturiseste: 'Daca ar ajuta la ceva, v-as spune ca e cea mai frumoasa si mai trista carte pe care am citit-o', iar Perpessicius afirma cu entuziasm: '. Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanitatii'.

Principala coordonata a romanului 'Maitreyi' este erosul, care se manifesta ca dimensiune esentiala a experientei omenesti, ca sentiment coplesitor al sufletului, vazut ca traire limita. Ca modalitate narativa, romanul este construit pe baza epicului pur, avand un singur plan de actiune, dominat de luciditatea analitica a naratorului-personaj, care ilustreaza erosul ca pe o experienta de cunoastere metafizica.Allan, un englez de 24 de ani si este scris la persoana I, pe baza insemnarilor facute de autor in cei trei ani petrecuti in India. Incipitul il constituie ezitarea personajului care ar fi dorit sa stie exact ziua cand o cunoscuse pe Maitreyi. Jurnalul realizat in timp obiectiv, adica in timpul real al evenimentelor, ii provoaca personajului-narator stari de confuzie si nedumeriri, deoarece atunci cand scrie romanul, in timp subiectiv, intamplarile nu mai au pentru el aceeasi relevanta. Cercetand caietele, naratorul incearca sa-si aminteasca momentul cand se indragostise de Maitreyi, marturisindu-si neputinta de a retrai aievea acum, cand scrie romanul, 'tulburarea celor dintai intalniri' cu frumoasa bengaleza. Citind in jurnal, este uimit ca la prima intalnire, Maitreyi i se paruse urata, cu 'ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase si rasfrante, cu sanii puternici, de fecioara bengaleza crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt', descriere din care si reiese in mod direct portretul fizic al eroinei. Dialogul cu Harold, colegul sau de camera, scoate in evidenta firea analitica a lui Allan, caruia ii placea sa auda lumea vorbind de rau pe cei pe care ii 'iubesc sau de care ma simt aproape', intrucat astfel avea ocazia sa-si verifice 'anumite procese obscure ale constiintei'.

Allan, inginer englez, aflat la inceputul carierei sale in India, merge impreuna cu un gazetar in vizita la profesorul Narendra Sen si Maitreyi i se pare acum 'mult mai frumoasa' decat atunci cand o vazuse prima oara, tanarul admirandu-i vestimentatia, ale carei detalii le consemnase in jurnal: 'sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuti in argint, cu salul asemenea cireselor galbene'. Sotia inginerului, Srimati Devi Indira, era imbracata cu 'o sari albastra, cu sal albastru muiat in aur'si zambea intruna, fund 'atat de tanara, de proaspata si de timida', incat parea sora Maitreyiei. Chabu, cealalta fiica, avea vreo zece-unsprezece ani, parul tuns, rochie de stamba si fata oachesa, semanand cu 'o tigancusa'. Cele trei femei 'se stransesera una langa alta', tematoare si timide, retrase, desi inginerul incerca 'zadarnic sa le incurajeze'.

Narendra Sen il sprijina pe Allan sa ocupe un post de inspector intr-o zona de jungia, dar acesta se imbolnaveste de 'o malarie grava' si este internat intr-un sanatoriu din Calcutta. Inginerul Narendra Sen il invita sa locuiasca la el pentru toata perioada cat va trebui sa ramana in India.

Englez, venit dintr-o alta cultura si civilizatie, Allan se simte stingherit in casa inginerului, sta retras in biblioteca, invata salutul lor traditional, 'impreunand palmele in dreptul fruntii', apoi, incetul cu incetul, se imprieteneste cu Maitreyi, care se intereseaza de obiceiurile europenilor, presupunand ca in tara lui este foarte frig, din care cauza sunt cu totii albi. Allan este fascinat de povestea micutei Chabu, care are un pom al ei, pe care il hraneste in fiecare zi cu 'turta si prajituri, si firimituri' Traind in preajma Maitreyiei, tanarul european este mirat de firea inocenta si naiva a fetei, in contradictie cu faptul ca scria 'poeme filozofice, care ii plac foarte mult lui Tagore'. Tanara de saisprezece ani avea o vasta si profunda cultura, atat in domeniul literaturii, cat si al civilizatiei indiene, subiectele expunerilor si conferintelor, pe care fata le tinea in fata unui auditoriu de intelectuali despre 'esenta frumosului', starnind un adevarat interes.

In primele luni, Allan nu avea nici un fel de sentimente pentru tanara bengaleza, 'nu m-am gandit la dragoste in cele dintai luni petrecute in tovarasia Maitreyiei', era tulburat numai de straniul din ochii si rasul fetei. El o invata frantuzeste si ea il invata bengaleza, lectiile destind relatiile dintre ei, ii apropie din ce in ce mai mult, iar toleranta excesiva a doamnei Sen il determina pe englez sa se intrebe daca nu cumva ei voiau sa-l insoare cu fata lor, desi era imposibil, pentru ca 'ei toti si-ar fi pierdut casta si numele daca ar fi ingaduit o asemenea nunta'. Ea scria mereu numele gurului ei, Robi Thakkur, si acest lucru il irita pe Allan, pentru ca i se parea anormaia 'pasiunea ei pentru un barbat de saptezeci de ani. Notele de jurnal din aceasta perioada sunt pline de incertitudini si de autoanalize asupra sentimentelor, totul i se parea un joc, pe care eroul il urmarea 'cu multa luciditate'.

Puternic impresionat si emotionat, Allan se simte ca in fata 'unei sfinte', cand vede austeritatea in care locuieste fata, in camera ei fiind numai un scaun, doua perne si un pat, in care, afla cu stupoare, ca dormea Chabu, iar Maitreyi se culca pe o rogojina, asezata pe jos. El se simte din ce in ce mai atras de Maitreyi, cei doi schimba autografe pe care le scriu pe carti si reviste, isi povestesc istorisiri insinuante, vorbesc despre casatoria indiana, fapte ce due la o apropiere si o relatie mai fireasca intre ei.

Autenticitatea romanului este reflectata in continuare prin ilustrarea tulburarii, a framantarilor interioare ale lui Allan, in dorinta de a intelege exact sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, exprimate printr-o multitudine de ganduri si interpretari ale unor gesturi, cuvinte si atitudini. De pilda, cintr-o seara, pe veranda casei, un ceremonial al atingerii picioarelor goale, care era la ei un semn de respect, ii da europeanului o emotie deosebita, o beatitudine a simturilor.

Allan se gandeste din ce in ce mai des la casatorie, mai ales ca asista la nunta lui Mantu, un var al lui Sen si este coplesit de simpatia materna a doamnei Sen, care 'se plange ca o chem inca «doamna», iar nu «mama», cum e obiceiul in India'.

Intre cei doi tineri se manifesta o atractie irezistibila ce scapa de sub control, ea i se daruieste intr-o noapte si Allan se simte usor jenat pentru faptul ca Maitreyi 'se abandonase atat de decisiv trupului meu, incat avusei chiar o urma de melancolie ca mi se daruise atat de repede'. A doua zi, dis-de-dimineaia, cei doi se intalnesc in biblioteca si Maitreyi, coplesita de vinovatie, ii spune ca e timpul sa plece din casa lor si ii povesteste despre iubirea pe care o avea, de la treisprezece ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatandu-i cu detalii despre scrisorile primite de la el, din toate partile lumii, pe unde umblase. Cu toate acestea, gesturile tandre continua, Maitreyi ii daruieste o coronita de iasomie, despre care Allan afla mai tarziu, ca este semnul logodnei, 'ca fecioara care daruieste o asemenea coronita unui tanar e considerata pe veci a lui, caci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legamant dincolo de imprejurari si de moarte'. Ea ii ofera apoi cutiuta data de Tagore, marturisind ca nu l-a iubit, ca aceea a fost numai o ratacire si abia acum isi da seama ce este dragostea adevarata.

Allan se hotaraste sa spuna parintilor fetei despre dragostea lor si este convins ca acestia asteapta ca el s-o ceara in casatorie, dar din nou este derutat de reactia Maitreyiei, care se opune: 'Tu nu stii un lucru, imi spuse. Nu stii ca noi te iubim altfel (ezita si se corecta), ei te iubesc altfel, si eu ar fi trebuit sa te iubesc tot asa, nu cum te iubesc acum Trebuia sa te iubesc tot timpul ca la inceput, ca pe un frate'. Cei doi tineri traiesc o adevarata poveste de dragoste, cu gesturi tandre, priviri si sarutar if urate. Maitreyi ii marturiseste iubirea ei pentru pomul 'cu sapte frunze', cu care se imbratisa, se saruta si caruia ii tacea versuri.

Iubirea lor culmineaza cu mirifica lor logodna, oficiata de Maitreyi dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos. Episodul acesta contureaza, poate, cele mai emotionante pagini de iubire exotica din literatura romana. Ea ii da lui Allan inelul de logodna din fier si aur, ca doi serpi incolaciti si eroul primeste botezul logodnei printr-o incantatie mistica: 'Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan si a nimanui altuia, voi create din el ca iarba din tine. [] Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu, ma auzi, mama pamantule, tu nu ma minti, maica mea'. Ritualul acestei nunti compune o scena incarcata de vraja si de puternici trairi interioare. Dominat de o luciditate a autenticitatii, englezul este si usor iritat de aceasta 'mascarada'. Intalnirile lor devin mai dese, Maitreyi se duce noaptea in camera lui Allan, care era 'fericit ca pacatul n-o deprima, ca nu vine In ceasurile de dragoste cu teama ca face un rau', desi el trece prin tot felul de indoieli atat in ceea ce priveste iubirea fetei, cat si in privinta propriilor sentimente.

Intamplator, Chabu, sora mai mica a Maitreyiei, divulga parintilor o scena vazuta in padure intre cei doi, fapt care determina o ruptura brutaia a relatiei dintre Allan si familia Narendra Sen.

De aici, romanul prezinta, dupa povestea de iubire extatica, nefericirea profunda si bulversanta a celor doi indragostiti. Allan se retrage in Himalaya pentru a se vindeca intr-o singuratate deplina. In numele iubirii, Maitreyi lupta cu toate mijloacele, sfarsind prin a se darui unui vanzator de fructe, apoi 'a plecat la Midnapur, sa nasca, chipurile in taina, dar toata lumea a aflat'. Ea spera ca va fi izgonita de acasa si va putea astfel sa-l urmeze pe Allan. Dar Sen nu vrea cu nici un chip s-o alunge, desi ea tipa intruna: 'De ce nu ma dati la caini? De ce nu ma aruncati in strada?'. De altfel, drama intregii familii este cutremuratoare: pe Maitreyi au vrut s-o marite, dar ea a tipat ca va marturisi sotului, in noaptea nuntii, relatia amoroasa cu englezul si va compromite intreaga familie, caci va fi data afara cu scandal, si tot orasul va afla de rusinea ei. Tatal a lovit-o peste fata, umpland-o de sange si trantind-o la pamant, dupa care a avut si el un atac si a fost dus la spital, urmand sa fie operat. Pe Maitreyi au inchis-o in camera, dupa ce doamna Sen a chemat soferul s-o bata cu vergile in fata ei, pana cand a cazut in nesimtire, iar Chabu, avand sentimentul de vinovatie, a Tncercat sa se sinucida.

O noua scrisoare a lui Narendra Sen pecetluieste definitiv incompatibilitatea celor doua lunti, a celor doua civilizatii si religii, imposibilitatea casatoriei intre un alb european si o bengaleza, in numele iubirii sublime.

Allan are o relatie amoroasa cu Jenia Isaac, o evreica finlandeza si se simte dezgustat de aceasta aventura, apoi incearca o relatie cu o tanara nemtoaica, Geurtie, la care se mutase 'pentru ca nu mai aveam ce manca'.

Plecarea din India constituie pentru el o izbavire, avand un sentiment al vinovatiei pe care-l exprima in cuvintele asezate ca moto la roman: 'Iti mai amintesti de mine, Maitreyi si daca da, ai putea sa ma ierti?'.

Finalul romanului descrie incercarile lui Allan de a se consola, se retrage in muntii Himalaya, ultimul lui gand, cu care se si termina romanul, este sugestiv pentru natura dilematica a eroului dominat de incertitudini, care ar vrea sa stie daca Maitreyi il iubise cu adevarat: 'si daca n-ar fi decat o pacaleala a dragostei mele? De ce sa cred? De unde stiu? As. vrea sa privesc ochii Maitreyiei.'

'Nimeni n-a iesit nevatamat din jocurile Maitreyiei. Sa fie pierderea mintilor sau moartea singura iesire din toate marile pasiuni? Chiar de-ar fi asa cum ne invata cazul lui Tristan si al Isoldei, al lui Romeo si al Julietei, putem fi oare absolut siguri ca, Allan, care la sfarsit doreste din tot sufletul sa mai priveasca o data in ochii Maitreyiei, ca sa inteleaga, n-a pierit el insusi, in nesiguranta si durere? Ce mai stim noi despre el, o data manuscrisul romanului incheiat?' (Nicolae Manolescu, 'Area lui Noe')

Allan este personajul principal al romanului si intruchipeaza tipul indragostitului lucid si analitic, care traieste o poveste de iubire exotica si ciudata pentru un european. Allan, un englez de 24 de ani, este personaj-narator, deoarece el relateaza la persoana I sentimentul de iubire reciproca dintre tanarul inginer si Maitreyi, o bengaleza de saisprezece ani. Intamplarile sunt povestite pe baza insemnarilor facute de Eliade in cei trei ani petrecuti in India. Allan este un personaj analitic, despica firul in patru, cauta explicatii, intoarce pe toate fetele starile prin care trece, fapt ce argumenteaza trasatura de autenticitate a romanului, gidismul evidentiat de critica literara. Asemenea personajelor lui Camil Petrescu, Allan este un pasionat lucid, observand si observandu-se cu febrilitate, formuland ipoteze, un erou in cautare de certitudini. Dominat asadar de incertitudini, Allan construieste situatii pe baza unor argumente lucide, analizeaza fiecare gest, fiecare atitudine si fiecare cuvant, fiind mereu surprins de imprevizibila Maitreyi si de ospitaliera sa familie.

Tulburarile si framantarile permanente ilustreaza firea dilematica a eroului, care analizeaza in mod obiectiv evenimentele realitatii traite. Caldura cu care este primit in casa inginerului Sen, grija afectuoasa si onoarea cu care este tratat de catre toti membrii familiei par sa incurajeze pana la complicitate apropierea dintre cei doi tineri, prin crearea de ocazii prielnice. De pilda, lectiile de franceza-bengaleza au loc in camera lui Allan, nu in biblioteca; inginerul Sen incearca sa scuze atitudinea distanta a Maitreyiei de la inceput etc., comportarea afectuoasa a mamei, toate acestea par consimtiri subintelese privind eventuala lor unire, Mentalitatea de european a lui Allan il face sa interpreteze atitudinea lor ocrotitoare ca pe un imbold spre mariaj, cand - in fond - ei il adoptasera altfel, spiritual, dar fara sa treaca totusi granitele impuse de religia lor.

Lucid si analitic, Allan o vede, uneori, pe Maitreyi 'rece si dispretuitoare', dar alteori, dominat de natura sa pasionala, este exaltat, intrebandu-se cum 'am sa pot eu sugera privirile ei, niciodata aceleasi, niciodata'. Dupa ce i se daruieste, Maitreyi ii starneste suspiciunea, alte intrebari vin sa tulbure sufletul indragostitului in cautare de certitudini, in incercarea lui de a afla sensul exact al acestei contopiri.

Finalul romanului descrie incercarile lui Allan de a se consola, se retrage in muntii Himalaya, ultimul lui gand, cu care se si termina romanul, este sugestiv pentru natura dilematica a eroului dominat de incertitudini, care ar vrea sa stie daca Maitreyi il iubise cu adevarat: 'si daca n-ar fi decat o pacaleala a dragostei mele? De ce sa cred? De unde stiu? As. vrea sa privesc ochii Maitreyiei.'

Maitreyi, o tanara bengaleza de saisprezece ani, este o imbinare de nevinovatie virginala si un rafinament de iubire patimasa. Ea se indragosteste definitiv de europeanul Allan, un inginer englez venit sa lucreze in India Portretul fetei este conturat numai prin ochii iubitului, care relateaza la persoana I toata povestea iubirii exotice dintre ei. Maitreyi are un comportament ambiguu, care il contrariaza pe Allan, deoarece nu poate intelege sinuozitatile subtile ale atitudinii ei. Maitreyi se extaziaza de dragostea pentru pomul ei numit '7 frunze', ii da lui Allan flori presate. Pe de alta parte, tanara este inteligenta si cultivata, pe englez surprinzandu-l seriozitatea ei de a tine conferinte, cu teme profunde, la care vine un auditoriu elevat. Acestea alcatuiesc universul ei misterios si derutant pentru europeanul Allan. Eroul este nedumerit de refuzul fetei de a se casatori si gandeste ca oamenii acestia 'ascund fiecare o mitologie peste putinta de strabatut, ca ei sunt stufosi si adanci, complicati si neintelesi'.

Romanul 'Maitreyi', de Mircea Eliade ilustreaza mitul cunoasterii si al fericirii prin iubire, fiind si primul roman exotic din literatura romana.

Despre manifestarea sentimentului de dragoste in proza lui Eliade, Gabriel Dimisianu remarca faptul ca 'erosul pentru personajele lui Mircea Eliade este o zona de confruntare maxima intre vointe si terenul predilect de experimentari morale, de traire-limita la care il forteaza pe indivizi, acel prea plin al sufletului si al biologiei, aflat in expansiune'.

n concluzie, in proza lui Mircea Eliade, Erosul reprezinta insasi substanta narativa a romaneior 'Maitreyi' si 'Nunta in cer', dragostea fiind inteleasa ca un act integral, ca un proces al reintregirii umane prin faptura nou creata din fuziunea barbatului cu femfiia - recompunand perechea ideala.

Putine opere din literatura universala trateaza aceleasi fapte in viziunea a doi scriitori care au fost, in acelasi timp, protagonistii lor. Pentru noi, romanii, romanul Maitreyi al lui           Mircea Eliade a constituit, generatii de-a randul, o adevarata incantare. Cu toate acestea, putini stiu ca prototipul personajului principal al cartii a trait cu adevarat, pana in 1990, in tara Vedelor si a Upanisadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, si se numea Maitreyi Devi. Tanarul Mircea Eliade avea, cand a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, si avea sa devina o cunoscuta poeta indiana. Intalnirea dintre Maitreyi Devi si reputatul nostru sanscritolog, Sergiu Al. George, la Calcutta, in 1972, a 'declansat' scrierea unei noi carti.

Tulburatoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replica magistrala de la insasi eroina ei, Maitreyi (in carte, Amrita), dupa 42 de ani. Romanul-raspuns Dragostea nu moare, It never dies, scris mai intai in bengali, a fost tradus si publicat in limba engleza in 1976. Ne cufundam, in timpul lecturii, in peisajul si in mentalitatea indiana, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor si simbolurilor.

Hortensia-Papadag Bengescu

Ciclul Halippilor

"Concert din muzica de Bach"

DATE   DESPRE AUTOR

E fiica generalului D. Bengescu si a profesoarei Zoe. Studiaza la Institutul de domnisoare "Bolintineanu" din Bucuresti. La 20 de ani se marita cu magistratul Nicolae Papadat. Cariera literara e amanata din pricina transferurilor sotului dintr-un oras in altul (trecand pe rand prin Turnu-Magurele, Buzau, Focsani, Constanta) si de grija aratata numerosilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.

E fiica generalului D. Bengescu si a profesoarei Zoe. Studiaza la Institutul de domnisoare "Bolintineanu" din Bucuresti. La 20 de ani se marita cu magistratul Nicolae Papadat. Cariera literara e amanata din pricina transferurilor sotului dintr-un oras in altul (trecand pe rand prin Turnu-Magurele, Buzau, Focsani, Constanta) si de grija aratata numerosilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.

Inceputurile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu sunt indepartate, daca luam in considerare compozitiile ei scolare, nu lipsite dupa anume probabilitati, da un real interes.Faptul cert al debutului propriu-zis se priduce insa mult mai tarziu, cand scriitoarea trecuse de 36 de ani.Pretextul fu moartea marelui actor Petre Licin, superlativ apreciat de focsaneni, dar nu numai de ei, fireste.Pana atunci nici o pregatire, nici un exercitiu preliminar, afara poate de corespondenta adresata prietenei sale Constanta Marina Moscu si care o indreptatea pe aceasta sa o indemne spre literatura cat mai grabnic, sub somatia de a-i publica in caz contrar scrisorile.Articolul despre Petre Licin aparu intr-un cotidian de limba franceza din capitala "Le Politique", sub semnatura cam exotica Loys, pseudonim imprumutat prenumelui bunicii dupa tata, a carei origine era austriaca.Debutul din "Le Politique" este insa mai mult cronologic decat substantial.Veritabila intrare in literatura, cu literatura si nu cu simple articole publicistice, si-o face face Hortensia Papadat-Bengescu un an mai tarziu in "Viata romaneasca".Colaborarea la marea revista ieseana si prietenia fata de cercul ei literar, in primul rand fata de Garabet Ibraileanu insusi, au avut repercusiuni dintre cele mai fericite asupra afirmarii literare a Hortensiei Papadat-Bengescu.Prin grija lui George Toparceanu, scriitoare debuta editorial in 1919 cu volumul "Ape adanci" dedicat dealtfel, cenaclului literar "Viata romaneasca".Alte doua editii aveau sa mai apara in 1923 si 1936.Cea dintai carte a Hortensiei Papadat-Bengescu aduna cu mici exceptii recolta publicata in "Viata rimaneasca".Tot acolo vor vedea lumina tiparului, in 1916, "Scrisorile Biancai Porporate catre Don Juan", care impreuna cu "Pe cine a iubit Alisia?" si "Romanul Adrianei" vor alcatui sumarul celui de-al doilea volum, "Sfinxul", din 1920, reeditat si el in 1926 cu titlul "Lui Don Juan, in Eternitate, ii scrie Bianca Porporate."

"Femeia din fata oglinzii", aparuta in 1921, reprezenta ultimul moment al fazei lirice di activitatea Hortensiei Papadat-Bengescu si inceputul intrarii ei in sfera de incidenta a unei alte mari influente alturi de aceea a lui Ibraileanu si spre deosebire de acesta, cu ecouri mult mai profunde in evolutia scriitoarei: influenta lui Eugen Lovinescu.Contactul cu revista "Sburatorul" se realizeaza chiar prin publicare in paginile ei a majoritatii capitolelor acestei ultime carti.

Pana la ciclul Hallipilor, tranzitia intre liric si obiectiv a prozei bengesciene e efectuata de cateva scrieri in care fenomenul incipient de obiectivare se poate urmari foarte bine: "Balaurul" (1923), "Romanta provinciala" (1925) si "Desenuri tragice" (1927) cu precizarea ca o piesa ca "Batranul" din 1920 il prefigureaza inca din interiorul etapei lirice.Primul roman "Fecioarele despletite" din 1926 este el insusi o opera de tranzitie.Dincolo de aceste preliminarii, radacinile se pot descoperi insa in chiar substanta primelor scrieri si ele au mai fost semnalate, de pilda in "Femei, intre ele".

Cu toate ca "Fecioarele despletite" reprezinta primul volum din intinsul ciclu consacrat familiei Hallipa, care va consfinti orientarea scriitoarei spre epica obiectiva, el este inca o scriere de tranzitie, nu numai cronologic, dar si prin structura lui asociind viziunii constructive comentariul liric al vechii maniere.Modificarea survenita este insa folosirea consecventa a persoanei a III-a, locul autoarei luandu-l acum un "alter ego" al ei, Mini.

Urmatoarele volume diversifica planurile sim elimina pozitia centrala a unui singur personaj, ceeace accentueaza negresit impresia de obiectivitate. "Concert din muzica de Bach" apare in 1927 iar "Drumul ascuns" in 1933.Distanta de numai un singur an care desparte "Fecioarele despletite" de "Concert din muzica de Bach" a fost suficienta pentru desavarsirea procesului in curs, dovada ca premisele lui actionasera in adincime.Cu cel de-al treilea volum, destramarea familiei Hallipa find aproape completa, s-ar fi putut crede ca ciclul s-a incheiat. Prozatoarea insasi a avut indoieli in privinta posibilitatii de a-l continua, incat "Logodnicul" din 1935 putea fi semn de redistribuire a atentiei catre alte zone ale existentei sociale.De la lumea marii mosierimi si burghezii, Hortensia Papadat-Bengescu se intorcea acum spre aceea a umilei fuctionarimi bucurestene, o lume modesta, vida de preocupari mai inalte, o mica burghezie caracteristica si prin spirit si prin conditie materiala.

Insistenta lui Lovinescu in legatura cu ducerea mai departe a ciclului Hallipilor a avut desigur un ecou important in reluarea lui.Pe de alta parte, "Logodnicul" a inregistrat un succes mai palid in raport cu marile romane care-l precedasera.Numele Hortensiei Papadat-Bengescu se fixase in opinia criticii alaturi de acelea ale familiei Hallipa. "Concert din muzica de Bach", dar si "drumul ascuns" fusesera considerate fara ezitare drept niste capodopere, iar autoare lor inca din 1930 "mare europeana".(Marturia scriitorilor: Ticu Arhip, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, F. Aderca, A. Donici, I. Peltz, Mihail Sebstian despre marea europeana Hortensia Papadat-Bengescu, in "Tiparnita literara" 1930).

In aceste conditii, scriitoarea se va reintoarce intr-adevar la istoria familiei Hallipa, utilizand un procedeu pe care il mai intrebuintase dealtfel si pana atunci: deplasarea interesului principal de la anume personaje la altele. "In roman, ca si in teatru - declara ea intr-un interviu lui Ion Valerian - nu pot aduce un compus fie el cat de incidental daca schitarea lui nu imi apare precisa.De aici ideea ca oricare personaj episodic poate deveni erou principal al unei drame sau roman, de aci si faptul ca in "Concert din muzica de Bach" apar pe primul plan personaje care in precedentul fusesera pur episodice.(I. Valerian, "Cu scriitorii prin veac", Editura pentru literatura, 1967)".

Cum dupa "Drumul ascuns" ramasese insuficient conturat un personaj ca Nory Baldovin, care, desi de fundal, avea o prezenta destul de vie in toate cele trei volume dintai, scriitoarea va indrepta acum luminile analizei asupra lui.De data aceasta, investigatia este insa mult mai ampla, caci relatarea epica paraseste deseori planul prezentului pentru a se intoarce "in cautartea timpului pierdut", din intentia de a descoperi radacinile neamului Baldovin, mai exact ale celor doua surori Nory si Dia.Astfel ia nastere masivul roman "Radacini", in doua volume, care va vedea lumina tiparului in 1938.

Marea fresca devenea dintr-odata mai ambitioasa decat ar fi fost de asteptat dupa intreruperea anterioara si dupa aparitia "Logodnicului".Aceasta nu inseamna decat un inter mezzo, caci in ciuda unor incertitudini, gandul amplei cronici familiale nu o parasise pe Hortensia Papadat-Bengescu.Ultimul corp al acestui inpunator ansamblu de arhitectura romaneasca ne ramane totusi invaluit in mister.Romanul "Streina" de asemenea in doua volume substantiale ca si "Radacini", corectat de autoare in spalturi pentru editura "Remus Cioflec" sau "Nationala Ciornei" (datele sunt contradictorii) avea sa se piarda, din nefericire, fara urma, in imprejurari desigur regrtabile.Fragmentele aparute pe baza unor manuscrise pastrate de familie reprezinta versiuni anterioare celei care urma sa fie editata.Din cercetarea si recompunerea lor intr-o ordine aparenta, rezulta ca atentia se orienta acum asupra casniciei fete adoptive a lui Marcian si a Elenei Hallipa, fsta Draganescu, Ina ("Streina").Iubind un tanar cunoscut in Elvetia si alintat in ciudatul supranume "Leopardul" (intr-o varianta mai veche, romanul urma sa se intituleze "Fata si Leopardul" sau "Femeia si Leopardul"), Ina se va casatori totusi cu Lucian, unica lor legatura sufleteasca fiind in fond admiratia pentru maestrul Marcian.In cea mai mare parte a lui romanul analiza, se pare, frivulatiile acestei uniuni conjugale, dar planurile lui compozitionale se dovedesc mai numeroase, personajele inmultindu-se si ele cu nume noi, necunoscute.

Scris in anii razboiului, in atmosfera de teroare si nesiguranta, de lipsuri si provizorat a epocii de dictatura, romanul pare compus de o mana inca foarte sigura si sensibil mai deschis unor imprejurari de viata si mai moderne.Dincolo de cadrul monden cu case erau obisnuiti mai de mult, autoarea ne surprinde acum prin incursiuni mai insistente decat oricand in tesatura unor relatii si implicatii politice semnificative pentru o anumita tensiune a vremii ca si proliferarea politicianismului burghez interbelic.Intamplarea a vrut ca "Streina" sa-si infrateasca destinul potrivnic cu "Malurenii" lui Eugen Lovinescu, el insusi tovarasul spiritual de oviata a autoarei, ramanand amandoua (cine stie pana cand?) sub pecetea grea a tainei.Ratacirea "Streinei" e regretabila sub toate raporturile.Fiind vorba de un roman, si inca de unul voluminos, fragmentele nu pot nici pe departe suplini intregul, vaduvindu-l tocmai de esenta lui: armonia expresiva a constructiei si semnificatia viziunii totale asupra unei lumi si a unei epoco noi.Pierderea e cu atat mai mare, cu cat cartea era terminata.Oricum insa, valoarea generala a contributiei literare a Hortensiei Papadat-Bengescu, care este si asa superlativa, aparitia, "Streinei" n-ar mai fi putut-o modifica decat cel mult sub aspectul, evident deloc neglijabil, al configuratiei.

De pe urma unui scriitor raman insa totdeauna si lucrari neterminate, fragmente inedite, proecte nerealizate etc.Cele mai importante dintre acestea apartin la scriitoarea noastra teatrului.In timpul vietii nu i s-a reprezentat decat "Batranul" si dramatizarea "Lulu" dupa un roman al lui Lovinescu.Restul n-au fost nici macar tiparite, dacat postum, reveland o autoare dramatica.

Volumul postum de "Teatru" (1965) ne infatiseaza insa promisiunile cele mai mari abia in partea lui cu totul lacunara, adica in piesa neispravita "Sora mea Ana", care demonstreaza o mult mai mare siguranta a dialogului si o inspiratie cu mult mai naturala.

La capitolul lucrarilor neterminate, unele abia iesite din faza intentionala trebuie sa inregistram si "Seria Fetita-Sange", anuntata de autoare inca din 1935 si din care au aparut unele fragmente in "Viata romaneasca".Cel putin unul dintre acestea este exceptional: "A murit tanti Iulia" (in "Viata romaneasca", 1940).Revelatia mortii in mentalitatea de copil e sugerata cu mijloace tulburatoare, chiar daca maturitatea Fetitei poate surprinde.Nu spusese insa Hortensia Papadat-Bengescu candva despre propria ei copilarie: ".cand privesc vreodata fotografia mea de atunci, imi e mila pentru grozava povara de gand si suflet cu care am impovarat acest copil?" ("Autobiografie", in "Adevarul literar si artistic", 11 iulie 1937).

Neglijate au continuat sa ramana pana azi exercitiile poetice ale prozatoarei, in ciuda incercarilor mai vechi sau mai noi de a atrage atentia asupra lor.Cu toate ca Eugen Lovinescu vedea in Hortensia Papadat-Bengescu "o mare poeta din linia romantismului", apropiind-o nu fara temeiuri, de contesa de Noailles, de Baudelaire, de Samainside Henri de Regnier (Hortensia Papadat-Bengescu - poeta, in "Familia", iunie 1935).

Privindu-le de sus, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu alcatuiesc tabloul detasat si sobru al unei societati si al unui moment istoric.La cercetarea mai atenta, ele sunt insa universul de reactii subiective in fata existentei generale si a conditiei umane.Prin opera Hortensiei Papadat-Bengescu aristocratia bugheza romaneasca si-a intuit si si-a manifestat esenta, presimtindu-si declinul iremediabil.Obsesia uratului in toate ipostazele posibile nu e decat un epifenomen al unei stari interioare si al unei constiinte mai adanci.Fara premeditare si fara cea mai mica ostentatie, autoarea "Concertului din muzica de Bach" si a "Drumului ascuns" a fost cu siguranta Casandra unei lumi care apune, a unei lumi bolnave incurabil.

Din mijlocul unei anume lumi, Hortensia Papadat-Bengescu si-a inaltat strigatul de disperare in numele unei umanitati pierdute, al unei aspiratii contrazise si infrante. "Sunt o idealista deoarece caut frumosul pretutindeni.Ca sa gasesc acest frumos ar trebui sa scormonesc cu amandoua mainile in urat.Sunt indispensabile" (Opere vol.1).Si scriitoarea a scormonit literalmente "cu mainile in urat", dar n-a mai putut descoperi niciodata frumosul altundeva decat in satisfactia creatiei artistice.Dramatismul, profunzimea si complexitatea mesajului sau sunt fara indoiala astazi garantia dainuirii printre noi si printre cei care ne vor urma operei acestiu inegalabil Goya feminin al literaturii noastre moderne.

In orice literatura, sunt scriitori intarziati, macar cu o generatie, al caror scris alimenteaza gustul pentru cele stiute al unui larg public; sunt altii, de actualitate vie, care prind "din aer" nazuintele unui alt public, tot asa de intins si le dau o expresie cursiva; in sfarsit, o elita scriitoresca fara ecou imediat lpamadeste sensibilitatea cea noua, a generatiei viitoare.Din acesata categorie face parte producerea epica a d-nei Hortensia Papdat-Bengescu.Literatura d-sale este impopulara si nu repurteaza decat succese de stima.Ne referim cu deosebire la romanele d-sale in care lirismul feminin al debiturilor a facut loc unei luciditati si unei despuieri formale mai de nerecunoscut.Prin acuitatea analitica in domeniul subconstientului si al irationalului, noua literatura a autorului, cum ii plce d-sale sa se socoteasca, cuprinde celalat taram al continentului nostru moral, fara traditie in scrisul nostru.Intr-adevar, daca se poate vorbi, in alte literaturi, de o filiera de moralisti ai constiintei si chiar ai inconstientului, la noi inceputul dateaza abia de zece sau cincisprezeceani.Se cunoaste lungul proces de gestatie al romanului nostru de la Nicolae Filimon la Liviu Rebranu, in care recunoastem cu totii pe adevaratul intemeietor al romanului obiectiv de la noi.Prin legile propriei structuri, auturul lui Ion e un neintrecut mester zugrav al sufletului colectiv, muncit de confuzele aspiratii ale instinctelor; uneltele d-sale nu mai opereaza cu aceeasi siguranta in tainele individuale de penumbra morala.De alta parte, romanul nostru de dupa razboi s-a straduit, intr-un ritm foarte grabit, sa umple golurile unei crize de crestere indelungate, spre a ne pune in pas cu spiritul occidental: aici, ca si in celelete domenii culturale, noi am sarit cateva etape.In acest rastimp, s-a savatsit oarecum, daca nu s-a desavarsit, pregatirea unui public, in vederea literaturi narative, de mai larga respiratie decat nuvelistica, cu care se deprinsesera generatiile precedente.E de la sine inteles ca un asemenea public, prea repede format, nu este inca pregatit pentru a intelege si gusta sondarile in subconstient si irational, la care il indeamna literatura unei Hortensia Papadat-Bengescu si a unui Camil Petrescu.Cu acesti maestri ai romanului nostru contemporan, patrunde la noi pentru prima data un centru de intetres, care cere o alta gravitate a cititorului, needucat in aceasta directie.

Mai putin dinamic, scrisul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu a ramas multa vreme incarcat cu rezidurile abstractiilor si a neologismelor carturaresti, de derivatie franceza; neobisnuita sfortare, pe care a trebuit sa si-o impuna, intru mortificarea temperamentului liric si pasionat, nu i-a ingaduit rezerve de energie, pentru autohtonizarea mijloacelor sale de expresie.Oricat de remarcabil ar fi al doilea roman al d-sale, concert din muzica de Bach, ne lasa impresia unei produceri straine de spiritul propriu al literaturii noastre, inainte de orice prin caracterul diferential al scrisului, in afara de duhul limbii noastre.Asadar,nu substanta epica, din gingasul domeniu al irationalului si adeseori al patologiei ni se pare laturalnica geniului nostru, din cine stie ce preconcepte etice, ci structura linvistica (atat morfologia, precum si sintactica).Intr-o literatura ca anoastra, cu o traditie a scrisului ingrijit, adesea covarsitor fata de semnificatiile continutului, se intelege usor ca abaterile prea numuroase de la structura limbii noastre sfarsesc prin a pagubi bogatia reala a literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu.Ele sunt incontestabile: insusi sprijinitorul operei, Eugen Lovinescu, recunoaste in stilul scriitoarei excesul de adjective, abuzul de neologisme, obscuritatea, pedantismul, inadvertentele, cacofoniile, dar le scuza pe toate, prin raportatre le bogatia fondului si la ritmul sufletesc, cu incheierea ca este un stil nu numai necesar, ci si perfect prin arminie si echilibru intern; d-sa mai releva, cu buna dreptate, numarul nabanuit de mare de formule lapidare si imagini pregnante (epitet impropriu, a carei semnificatie nu este aceea crezuta de dansa, anume de forta si prciziune, deoarece termenul pregnant, luat din biologie, inseamna fecundant).

Nedezmintindu-si structura de scriitoare in domeniul destinelor individuale, d-sa considera fiecare din aceste doua cazuri sub unghiul lui particular: ea priveste ironic, parand a-si insusi intuitile lui Nory, linia frnata a destinului Elenei, care prin exclusivele indeletniciri agricole, isi instrineaza copilul si il pierde cand il aduce la camin, ratandu-si astfel destinul matern dupa cum pare a-si rata pana la un moment destinul propriei fericiri, cat timp e nehotarata de a se caatorii cu Marcian.Iata cum orientarea materialista a Elenei catre treburile gospodariei de la tatra, din perspectiva individualista, a romacierei, este infatisata ca pagubitoare relizarii de sine a femeii in iubirea legitima si in maternitate.De aici rezulta ca procesul de redresare a prbusirilor paqtromoniale, in clasa burgheziei mari, nu este totdeauna un sema de vitalitate, ci poateb fi uneori, ca la Elena Draganescu, cu pretul abaterilor de la indatororea de mama si de logodnica prezumtiva, un derivativ arbritrar al vointei.Vom reveni asupra semnificatiei infaptuirilor prctice, relizate de Nory, dupa ce vom fi infatisat acesta figura centrala a romanului.Ciclul familiei Hallipa in deosebi cu Fecioarele despletite si Concert di muzica de Bach, ofera cititorilor de romane trditionale si traditionaliste o curioasa fauna omeneasca, pe care Bazil Munteanu a putut-o judeca perfect artificiala si lipsita de viata.Sa examinam intai suspiciunea de artificiu, starnita de ciudata galereie de portrete.Este adevarat ca, primele personaje, de la inceputurile de romaciera ale Hortensiei Papadat-Bengescu, sunt neobisnuite si par a fi sau rezultatul unei inchipuiri baroce, sau teransplatari ale unor figurine pariziene.Incepand cu numele lor exotice si urmand cu preocuparile de lux si parvenire, in desfranari ascunse sau fatise, faptirile romancierei sunt de sigur bizare, ceea ce le-ar anula virtutea tipica de altfel neanbitionata de autoare, dar nu arbritrare si neconsistente.

In lumea barbatilor - jurnalul Hortensiei Papadat-Bengescu - de Ioana Parvulescu

Ca scriitorii interbelici au fost, statistic vorbind, misogini nu incape indoiala. De la Arghezi la Calinescu, de la Victor Ion Popa la Iorga sau chiar de la azi uitatii Paul B. Marian si Tudor Teodorescu Braniste la inca de atunci celebrul Eugen Ionescu, floarea literelor romane, masculina in esenta, a acceptat foarte greu alternativa condeiului feminin. Performanta Hortensiei Papadat-Bengescu nu este aceea de a fi scris si publicat intr-o lume a barbatilor, ci de a fi obtinut o recunoastere categorica si de durata. Dupa ce a fost intimpinata ca 'altfel', a fost acceptata ca o egala si uneori respinsa ca o egala, ceea ce e chiar mai greu. in presa anilor '30 ai secolului trecut apar destule nume de scriitoare din generatii diferite: Sarina Cassavan, Anisoara Odeanu, Coca Farago, Sanda Movila, Otilia Ghibu, Claudia Millian, Aida Vrioni, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl etc. Cu exceptia ultimelor doua, care, oricum, n-au ajuns la clasicizare ca Hortensia Papadat-Bengescu, celelalte nume sint cunoscute doar specialistilor. Impunerea 'doamnei Bengescu' are mai multe explicatii.

Pentru muzica am avut ceea ce se cheama un talent neizbutit, am descifrat-o cu usurinta mare in dauna studiului lent, al atingerii fiecarei clape; am inteles lacuna si am renuntat treptat // Am ramas cu scrisul meu! (H. Papadat-Bengescu, insemnare din jurnal)

Un atu esential, indeobste trecut cu vederea este, exact ca la Arghezi, debutul editorial in deplina maturitate, la aproape 43 de ani. Cu exceptia lui Ibraileanu si Paul Zarifopol, toti scriitorii interbelici, fie ei critici, prozatori sau poeti sint mai tineri decit ea, multi cu un sfert de secol, unii chiar cu trei-patru decenii. Si pe E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu il depasesete ca virsta cu 5 ani. Biologic, scriitoarea impusa intre razboaie se situeaza ceva mai aproape de generatia lui Eminescu si Caragiale decit de generatia lui Cioran si Eugen Ionescu! Debutul din 1919 (Ape adinci) este asadar unul care vine tocmai cind in literatura romana nu se petrece nimic esential: generatiile puternice fie disparusera, fie nu apucasera sa se impuna. De altfel debutul publicistic (primele articole publicate, in franceza, in ziarul partidului conservator La Politique si versurile din Viata romaneasca) este putin convingator, cind nu de-a dreptul naiv, liric, stingaci. Sur la mort de Pierre Liciu (din 1912) are un motto din Musset, care, raportat la subiect, e aproape comic: 'Il est déjà trop tard, pour parler encore d'elle (s.m.)'. Leur violons chantaient, articol despre scufundarea Titanicului, se incheie cu elogiul muzicantilor care au vrut sa moara frumos, iar versurile trimise Vietii romanesti un an mai tirziu sint scoase de Topirceanu din cosul de hirtii, din lipsa de material pentru revista (apud Valeriu Ciobanu, Hortensia Papadat-Bengescu). Scriitoarea debuteaza cu adevarat abia dupa ce a implinit cu prisosinta asteptarile pe care societatea timpului le avea de la o femeie: s-a casatorit cu un om pe cit de cumsecade pe atit de plin de prejudecati (magistratul Bengescu, om 'fara vicii', refuza ideea unei sotii scriitoare) si a dat nastere unui numar multumitor de copii: 5. Abia cind cel mai mic, Elena, implineste 7 ani, mama se metamorfozeaza in 'femme de lettres', urmindu-si o chemare ce nu mai poate fi suspectata de pripa. Acest debut atipic care nu se putea sa nu atraga atentia este intarit de alte citeva lucruri: optiunea pentru proza a scriitoarei, sustinerea pe care o are din partea a doi critici importanti, Ibraileanu si Lovinescu, apartenenta la un cerc de tineri moderni-mondeni si, probabil, cel mai important lucru, trecerea rapida la roman, gen care se afla in mijlocul preocuparilor literare (masculine) ale epocii.

Deunazi abia, din sertare nemaincapatoare, am ars multe din acele caiete. Deschise ici-colo, la vreo pagina, am intilnit incoherenta unui mozaic cusut cu ochi inchisi pe o pinza fara capat. (H. Papadat-Bengescu, insemnare din jurnal)

Primele carti de proza ale Hortensiei Papadat-Bengescu (Ape adinci, Sfinxul, Femeia in fata oglinzii) sint totusi receptate numai in cadrul distinctiei autor feminin versus autor masculin, cu judecati de valoare evoluind de la pozitiv la negativ care decurg strict din aceasta opozitie. Ibraileanu judeca pozitiv atributul femininului socotind ca 'numai o femeie cu o personalitate puternica se va putea sustrage influentii acestor modele /masculine/' si va ramine 'originala si deci feminina' (1919). Topirceanu cauta un ton mai obiectiv, dar spune in fond acelasi lucru: 'Faptul ca autorul de care ne ocupam e o femeie explica in mare parte insusirile operei sale' (1920). Lovinescu: 'Din eternul feminin, scriitoarea desprinde momente ce tulbura si ametesc' (1919). Tudor Vianu trece de la diferenta specifica la genul proxim inca din titlul articolului dedicat scriitoarei in Sburatorul, 1919: O ideologie feminina - noua feminitate. Iorga face drumul invers, ii concede autoarei-femeie ca se ridica 'mult peste nivelul scrisului feminin'. Nu lipsesc, in epoca, atacurile violente, generate de idei preconcepute, cum se intimpla cu articolul plin de aluzii extraliterare al lui Tudor Teodorescu-Braniste, care e convins ca 'sufletul feminin nu poate sa riste opere de virilitate literara', cazul Georges Sand, si ca 'scriitoarea noastra', pastrindu-si feminitatea, 'insira slove pe hirtie cu aceeasi neglijenta plina de farmec gospodaresc, daca vreti - cu care se mesteca (sic!) o delicioasa peltea de gutui, intr-o eleganta tigaie recent spoita

in jurnalele epocii Hortensia Papadat-Bengescu este o prezenta sporadica, poate si pentru ca s-a stabilit in Bucuresti, in Cotroceni, abia dupa 1933, la pensionarea sotului ei. O intilnim intr-o insemnare a lui Camil Petrescu din 1927 legata de un episod trecut, comportarea josnica a lui Eftimiu, care o lasa pe scriitoare sa astepte zadarnic in timp ce el, directorul, pleca ('o stergea') pe o usa laturalnica. Mai tirziu, Camil Petrescu o pomeneste, tot indirect, intr-o afirmatie asupra prioritatii celui/ celei care a impus romanul citadin. in Agendele lui Lovinescu scriitoarea apare des, dar totdeauna telegrafic, se mentioneaza trecerea ei prin Bucuresti, vizite sau lecturi la cenaclu. Sulutiu, inca elev, apoi proaspat student, consemneaza in jurnal citirea cartilor Hortensiei Papadat-Bengescu si face un detaliat plan de studiu critic, iar Anton Holban cere, intr-o scrisoare, romanul Drumuri ascunse (sic!) ca apoi sa publice in Romania literara din 1932 amplul articol            Viata si moartea in opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu. Rebreanu nu pierde nici o ocazie sa o aseze printre marii romancieri ai momentului si numele ei apare pomenit cu admiratie in numeroase anchete si bilanturi literare.

Acum stiu si cred. Crezul meu e insotit de un ison armonios, de un freamat cald din afara - scrisori numeroase pe care cu spontaneitate mi le trimit de pretutindeni necunoscuti. Am frati si surori. Iata ca am deslusit durerea unuia. Am implinit visul celuilalt, i-am dat intelesuri nebanuite O silueta, care a trecut printr-una din nuvele, este chiar a logodnicei sale // si iata ca un minut, numai unul, logodnica acolo pe hirtie, e tradata (H. Papadat-Bengescu, insemnare din jurnal).

Jurnalul acestei femei aproape batrine care s-a impus in lumea tinerilor barbati interbelici ar trebui sa fie un document pasionant. Din pacate, desi a fost scris - dezordonat, cu mari intreruperi, cu notatii cind lungi, cind aproape stenografice, cum am aflat de la domnul Dimitrie Stamatiadi - el nu s-a publicat inca. Munca de transcriere ar cere un efort analog celui care s-a facut pentru aparitia Agendelor lui Lovinescu. Am citit din aceste pagini numai fragmentele pe care le-a publicat Camil Baltazar in 1962, in Contemporan cu ei: amintiri si portrete (Bucuresti, EPL), cu comentariile 'contemporanului' pline de cliseele epocii comuniste. Chiar selectia este facuta in asa fel incit autoarea sa para o sustinatoare a omului simplu, din popor, o persoana care a avut nenorocul de a se fi nascut intr-o familie burgheza si de a fi trait intr-o societate superficiala, de 'snobi'. Alese astfel, citatele sint mai degraba dezamagitoare. Se intrevede in acest jurnal o mare singuratate, citeva tristeti vechi si o enorma preocupare pentru scris. Ca episoade rotunde, Camil Baltazar decupeaza din jurnalul scriitoarei doua: cel al ingrijirii soldatilor bolnavi, in primul razboi mondial, in gara Focsani si cel despre inceputurile literare indaratul carora se afla unchiul dramaturg. Practic Hortensia Papadat-Bengescu scrie tot timpul, in gind, fara sa si ia neaparat modele si apuca sa puna pe hirtie doar o mica parte din creatia virtuala. Ceea ce izbeste, comparativ cu jurnalele de creatie ale domnilor din epoca, este lipsa totala de interes pentru can-canurile literare si luptele literatilor. Universul interior al autoarei pare aproape fara cai de acces catre exterior.

Este incredibil ca dupa mai bine de un secol si un sfert de la nasterea singurei noastre scriitoare 'clasice', adica intrata deplin in constiinta cititorilor, jurnalul ei nu este inca publicat, desi exista

."CONCERT DIN MUZICA DE BACH"

Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu ce a prezentat ciclul Comanestilor, autor care deschide o traditie in acest sens in literatura romana si in prelungirea unor experiente din literatura europeana ( Emile Zola- Les Rougon-Macquart, Roger Martin du Gard- Les Thibault, John Galsworthy- Forsyte Saga), Hortensia Papadat- Bengescu realizeaza un roman ciclic (ciclul Halippilor, care include "Fecioarele despletite", "Concert din muzica de Bach"(1929), "Drumul ascuns").

Ciclul Halippilor formeaza o cronica de familie conceputa unitar, cu eroi prezentati cronologic pe durata intregii lor existente si consacra in literatura romana romanul de analiza psihologica, autoarea abandonand aproape in totalitate vechile metode de creatie.

Ciclul Hallipa este alcatuit din romanele Fecioare despletite (1926), Concert din muzica de Bach (1927), Drum ascuns (1932) si Radacini (1938). Romanul Concert din muzica de Bach urmareste trei cupluri care fac parte ori se afla in legatura cu familia Hallipa. Elena Hallipa, casatorita cu Draganescu, Ada Razu, casatorita cu printul Mazentiu, si cuplul doctorilor Rim constituie cele trei noduri narative ale romanului. Subiectul urmareste pregatirea unui concert in casa Elenei Draganescu. Elena reuneste o serie de amatori, selectati din cercul monden din care ea face parte, in ideea de a realiza un experiment artistic sub bagheta unui muzician celebru: Victor Marcian.

Pe masura ce se pregateste concertul, cele trei cupluri trec printr-o criza acuta, stimulata de cate un personaj intrus. Astfel, in familia Rimilor isi face aparitia Sia, fiica nelegitima a Linei Rim. Aproape douazeci de ani, Sia s-a aflat in grija tatalui ei, Lica Petrescu, zis Trubadurul. El si Lina fac parte dintr-o ramura saraca a familiei Hallipa, sunt veri, iar in tinerete au avut o aventura, in urma careia s-a nascut Sia. Lina ii ascunde adevarul lui Rim si i-o prezinta pe Sia ca infirmiera, angajata pentru a se ocupa de bolnaviciosul Rim. Acesta face o pasiune pentru Sia, pasiune care, de-a lungul romanului, degenereaza intr-o poveste groteasca. In acelasi timp, Ada Razu stabileste o legatura adulterina cu Lica Trubaduru, ignorand cu totul starea fizica a printului Maxentiu; acesta este bolnav de tuberculoza, dar ascunde adevarul, jenat de boala sa. Isi intelege situatia de barbat inselat, dar, epuizat fizic, nu are puterea de a iesi din aceasta conditie. Pe masura ce inainteaza pregatirile pentru concert, Elena Draganescu se indragoste ste de Marcian.

Pe fondul acesta, Mini si Nory, doua tinere din lumea mondena, fac legatura intre cele trei cupluri: comenteaza noutatile, informeaza pe fiecare in legatura cu ceea ce afla, fac asociatii inteligente si caracterizeaza personajele.

Deznodamantul coincide cu doua evenimente: concertul si inmormantarea Siei. Acestea sunt anticipate de o serie de episoade care cuprind o aglomeratie de fapte. Intre Sia si Lina Rim are loc o explicatie, care pentru fiica nu are nici o insemnatate. Sia accepta avansurile lui Rim, este izgonita din casa si locuieste o vreme cu gemenii Hallipa, nepotii Linei. Cand afla ca va avea un copil, Sia incearca sa avorteze. Lipsita de ingrijire si de sprijin material, moare. Si in familia Maxentiu lucrurile evolueaza spre un deznodamant dezastruos: Maxentiu isi accepta, in sfarsit, boala, pleaca la un sanatoriu, unde moare, indreptandu-si ultimele ganduri spre iubirea lui din tinerete: Elena Draganescu. Ada se ocupa de ascensiunea lui Lica, ajutandu-l sa devina profesor de echitatie si apoi deputat.   Dupa inmormantare, personajele participa la concertul din casa Draganescu.

Dupa aceea, Elena si Marcian pleaca in Elvetia si traiesc o scurta aventura de dragoste.

In romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, investigatia psihologica ocupa un loc important, deoarece autoarea isi construieste fiecare personaj pe un complex psihologic, urmarit la toate nivelurile naratiunii. Astfel, Lina are complexul fetei batrane amplificat monstruos de un sentiment de vinovatie (pacatul tineretii), Rim este impostorul social care isi ascunde ratarea emotionala, Maxentiu este torturat de originea sa, Elena Hallipa traieste cu sentimentul esecului sentimental. Autoarea urmareste atent radacinile si evolutia fiecarui complex recurgand la metode diverse; ea face o descriere amanuntita a gesturilor, pasiunilor ascunse, aspiratiilor tainuite, devenite, de cele mai multe ori, obsesii, ceea ce confera personajelor complexitate si adancime psihologica. De pilda, doctorul Rim a facut o casatorie de convenienta cu buna Lina pentru a parveni profesional; el este un medic ratat, cu o catedra universitara in provincie, iar dupa casatorie ajunge profesor, chiar sef de catedra, la Facultatea de Medicina din Bucuresti. Rim isi ascunde impostura printr-o poza de savant, petrece mult timp in laboratoarele facultatii, unde nu face nimic, iar fata de Lina se manifesta tiranic pentru ca ea este singurul martor al ascensiunii sale ariviste. Nemultumirea de sine se agraveaza pe masura ce personajul incearca sa si-o ascunda. Romanciera prezinta preocuparile tainuite ale doctorului, motivandu-i astfel complexul adanc: Rim se inchide in biroul sau si priveste reproduceri dupa picturi celebre, ca un adevarat intelectual cu gusturi subtiri; dar toate albumele sale contin nuduri, reprezinta scene amoroase, ceea ce anunta inca de la inceputul romanului izbucnirea instinctuala a doctorului, care are sentimentul ca si-a ratat tineretea si a pierdut sansa unei mari iubiri. Observatia atenta surprinde atitudini complexe, care sintetizeaza experiente capitale, trecute cu vederea. Astfel, o melodie anume are rolul de a consemna starea lirica a doctorului Rim: ea vine din adolescenta sa, dintr-un moment de maxima emotie, si este reprodusa in prezent ca un ecou al unei trairi refulate: Doctorul Rim, suferitor, canta inainte, pe diferite tonuri acel: Oyra! care dezlantuise ironia amicei Nory. Melodia isi avea indexul ei pe buzele uscate si ilustre ale lui Rim, era o cheie instrumentala, un diapazon al starilor lui sufletesti.

Rim a pierdut amintirea, nu mai stie care este originea acestui cantec, dar astreaza nealterat mesajul emotional pe care naratoarea il explica pentru a conferi adevarata dimensiune a starii psihologice in care se afla personajul: Cantoneta continea toate duhurile rele care circulau printre cei cinci sute de figuranti; continea atmosfera incarcata de pudra, fard si parfum, de decolteuri, de poleiala, de lac nou, de pijamale inchise, de fuste invoalate, de maiouri lipite, de dans si contorsiune. Oyra! era un fel de sugestie de la scena la sala. Destepta in spectator multiple senzatii care zaceau in el latent. Orchestra facea sa tresalte tot jazz-ul pe care-l poarta oamenii in muschii salelor si, astfel, melodia le da, complezent, inapoi ceea ce anume imprumutase de la ei. Cantecul puncteaza subtil instalarea obsesiei lui Rim care degenereaza in porniri monstruase si determina moartea Siei. De asemenea, autoarea contureaza, printr-o precisa desfasurare de forte, radacinile discretiei lui Maxentiu, care, bolnav de tuberculoza, refuza internarea intr-un sanatoriu de teama ca lumea sa nu afle ca el sufera de o boala plebeana, declansata in general de mizerie si foame. Aceasta jena a personajului vine din complexul originii sale; el este fiul unui print, a mostenit un titlu aristocratic si face caz de acest lucru care constituie singura lui victorie in viata. Dar, de fapt, este fiul unei actrite, care a avut o aventura cu un print. De aici zbaterea sufleteasca a personajului, care prefera sa sufere si chiar sa moara decat sa se afle ca are o boala care evoca o origine scandaloasa si o copilarie plina de privatiuni.

Toate personajele ascund secrete cumplite, pe care autoarea le proiecteaza in gesturi, atitudini marunte, uneori in chiar infatisarea personajului, ca in cazul Linei sau al gemenilor Hallipa. Atitudinile psihologice sunt completate de prezentarea unor date biografice, introduse intr-un moment hotarator pentru evolutia personajului si pe care scriitoarea le comenteaza, le leaga de modul de gandire al fiecarui erou; Lina este obedienta fata de Rim pentru ca are constiinta pacatului ei de tinerete. Ea face parte din familia Hallipa, dar dintr-o ramura obscura; a fost crescuta la Tecuci, intr-o familie modesta, in care este, insa, singura perla. Educatia provinciala ii accentueaza sentimentul de vinovatie si ii amplifica monstruozitatea: Lina a avut o aventura de tinerete cu varul ei, Lica, iar rodul acestei legaturi este un copil (Sia), de care buna Lina se descotoroseste imediat dupa nastere si incearca sa-si ascunda taina criminala printr-o casatorie onorabila, fara a se putea elibera de sentimentul de vinovatie, manifestat in primul rand fata de Rim si proiectat in atitudinea ei de bunatate ostentativa fata de toata lumea. Dar sentimentul reprimat indelung izbucneste violent si schimba total personajul. Cand Sia, aflata pe moarte, are nevoie de ajutorul Linei, aceasta refuza cu indarjire sa i-l dea, incalcand si juramantul lui Hipocrat si datoria materna, adica relevandu-si toata nemultumirea otravita, ascunsa pana atunci.

O alta metoda de analiza psihologica folosita de Hortensia Papadat Bengescu este prezentarea directa a gandurilor personajului, ca in cazul constructiei lui Maxentiu, personaj care prinde contur aproape exclusiv prin autoanaliza. Bolnav si obsedat, din snobism, de sensul vulgar al bolii sale, printul isi urmareste starile patologice cu o imaginatie dilatata de boala si de teama mortii: Erau, in adevar, acolo caverne si abisuri, si precipitari de ape rosii si scocuri si valuri, pe care Maxentiu, ca un turist tracic, le vizita cu de-amanuntul, in fiecare zi pe alte climate. Pe acalmii inselatoare sau pe tempeste inabusite, le strabatea cu precautiune, pasind usor, vaslind cu rame noi, pentru a-si carmi printre ele viata. Discretia in care isi invaluie starea ii da un sentiment de erou angajat intr-o lupta pe viata si pe moarte: Stia ca Ada il cumparase pentru prestigiul social pe care-l avea, mult-putin, si nu vrea sa abdice de la el. Nu vrea sa fie un obiect de mila, un declasat, o medalie demonetizata. Descrierea amanuntita a gesturilor si mai ales a discrepantei dintre gestul gandit si actiune da impresia unei permanente cercetari a personajului, iar stilul pare cu adevarat scormonitor.In romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, analiza psihologica este proiectata si in viziunea pe care o au personajele unele fata de altele; exista doua voci narative care completeaza discursul auctorial, anume Mini si Nory, care, prin numeroase comentarii asupra intamplarilor prezentate in roman, construiesc liantul naratiunii. Asa, de pilda, Mini analizeaza dualitatea lui Rim (ii face un desen fin cu degetele cugetarii) si cauta radacinile rautatii Linei, iar Nory subliniaza notele spectaculoase din manifestarile personajelor si isi imagineaza detaliile care lipsesc din poveste. Ele sunt deghizari ale instantei auctoriale, iar existenta lor in constructia epica are rol de obiectivizare a actiunii. De aici provine si impresia de naratiune detasata. Tonul confesiv din romanele lui Camil Petrescu este aici inlocuit de investigatia necrutatoare a unui observator convertit in trei instante lucide: vocea naratorului obiectiv si cele doua personaje situate in rol de raisonneur Mini si Nory.

Discursul auctorial se opreste asupra amanuntelor semnificative. Hortensia Papadat- Bengescu rezuma in enunturi succinte psihologia personajului, eticheteaza cu implicare: Lica are o pedagogie sumara, nu are principii, ci gusturi; Rim avea, din demnitate, o ura mica pentru Lina,Mika-Le isi ascunde gandurile luand un aer inert, de papusa obla. Alteori, scriitoarea sintetizeaza in descrieri fragmentare dominanta psihologica a unui personaj; astfel, vecina Rimilor este o femeie batrana si singura, blocata in mentalitatile altui secol, iar naratoarea noteaza intr-un stil subiectiv: [] doamna Vera odai cu pelargonii la ferestre si brise-bise cu dantela cu iglita, model greu doamna Vera, soacra bacanului casa corp cu Coloniale-delicatese-bauturi, peste drum de casa Rim doamna Vera, necunoscand genealogia vecinilor, judeca dupa aparente inselatoare. Varietatea metodelor de investigatie psihologica amplifica naratiunea si creeaza acea diferentiere clara a caracterelor, pe care o remarca Tudor Vianu. Romanul plaseaza in centrul actiunii pregatirile pe care le face Elena Draganescu, nascuta Hallipa, pentru o serata muzicala, fara ca ea sa fie personajul principal. Totusi, ea se profileaza tipologic in legatura directa cu episodul care da numele romanului.

Nemultumita de viata anosta pe care o duce, Elena tanjeste dupa un eveniment monden pe care il organizeaza, in cele din urma, la ea acasa. Ambitia ei ascunde un complex adanc, de ratare sentimentala; in tinerete a fost logodita cu printul Maxentiu, dar, jignita de atentia pe care acesta i-o acorda sorei ei vitrege, Mika-Le, rupe logodna si se casatoreste cu Draganescu. Fiinta orgolioasa si sensibila, Elena resimte tot restul vietii aceasta intamplare, ca pe o suprema umilinta. Concertul din muzica de Bach pe care il organizeaza reuneste in saloanele ei multa lume mondena a Bucurestiului interbelic, caci orchestra este compusa din amatori cu gusturi fine (intre care, si Rim), iar dirijorul este un prestigios muzician, de care Elena se indragosteste Marcian. Toate discutiile se poarta in jurul acestui concert, amanat pana catre finele romanului si precedat grotesc de inmormantarea Siei. Serata Elenei da prilejul tuturor personajelor sa-si etaleze falsele gusturi artistice si sa-si ascunda mizeria sufleteasca, asa incat concertul devine un simbol al unei lumi decadente, a carei singura preocupare este salvarea aparentelor sociale si tainuirea cumplitelor compromisuri pe care se cladeste viata onorabila a fiecaruia. In consens cu acest mesaj, Elena evolueaza de la poza de mecena, pe care si-o aroga initial, spre cea de fiinta libertina si dispusa sa-si traiasca pasiunea vremelnica incalcand toate normele respectabilitatii sociale.

Nicolae Manolescu in Arca lui Noe a incadrat-o pe Hortensia Papadat Bengescu in cadrul romanului ionic, caracterizat printr-o lume infatisata ce isi pierde omogenitatea, cu spiritul de finete si de analiza, contemplatia, individualismul, dramele personale, spiritul reflexiv, problematica filosofica si psihologica, discontinuitatea epica, absenta unui subiect inchegat. Compozitia este moderna (jurnal, scrisori, articole de ziar, confesiune etc.), modul de expunere dominant este monologul, finalul este deschis, naratorul este si personaj; H.Papadat-Bengescu, "Concert de muzica de Bach".

Se poate aborda astfel stilul, tehnica redactarii personajului, aspectul psihologic apar ca si tehnici ale scriitoarei in intreaga ei creatie epica

In romanele mai cunoscute, scriitoarea reia problematica psihologica din nuvelele in care si-a exersat mana. Materialul epic romanesc este caracterizat printr-o strucutra romanesca riguros organizata, asamblata in jurul unui nucleu narativ a carui specificitate confera originalitatea, valoarea si modernitatea scrisului bengescian: psihologia ramane coordonata de baza in creatia acesteia.

Felix Aderca surprinde sensul evolutiei prozei Hortensiei de la contorsiunile ei psihologice din prima etapa de creatie la obiectivarea anunatata de ciclul hallipilor, cu care de altfel Hortensia Papadat Bengescu se si identifica.

Feminitatea si regalitatea femeii sunt cateva din sabloanele des intalnite. Femeile primei etape ale Hortensiei traiesc prin realitatea secunda care desparte aparenta de esenta, delimitand spatiul existentei, al experientei cotiediene de faptele unei lumi supuse "dezordinii" devenirii, tranzitoriului.

Chiar daca finalitatea pare a fi aceeasi, distanta dintre vis si realitate ca elemente cataliazatoare ale inchipuirii personajului, marcheaza intr-un plan de adancime transformarile modalitatii narative; relatarea visului si a efectelor sale presupune un discurs analitic a carui dezvoltare este conditionata in primul rand de "fantezia" naratorului, in timp ce afirmarea genezei himerei din realitate implica structurarea intr-un discurs epic a temporalitatii, cauzalitatii, dinamicii unor evenimente. Simtirea particulara a eroinei, incipienta creatiei ofera substanta epica a textului. Scriitoarea a marturisit in dese randuri impactul asupra romanului lui Proust, o experienta decisiva asupra scrisului sau cum declara scriitoarea intr-un interviu dat lui N.Papatanasiu:"sansa de a fi indiscret cu mare talent". (Popasuri literare, in Viata, I, 1941, nr. 109, apud Ioan Holban)

Efortul de a gasi expresia fiecarei senzatii si de a o integra in textura trupului sufletesc are o functie "terapeutica" pentru personajul bengescian; cunoasterea resorturilor declansatoare ale simtirii presupune stapanirea acesteia, premisa a realizarii acelei igiene preventive sufletesti.

Un aspect al scrisului Hortensiei este si cel al informului in raport de opozitie ordine versus dezordine omeneasca, forma, ca si armonie versus inform, descompus, sub aspectul actiunii devastatoare a pasiunilor si senzatiilor care scapa controlului ratiunii.

Ceea ce pare a fi definit ca fiind specific scrisului acestei scriitoare este relatia cu Cetatea, orasul devine personaj. Bucurestiul este vazut ca pamant al fagaduintei, port al unei indelungi calatorii.

Alaturi de orasul personaj, un alt specific este personajul reflector sau personajul-oglinda. Relatia de oglindire nu este numai o realitate din structura interna a romanului caruia ii organizeaza segmentele evenimentiale; reflectarea este procedeul narativ esential, insasti instanta textului nefiind altceva decat una dintre oglinzile unui sistem riguros construit.

Alaturi de acest concept de personaj-reflector, Ioan Holban in monografia dedicata Hortensiei Papadat Bengescu aminteste de "personajul-agent". Acesta ar fi un personaj ale carui intrari in actiune deschid si inchid pistele firului epic. Distinctia ar fi aceasta, primul element se naste din subiectivitatea privitorului, celalalt din actiunea obiectiva a unei mecanici a faptelor existentei: textul este reflecat de privirea si constiinta celui care il scrie, iar viata este produsa de acesti agenti.

Daca in prima faza scrisul bengescian se concretizeaza intr-o structura romanesca, ferm conturata in articulatiile sale, in etapa urmatoare modalitatea eseistica este depasita in favoarea unei adevarate constructii epice, romanul Hortensiei fiind conceput ca un mecanism cu anume legi si principi de functionare, chiar daca se mai pastreaza din temele anterioare. Planul psihologic al individului este dublat acum de cel al grupului din care face parte, de relatiile care se stabilesc in cadrul acestor grupuri dar si cu individualul.

Desi autoarea declara ca si-a dorit sa atinga acel "obiectivism absolut" si lasa stilul sa decurga pe masura acestei forme, a reusit dar nu in masura pe care si-a propus-o. Obiectivarea de care vorbeste prozatoarea nu se refera atata la materia narativa, cat la modalitatea de prelucrare a acesteia, la functionarea diferitelor mecanisme epice si la modul de concepere si distribuire a personajelor in naratiune. Fiecare dintre textele bengesciene aduc inovatii sub aspectul "obiectivarii" fata de cel precedent, chiar daca se pastra intr-un fel sau altul interesul initial pentru psihologic; fiecare personaj "nou" nu mai seamana cu cel "vechi". Obiectivul ramane fiinta interioara a personajului dar cercetarea interioara se realizeaza altfel: naratorul nu mai cauta acel trup integral al sensibilitatii, ci construieste cu instrumentele artei clasice a portretizarii o structura a fiintei, inventariindu-i atent toate unghiurile.

Se poate spune ca intreaga literatura a Hortensiei Papadat Bengescu provine din stapanirea resorturilor nedeslusite ale structurii psihologice noi si se integreaza in preocuparea generala a culturii moderne de a limpezi actele constiintei in lumina irationalului si a subconstientului. Pretiozitatea scriiturii se datorau mai mult - apud Serban Cioculescu (biblioteca critica-Hortensia Papadat Bengescu)-noutatii metodei introspective , decat structurii intuitive a romancierei. Pe masura ce se desfasoara fresca , se evidentiaza siguranta fara gres a sondarilor morale, puterea de discernamant si luciditate analitica , prin trasaturi repezi , prin inciziuni nesovaitoare. Literatura elaborata de Hortensia este dinamica dar nu in sensul dramatic, ci staticul apare din singuratatea destinelor umane pe care le prezinta si se individualizeaza ca atare.

Atentia feminina asupra structurii fiziologice aduce in opera Hortensiei Papadat Bengescu si un alt aspect izbitor. Aici nu sunt tipuri, caractere, oameni buni sau rai, ci indivizi bine sau rau conformati, sanatosi sau bolnavi. Dramele din toate romanele se invart in jurul unei boli, descrise cu o totala si uneori o brutala repulsie, cu o atentie calma de infirmiera. Eroii romanelor sunt de obicei femei, si acestea sunt bolnave. Ceea ce o deosebeste pe autoare de literatura feminista, dupa parerea lui Tudor Vianu-(biblioteca critica-Hortensia Papadatr Bengescu)-este contributia ,unei femei, dezvoltand datele proprii ale conditiei, dar depasind prin incisivitate si robustete intelectuala caracterele atribuite indeobste literaturii femeiesti."

Stilist desavarsit in literatura romana, Tudor Vianu surprinde excelent un specific al operei bengesciene. Astfel, observa ca analizele sensibilitatii patrunse de numeroase elemente senzoriale, dobandesc largi dezvoltari, incat un simplu gest sau o singura reactie sufleteasca este intens urmarita, aprofundata in toate laturile ei, printr-o metoda de istovire a amanuntului psihologic, prin bogate asociatii in jurul unui punct infinitezimal , care , prin multiplicarea senzatiilor prin reflectie, aminteste de tehnica lui Marcel Proust.    In ceea ce priveste procedeele artistice ale compozitiei, autoarea a folosit initial povestirea sau confesiunea atribuite unui personaj strain, masca destul de transparenta sub care se simte prezenta autoarei. De aici atragerea atentiei de catre Eugen Lovinescu asupra unui "obiectivism" si sfat pe care autoarea la si aplicat in etapa urmatoare a creatiei. Astfel, ea continua cu confesiunea sub masca personajului preferat, dar atentia se distribuie in mod egal asupra tuturor figurilor mai insemnate din roman. Aceasta tehnica le confera contur, relief, dar diminueaza din lirismul si din analiza incipienta creatiei acesteia.

Un alt critic de elita al lieraturii romane, Mircea Zaciu in aceeasi antologie critica-(biblioteca critica-Hortensia Papadat Bengescu)-face anumite constatari legate de constructia epica a romanelor Hortensiei Papadat Bengescu. Astfel, considera ca autoarea stie sa imbine o traditie clasica cu tehnica romanului modern, sa uneasca straduinta analitica de gen proustiana cu straduinta clasica de a portretiza. In acelasi sens, al imbinarii de elemente clasice si moderne se poate discuta si pe marginea compozitiei romanelor. Arhitectura compozitionala a fost contestata inclusiv de mentorul scritoarei. Eroarea a fost de receptare, printr-o permanenta, raportare cu necesitate, la constructia epica de tip clasic, balzacian.

Ceea ce este surprinzator este faptul pe care il surprinde Viola Vancea si anume inclinatia poetica Si criticul aminteste de melos, ritm, elemente ale muzicii. Mai mult considera ca "daca scriitoarea nu ar fi autoarea romanelor, s-ar putea vorbi despre o o inclinatie spre sentimentalism si bovarism."

Dar asa se poate vorbi despre muzica si poezie ca repere ale creatiei sale, singurele care manifesta un interes stabil.

Un aspect interesant surprins de acelasi critic este forma adjectivelor folosite cu un alt sufix decat cel obisnuit avand la baza nu neglijenta ci intuitia ca asa suna mai bine, mai specific materialului epic, mai muzical. "Inexistenete in dictionarul academic, sunt inventate din necesitate."

Fraza se construieste din inaintari si retrageri. Epitetele sunt dublate pentru lamurirea intentiei, dar si din necesitatea ritmarii. Intervine cu efect contrapunctic rece si echilibrat un enunt scurt.

Poezia si muzica se ascund in evolutie, in adancime, dar ele exista si configureaza o linie melodica a epicului. Muzica apare ca un fond de lucru inspirator, dandu-i impulsul necesar.

Autoarea nu se implica in prezenta personajelor, mai mult prezinta o raceala fata de acestea.

Preluand din propriile citate, Hortensia Papadat Bengescu considera romanul ca "realizare a vietii deci a adevarului", "in consecinta ceva riguros si grav". " Adevarul se cerceteaza la lupa si la microscop. Asa apar toti porii la microscop."

Nu se resimte nici o implicare si in cazul descrierii bolilor. Concluzia care se impune tine de intentionalitate. A conceput personajul si ia dat independenta, nemaiintervenind in datele sale.

Exista pentru Hortensia Papadata Bengescu o lege a organismului romanului, care, odata stabilita, nu e modificata. Ea nu scrie la intamplare, fara rigoare, ci gandeste persoanjul, relatiile si lumea. Astfel personajele devin viabile. Totul este calculat, inclusiv abaterile acestora.

Parcurgerea cartilor ei cele mai bune presupune un efort pe care nimeni nu l-a negat, o lupta cu fraza greoaie, punctuatia nesigura, sintaxa chinuita. Stilul este mai degraba concordant cu starea de tensiune in care elaboreaza autoarea, cu goana gandurilor ei, cu o avalansa de idei.

Scrisul era desigur un suport pentru evitarea incertitudinilor la care era supusa conditia umana. Scriitoare nu a fost una "amatoare" in intelesul pe care il da si Calinescu vorbei. Scrisul nu e numai un adapost in care asteapta sa treaca raul si primejdia. Dimpotriva, o noua povara, asumata, care, prin dificultatile ei are desigur si un sens curativ.

Indiferent de aspectele propuse de critic, autoarea are specificul ei, originalitate care a situat-o in randul marilor romancieri ai vremii ei si cei care s-au impus a fi intr-adevar ctitori ai romanului.

Camil Petrescu

"Ultima noapte de dragoste, intaia   noapte de razboi"

DATE DESPRE AUTOR

S -a nascut la Bucuresti la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu si al Anei Chelcher, dar a ramas orfan de ambii parinti si a crescut la familia subcomisarului de politie Tudor Popescu din mahalaua Obor. Singur pe lume, micul orfan isi intelege drama si pune burta pe carte, la scoala primara din Gura Humorului Vechi, apoi bursier intern la Liceul Sfantul Sava, unde scrie primele poezii.

Camil Petrescu persevereaza si, in 1913, se inscrie la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti. La concursul pentru o bursa, ia media cea mai mare. Debuteaza in revista "Flacara"(1914), cu articolul "Femeile si fetele de azi", sub pseudonimul Raul D.

In 1916, e mobilizat si pleaca pe front, unde e ranit. Insanatosit, ajunge iarasi in prima linie, dar cade prizonier la unguri. Ambianta razboiului va intra, apoi, in celebrul roman "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". In 1918 e eliberat din lagar, revenind la Bucuresti. Scrie piesa "Jocul ielelor". Isi ia cu brio licenta. E profesor la Timisoara. Devine director al Teatrului National din Bucuresti, iar in 1947 membru al Academiei Romane.

Moare la 14 mai 1957, la Bucuresti, masivul roman social inchinat lui Balcescu "Un om intre oameni" ramanand neterminat. Vasta carte e considerata de I. Negoitescu: intreprindere jalnica

Opera "Act venetian" evoca intamplari din secolul al XVIII-lea, in Venetia, cetate infloritoare si mare putere maritima care intra in declin.

La conducerea flotei este Pietro Gralla, un fost pirat distins prin fapte de vitejie si iscusinta militara. El trece prin intamplari dramatice care ii vor aduce suferinta sufleteasca. Este un om plin de demnitate, are curaj si iscusinta in arta razboiului, are o conduita morala exemplara , ii dispretuieste pe nobilii frivoli si crede ca Alta ii este fidela, dar este dezamagit de tradarea acesteia. Pietro Gralla va cauta si va reusi in final sa ia viata de la inceput si traieste conform conceptiilor sale de la care nu poate sa abdice.

Alta, sotia lui Pietro Gralla, se indragosteste de tanarul Celino, un tanar nobil venetian. Celino o paraseste pe Alta iar aceasta incearca sa si ucida sotul. La ancheta Gralla tagaduieste incercarea de omor, cei doi soti continuand sa ramana alaturi.

Celino este un tanar nobil venetian, inzorzonat si cu maniere de curte numit datorita originii sale, capitan al unei nave de razboi.

Opera "Suflete Tari" este o drama psihologica. Eroul principal este Andrei-Pietraru, un intelectual orgolios. El este bibliotecar al familiei Matei Boiu-Dorcani. Andrei Pitraru se indragosteste de fiica familiei sale Boiu-Dorcani, Ioana, dar diferenta de clasa sociala si de conceptii il vor conduce catre un sfarsit tragic sinucigandu-se neputand sa renunte la convingerile sale.

Eroul Gelu Ruscanu este redactor la un ziar de orientare socialista. Acesta porneste o companie impotriva ministrului justitiei Saru - Sinesti, sotia ministrului si iubita a lui Gelu Ruscanu. El nu renunta si alege ca singura solutie moartea prin impuscare.

Opera "Patul lui Procust". Camil Petrescu continua problematica sa perfecta, fundamentala: drama iubirii, drama intelectualului; personajele se definesc, in esenta lor, prin neputinta de realizare prin comunicare (si pe plan erotic si in planul existentei sociale), ele au o existenta paralela. Astfel, Fred o iubeste pe doamna T., dar nu isi marturiseste iubirea.

Ladima e vazuta de Fred ca un om misterios, grav, pedant de bine crescut, om de intelectualitate superioara, privind o fotografie a acestuia, la Emilia, Fred e surprins ca un om ca Ladima poate sa scrie unei astfel de femei. Poet si gazetar la "Veacul", "de un curaj aspru", Ladima scria cu infrigurare surprinzand interesul si atentia publicului. Amanunte despre articol scris de Ladima aflam din subsolul cartii, pe cateva pagini. Ladima nu poate scrie "doua randuri", daca nu vin "dintr-o convingere adanca". Strabate aici insasi conceptia scriitorului, preocupat constant de problema intelectualului, a omului care gandeste, care are ceva de spus.

Si moartea lui Ladima (sinuciderea) e privita din mai multe unghiuri: din cauza femeilor vulgare, din cauza doamnei T.; pentru care Ladima isi pierduse credinta in Dumnezeu, de mizerie.

Ca si Gheorghidiu, traieste intens tortura in propria constiinta. El isi accepta lucid destinul, se autoilustreaza, dar nu poate rezista. Pentru el existenta e unicat.

Fred Vasilescu apare ca "un fel de intersectie a tuturor celorlalte personaje". Fred traieste prin memoria afectiva si recompune, retrospectiv, viata Emiliei, a lui Ladima, a Doamnei T., a unchiului sau, aflam din notele din subsolul cartii, el era enigmaticul X, de care era indragostita doamna T.

Diplomat, aviator, jucator excelent de tenis, placut de femei, integrat si adaptat societatii in care traia (se opune, din acest punct de vedere, lui Ladima), el face parte, in fond, din aceeasi familie spirituala cu Ladima si Gheorghidiu (inadaptat si infrant); si el iubeste si e convins ca nu e iubit, deci neimplinit prin iubire, si el sfarseste enigmatic, intr-un accident de avion. Citirea scrisorilor lui Ladima il surprinde, dar il si face sa si rememoreze iubirea. Si pentru Fred Vasilescu, iubirea este experienta fundamentala, cunoastere. Intalnirea cu doamna T. este un punct de referinta in existenta sa: "notiunea de normal eu nu o am decat comparand existenta mea de dinainte de a intalni pe doamna T. cu existenta mea de acum". Iubirea pentru doamna T. a dat sens existentei sale, largindu-i sfera spirituala: . "nici nu banuiam atatea intelesuri cate imi sar in ochi de atunci incoace".

Emilia . pentru Ladima, este o femeie frumoasa si talentata, uneori un copil, cu suflet mare. Pentru Fred e suficienta si vulgara, falsa

Doamna T. este si ea o enigma. Pentru T., ea este o femeie exceptionala, iubita de doi barbati.

Ca fizic, era poate "mult prea personala ca sa fie frumoasa in sensul obisnuit al cuvantului". Pentru Fred ea este unica si o perpetua obsesie de care fuge zadarnic, ascunzandu-si iubirea, o taina doar a lui. Ea exprima feminitate si mister.

Ceea ce reuseste Camil Petrescu sa puna in lumina prin aceasta structura e ca orice om e vazut diferit de fiecare de cei pe care ii intalneste, dintr-o imposibilitate a cunoasterii totale. Unghiurile diferite de vedere se produc pentru a discerne cat mai precis adevarul despre personaj.

"Camil Petrescu este o personalitate multilaterala, preocupata de originalitate in sensul noutatii si autenticitate, captarea adevarului in formele lui primare. Eroii sai sunt vazuti intr-un sistem complex de oglinzi, jurnalele, scrisorile si marturiile directe fiind tot atatea mijloace de cercetare a evolutiei psihice. In romanul Ultima noapte un erou martir rasfrange ca protagonist dimensiunile unei lumi. Stefan Gheorghidiu apartine aceleiasi literaturi a singuratatii ca si eroii lui Camus. El va sfarsi in infrangere, dar ideile lui pastreaza nostalgia altitudinii. In consecinta Camil Petrescu isi propune sa faca nu stearpa arta pentru arta ci arta pentru adevar . Pe de alta parte, realistul Camil Petrescu e obsedat de gasirea corespondentului verbal cel mai precis cu putinta: cei care au stat zile intregi cu moarte in fata si cerul deasupra stiu ce mijloc mizerabil de comunicare si expresie este cuvantul si tot ceea ce se reazima pe el. (pg. 181). Fost combatant in primul razboi, prozatorul care voia sa descrie infernul unei canoande, se loveste de carentele cuvantului. Problema e reluata prin intermediul unui erou de roman, Stefan Gheorghidiu care declara ca insuficientele limbajului limiteaza tragic perspectivele cunoasterii: Cuvantul e oricand un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevar, tot ce e continut real scapa printre silabe si propozitiuni ca aburul printre tevile plesnite." aUltima noapte, ed. cit., 1946, p. 122i pg. 173

"Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii la un inalt nivel principal, intr-o vreme cand filosofic si tehnic, romanul romanesc ramasese la stadiul primei jumatati a secolului XIX, sau trecuse la confectionarea unor rudimente moderniste fara acoperire teoretica serioasa .

Negresit trebuie sa lamurim ca daca partea intaia a acestui roman e o fabulatie e adica nascocita de un autor care nici nu era insurat si nici nu avea o familie pe vremea aceea si deci eroul Stefan Gheorghidiu cu sotia lui sunt pura fictiune, in schimb se poate afirma ca partea a doua a cartii, aceea care incepe cu Intaia noapte de razboi este construita dupa memorialul de companie al autorului, imprumutat cu amanunte cu tot eroului .

Stefan Gheorghidiu traieste relativ ca o fiinta autonoma, el este atras insa de o alta fiinta prin iubire si este angrenat pe de alta parte in alte structuri sociale"

Marian Popa : CAMIL PETRESCU -; EDITURA ALBATROS , 1972

4."Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"

Trebuie cautata in preocuparea scriitorului de a scrie despre razboi . Camil Petrescu anunta in revista 'Omul liber' aparitia unor nuvele ti a unor romani de miscare a razboiului . Titlulrile propuse de scriitor erau variate . Romanul este precedat de o serioasa activitate de documenturi . Scriitorul a adunat un bogat material in legatura cu tema operei : carti , articole din ziare , magazine ilustrate , tot ce constitue autosfera unei epoci , fotografii , carti postale . Fisele pentru acest roman mult adunate timp de zece ani . 'Toti eroii din romanul meu isi au fisa , documentara' (martoritatea scriitorului ). Din punct de vedere compozitional romanul cuprinde doua parti : a.) - prima parte infatiseaza drama conjugata cu adinci implicatii in constiinta personajului iar partea a doua este 'memoriarul de campanie al autorului , imprumutat cu amanunte cu tot eroului' - dupa cum marturiseste scriitorul .

Romanul este deci un lung monolog liric in care eroul se analizeaza cu luciditate . Opera cuprinde povestea inceputului si destramarii iubirii dintre eroul principal Stefan Gheorghidiu si sotia s-a Ela .

RomAnul este structurat in doua parti,cu titluri semnificative,surprizand doua ipostaze existentiale:,,Ultima noapte de dragoste'',care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta si ,,Intaia noapte de razboi'',care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd,ca iminenta a mortii.Daca prima parte este o fictiune,deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise o drama de iubire pana la scrierea romanului,partea a doua este insa o experienta traita,scriitorul fiind ofiter al armatei romane,in timpul primului razboi mondial.

Romanul este scris la persoana intai,naratorul personaj identificanu-se in partea a doua cu autorul.Modaliatea narativa se remarca asadar prin prezenta marcilor formale ale naratorului,de unde reiese apropierea acestuia de evenimente,pana la substituirea lui de catre personaj.Perspectiva temporala este discontinua,bazata pe alternanta temporala a evenimentelor,pe dislocari sub forma de flash-back si feed-back.Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real,frontul,Bucuresti,Odobesti,Campulung,dar mai ales un spatiu imaginar inchis,al framantarilor,chinurilor si zbuciumului din constiinta personajului.

Romanul este un monolog liric,deoarece eroul se destainuie,se analizeaza cu luciditate,zbuciumandu-se intre certitudine si inertitudine,atat in plan erotic,cat si in planul tragediei razboului,cand omenirea se afla intre vita si moarteEroul,Stefan Gh,este intelectualul lucid,insetat de absolut,dornic de cunoastere de autenticitate,dominat de incertitudini si care se confeseaza introspectand cele mai adanci zone ale constiintei,in cautarea permanenta a iubirii absolute,ca sentiment al existentei superioare.

Romanul este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie,in care timpul obiectiv -cronologic-evolueaza paralel cu timpul subiectiv-discontinuu-aceste fiind cele doua planuri compozitionale ce-l motiveaza pe Camil Petrescu drept novator al esteticii roamnului romanesc.In plan subiectiv,memoria involuntara aduce in timpul obiectiv experienta interioara a eroului,aflat in permanenta in cautare de certitudini privind sentimentul profund de iubire,care se dilueaza in fata unei drame mai complexe,aceea a razboului.

Juranalul de campanie,pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe odata cu experienta frontului,consemneaza drama iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta teme purtata de ofiteri la popota regimentului.In jurnalul ce consemneza evenimentele traite de erou in timp obiectiv sunt rememorate episoadele casniciei lui cu Ela,aduse in timp subiectiv,deoarece ele se petrecusera cu 2 ani inainte sa fie consemnate in jurnal.

Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust,iar conferinta sa despre ''Noua structura si opera lui Marcel Proust'' constituie un adevarat manifest literar de credinta.

Cuvantul noapte repetat in titlu reda simbolic incertitudinea,idoiala,irationalul,nesiguranta si absurdul,necunoscutul si tainele firii uamne.Cele doua nopti din titlu sugereaza si doua etape din evolutia personajului principal,dar nu si ultimele,intrucat-in final Stefan Gh este disponibil sufleteste pentru o noua experienta existentiala.

Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, se inscrie in seria operelor de analiza psihologica, in care luciditatea si constiinta diferentei dintre sine si lume potenteaza trairea oricarui sentiment, deci si a sentimentului de dragoste. Iubirea este una dintre marile obsesii ale personajului - narator Stefan Gheorghidiu, care se incadreaza in tipul intelectualului lucid, preocupat sa inteleaga diferenta dintre absolut si relativ, dintre realitate si autosugestie. Alcatuit din doua parti care n-au intre ele decat o legatura accidentala ( in opinia lui George Calinescu ), acest roman este - dupa opinia lui Perpessicius - , romanul "unui razboi pe doua fronturi": cel al iubirii conjugale si cel al razboiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieste eroului "un neintrerupt mars, tot mai adanc in constiinta

Experienta iubirii, care da substanta primei parti a romanului, este actualizata prin rememorarea relatiei lui Stefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creeaza iluzia temporalitatii in desfasurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compozitional din incipitul romanului - discutia de la popota ofiterilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un sot care si-a ucis sotia infidela a fost achitat ) - permite aducerea in prim plan a unei dintre temele principale ale romanului - problematica iubirii. Personajele adunate la popota - capitanul Dimiu, capitanul Corabu, capitanul Floroiu si sublocotenentul Gheorghidiu - exprima diferite opinii despre dragoste. Gheorghidiu e tacut, cel putin la inceputul discutiei, pentru ca spera in bunavointa lui Dimiu, de care depinde acordarea unei permisii la Campulung, pentru a se intalni cu Ela. Punctele de vedere exprimate insa, ajung sa-l exaspereze, iar interventia lui e de o violenta verbala care provoaca mania lui Corabu. Pentru capitanul Dimiu, conformist, de moda veche, casatoria si iubirea se supun unor reguli "casnice": "Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa." Corabu, "tanar si crunt ofiter", si Floroiu, "putintel si delicat", sustin un punct de vedere contradictoriu: "Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decat sa te desparti." In mijlocul acestei discutii se produce interventia lui Gheorghidiu, care exprima un punct de vedere radical: "O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. [.] Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. [.] Caci acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt."

Discutia de la popota este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul careia Stefan rememoreaza etapele evolutiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele si evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectiva unica, subiectiva: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala. Din cauza asta, nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. Imi petreceam timpul spionandu-i prieteniile, urmarind-o, facand probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii, si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna din matusile ei. Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta". Naratorul nu spune ( si nu o va face nici mai tarziu ) nimic altceva in afara de banuielile lui. Tot ce afla cititorul despre Ela si despre relatiile dintre soti provine din aceasta sursa, care e departe de a putea fi considerata infailibila sau, macar, obiectiva Stefan Gheorghidiu recunoaste de la inceput ca are banuiala infidelitatii Elei si ca aceasta banuiala ii trezeste in suflet cumplite indoieli. Pe de alta parte, personajul este constient ca isi agraveaza suferinta prin interpretarea tendentioasa sau prin exagerarea celor mai marunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu insusi se recomanda ca narator necreditabil al intamplarilor. De aceea, toate informatiile cu privire la modificarea comportamentului Elei dupa primirea mostenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea sa se schimbe doar in ochii gelosului ei sot. Schimbarea din viata tanarului cuplu aduce in jurul Elei prezente masculine mult mai apte, in opinia lui Stefan, de a o cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competitiei mai vii decat inainte. Situat exclusiv in interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va sti niciodata cu certitudine daca Ela si-a modificat cu adevarat sentimentele fata de sotul ei, inselandu-l cu G. sau daca nu e vorba decat despre imaginatia unui barbat neincrezator si orgolios. Ceea ce se modifica neindoielnic este atitudinea naratorului ( Stefan Gheorghidiu ) in raport cu eroina, chiar daca, uneori, el urmareste sa-i creeze cititorului iluzia ca se afla in posesia celor mai sigure fapte si interpretari.

Iubirea lor ia nastere sub semnul orgoliului. Chiar daca la inceput Ela nu ii placea, Stefan se simte, treptat, magulit de interesul pe care i-l arata "una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate". Personajul - narator marturiseste ca orgoliul a jucat un rol important in constituirea relatiei lor: "Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri". Admiratia celor din jur este un alt factor care determina cresterea in intensitate a iubirii lui Stefan: "Incepusem totusi sa fiu multumit fata de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente." Pasiunea se adanceste in timp, iar faptul ca Ela traieste o admiratie neconditionata pentru viitorul ei sot contribuie la crearea iluziei ca relatia lor are o baza solida. Pentru Stefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decat unica, absoluta. Sentimentul pe care il traieste in raport cu Ela devine ratiunea sa de a fi, modul de a se implini in plan spiritual: "sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele."

Cuplul traieste o perioada linistit, cu iluzia comuniunii perfecte. Stefan e magulit ca universul lor domestic este dominat de prezenta sa spirituala si ca Ela il priveste cu admiratie, considerandu-l o autoritate absoluta ( edificatoare in acest sens este scena in care cei doi au o discutie despre "ce este filozofia.", dupa ce Stefan tine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionata de eruditia lui ).

Mostenirea de la unchiul Tache schimba insa cercul relatiilor celor doi. Lumea mondena, in care Ela se va integra perfect, este, pentru Stefan, prilejul de a trai suferinte intense, provocate de gelozie. Daca in prima parte a relatiei lor iubirea sta sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domina devine gelozia. Antologica pentru modul in care ia nastere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena in care Stefan Gheorghidiu, Ela si foarte vag conturatul G., asezati pe bancheta din spate a unei masini - intre Gheorghidiu si G. se afla Ela - , merg catre Dragasani. Viata cuplului se modifica radical, cei doi se ranesc permanent, prinsi continuu intr-un joc razbunarii. Stefan si Ela traiesc, poate, cu intensitate, acelasi sentiment, dar comunicare ineficienta nu le permite sa lamureasca ceea ce e adevarat si ceea ce este minciuna in sentimentul pe care il traiesc, pentru ca "iubirea are atatea fete, atatea devieri si atatea forme".

Tensiunile, despartirile si impacarile devin un mod de existenta cotidian pana cand Stefan este concentrat, in preajma intrarii Romaniei in razboi. Ela se muta la Campulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relatia lor pare sa intre, din nou, pe un fagas al normalitatii. Chemat cu insistenta la Campulung, Stefan obtine cu greu permisia, dar descopera ca Ela e interesata de asigurarea viitorului ei in cazul mortii lui pe front. Cand il vede pe G. pe strada, e convins ca Ela il insala, desi nu are nicio dovada concreta, asa cum nu a avut, de altfel, niciodata. Pentru Gheorghidiu, esecul in iubire e un esec in planul cunoasterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativa pentru toti eroii lui Camil Petrescu, este dublata de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaste ca e hipersensibil, ca nu poate fiinta in limita canoanelor, dar nu accepta ideea ca realitatea propriei constiinte nu e valabila in plan exterior. Desi Stefan Gheorghidiu este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare, el nu poate sa se detaseze de subiectivitatea pe care gelozia si orgoliul ranit i-o accentueaza

Confruntat cu experienta-limita a razboiului care redimensioneaza orice relatie umana Stefan Gheorghidiu isi analizeaza retrospectiv si critic intreaga existenta. Drama erotica este reevaluata din perspectiva experientei razboiului. Intors in prima linie dupa cele cateva zile petrecute la Campulung, Stefan Gheorghidiu participa la luptele de pe frontul Carpatilor cu sentimentul ca este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatantilor, ci pe haosul si absurditatea situatiei - si are - sub amenintarea permanenta a mortii - revelatia propriei individualitati, ca si a relativitatii absolute a valorilor umane: " Imi putusem permite atatea gesturi pana acum - marturiseste naratorul -, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca." Finalul romanului consemneaza despartirea definitiva de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care "distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei stiu ca eroarea se afla in propria constiinta si nu in obiectele constiintei" ( Marian Popa ) "Ultima noapte de dragoste" pe care o petrece alaturi de Ela marcheaza instrainarea definitiva de trecutul propriu si recunoasterea esecului in planul cunoasterii: "I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti. de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul."

Urmarind problematica iubirii intr-un complicat mecanism de analiza a sentimentului, infaptuit de un personaj - narator cu o structura sufleteasca unica si originala, romanul lui Camil Petrescu ilustreaza intr-o maniera originala ideea ca iubirea este cel mai atipic sentiment uman, imposibil de incadrat intr-o "forma tipica Stefan Gheorghidiu scrie despre sine, chiar si atunci cand povesteste despre Ela, iar istoria sentimentelor sale - iubire, orgoliu ranit, gelozie - dobandeste o semnificatie aparte prin profunzimea si luciditatea analizei.

Vazut ca un roman al geloziei, dar si ca o aspiratie spre o iuire ideala, izvorata din setea de idealitate, de absolut, romanul sugereaza, prin finetea observatiei psihologice, insusi misterul uman. Scriitorul observa patrunzator si aduna cu precizie stiintifica, analizeaza reactii, framantari, indoieli, intrebari ce alcatuiesc drumul sinuos al iubirii in planul constiintei.

"Pentru ipostaza ideii de armonie este ilustrativ inceputul cartii intai a romanului, unde Stefan Gheorghidiu si Ela compun un cuplu, pentru inceput, ideal, impresie dedusa din caracterul metafizic al sentimentului, la nivelul sacralizarii lui. Dragostea dintre Gheorghidiu si Ela se sustine prin idealitate, care, la randu-i, se sprijina pe inversunarea cu care-si cultiva ambii iubirea. Afectiunea pentru Ela i se pare predestinata: Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim amandoi. (pag 173)

In Ultima noapte, timpul gramatical dominant in prima parte este trecutul, pe cand in cea de-a doua carte, e prezentul, dar cum aceasta din urma este cea mai importanta, este usor de inteles de ce scriitorul a folosit prezentul. Am amintit doar ca romancierul a trebuit sa-l conduca pe Gheorghidiu pana la posibilitatea ierarhizarii valorilor in urma experientei razboiului. Intercalarea timpurilor este in stransa corelatie si cu structura paginii prevazuta cu masive subsoluri care nu aduc insa o lume smulsa dim viata interioara, ca la Proust ci pluralitatea de lumi, gravitand spre acelasi punct de atractie. (pag. 194)

Compozitia timpului in Ultima noapte retine atentia prin folosirea procedeului clasic al compozitiei odiseice. Astfel, Stefan Gheorghidiu, dupa scena discutiei violente de la popota ofiterilor, se reintoarce cu povestirea sa in trecut si continua de acolo pe directia unilaterala a dezvoltarii evenimentelor in timp. Partea a doua cultiva din contra, o compozitie iliadica, lasa prea putin loc impresiei memorialistice, sprijinite mai ales de fenomenul ,,reculului inregistrat, in genere, de romanele de razboi." (pag. 201)

Aurel Petrescu si Opera lui Camil Petrescu (Ed. Didactica si pedagogica)

"In Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), autorul personaj este unul singur, tehnica folosita fiind numai cea a memoriilor voluntare. In schimb, experienta propusa este dubla, asa cum insusi titlul operi o sustine-intre iubire si razboi, sub semnul noptii. Prin urmare noaptea este cea care poate consemna visul catre ideal sau cosmar. Pe parcursul romanului se propune tocmai fluctuatie posibila intre fericire si cosmar. Debutul romanului expune deja sensurile dublei nopti. Aflat pe front, deci in plin foc al razboiului, Stefan Gheorghidiu participa la o dezbatere pe tema sotului care si-a ucis sotia infidela. Punctul sau de vedere este absolutist: Iubirea este un proces de autosugestie deci ea trebuie sa se inalte deasupra realitatilor curente, sa devina ideea insasi. Momentul inseamna pentru erou si declansarea fluxului memoriei, experienta erotica din trecut fiind adusa in prezent. Astfel ca cititorului i se deruleaza spectacolul unei posibile povesti de dragoste, care trebuie sa fie alegoria imposibilei suprapuneri dintre ideal si concret, dintre ideea de iubire si realitatea acestui moment. Student la filosofie, traind in sfera ideilor, Stefan Gheorghidiu concepe iubirea drept devotiune totala si crede a gasi in Ela perechea ideala. Ca si in Luceafarul lui Eminescu se incearca realizarea cuplului din doua superioritati diverse: inteligenta si frumusetea. Dar membrii cuplului nu pot ascunde faptul ca la mijloc este, in primul rand orgoliul, iar un asemenea cuplu nu poate fi decat aparent fericit, iar o asemenea fericire dureza numai cat dureaza fericirea pentru amandoi. Trebuie sa intervina insa replica realitatii, caci cei doi traiesc intr-un anumit mediu social. Aceasta apare ca o pedeapsa data de unchiul lui Stefan , Tache Gheorghidiu, care, sicanat de lipsa de consideratie a nepotului fata de bani, lasa acestuia, prin testament, o parte considerabila din mostenire, parca punandu-i la incercare rezistenta materiala." C

."PATUL LUI PROCUST"

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), 'Patul lui Procust', apare in 1933, la numai trei ani dupa 'Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi' si constituie, un eveniment literar cu totul novator, consolidand modernitatea romanului romanesc. Camil Petrescu fundamenteaza principiul sincronismului promovat de modernismul lovinescian, contribuind la europenizarea literaturii romane prin noi categorii estetice (autenticitatea, substantialitatea, relativismul, luciditatea) si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic. Inspirat din estetica literara a lui Marcel Proust ('Noua structura si opera lui Marcel Proust') si luand ca model cel mai sugestiv roman al scriitorului francez - 'in cautarea timpului pierdut'-, Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a autorului si reflectata in propria constiinta: 'Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu fJEu nu pot vorbi onest decat la persoana intai'.
Ca orice roman, 'Patul lui Procust' este o specie epica in proza, cu actiune complexa cu puternice conflicte si o complicata intriga, la care participa numeroase personaje bine individualizate si construite modern de Camil Petrescu. Principalul mod de expunere este.naratiunea confesiva cu caracter de confesiune-».».), iar personajele se contureaza direct prin descriere si indirect, din propriile fapte, ganduri si vorbe, prin dialog, monolog interior si introspectie auctoriala.
Perspectiva narativa relativizata este moderna si defineste punctul de vedere al personajelor-naratori (naratori autodiegetici si homodiegetici). Situatia diegetica implica anumite trasaturi gramaticale si semantice ale textului: naratiunea la persoanei I si a IlI-a, focalizarea interna 'impreuna cu' si focalizarea 'dindarat', frecventa monologului interior, organizarea subiectiva a secventei temporale. Modernitatea romanului se defineste si prin fluxul constiintei naratorilor diegetici: Fred Vasilescu, personaj secundar, este narator honwdiegetic, intrucat relateaza, la persoana a III-a, evenimente care nu se refera exclusiv la el insusi, ci si la G.D.Ladima, Emilia Rachitaru, Doamna T.; narator autodiegetic este ziaristul G.D.Ladima, care se confeseaza, la persoana I, in scrisorile adresate Emiliei; naratorul heterodlegetic este autorul insusi, prin notele de subsol.
Caracterul de roman subiectiv este argumentat de confesiunea personajelor prin modalitati literare diverse: stilul epistolar (G.D.Ladima si Doamna T.), formula jurnalului (Fred Vasilescu), autenticitatea (notele de subsol ale autorului)
Perspectiva psihologica, este realizata prin mijloacele de analiza a constiintei si procesele psihologice ale eroilor, naratorii autodiegetici apeland la dialog, monolog interior, autointrospectie, flashback analepsa, retrospectie, cuvinte cu valoare de simbol, observatie atenta si profunda a constiintei personajelor etc.
(Structura si compozitia romanului)
           Novator al autenticitatii, substantialitatii si al relativismului in literatura romana, Camil Petrescu exceleaza in romanul 'Patul lui Procust' prin adevarate 'dosare de existenta', toate fiind confesiuni de constiinta. Nicolae Manolescu opina ca romanul e 'o forma de garantare a autenticitatii realitatii si impresiilor, inraurita de Stendhal si de Gide, creatorii «dosarului de existente»'.
Perspectiva temporala este discontinua, bazata pe alternanta temporala a evenimentelor, pe dislocari sub forma de flashback si analepsa. Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real, casa Emiliei si redactia ziarului din Bucuresti, Techirghiol etc, dar mai ales un spatiu imaginar inchis, al framantarilor, chinurilor si zbuciumului din constiinta personajelor.
         Ca modalitate estetica moderna, se manifesta aici memoria afectiva, cea care aduce, in timpul obiectiv al relatarii, intamplarile petrecute in timpul subiectiv al amintirilor, prin analepsa Structura romanului este complexa, determinand compozitia pe mai multe planuri narative care se intersecteaza si se determina reciproc:
*trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului;
* jurnalul lui Fred Vasilescu, o confesiune care cuprinde scrisorile lui 'G.D.Ladima, comentariile Emiliei Rachitaru (partea cea mai extinsa din roman si avand titlul 'intr-o dupa-amiaza de august') si 'Epilog I' care apartine lui Fred Vasilescu;
*'Epilog II', subintitulat 'Povestit de autor' si Notele de subsol ale autorului, care expliciteaza si incheaga intr-un tot unitar planurile narative ale romanului, apartinand, asadar, scriitorului insusi.
imbinarea romanului epistolar cu formula jurnalului si cu autenticitatea notelor auctoriale definesc tehnica moderna a romanului in roman. »
Tema romanului este moderna si ilustreaza problematica fundamentala a prozei camilpetresciene: drama iubirii si drama intelectualului lucid, inflexibil si intransigent, insetat de atingerea absolutului in iubire si in demnitate umana. Formulele de modernitate estetica sunt bine conturate in romanul 'Patul lui Procust': substantialitatea este evidenta prin cele doua aspecte ale existentei umane, iubirea si demnitatea, ca esenta a vietii; relativismul este prezent prin viziunea diversificata a iubirii si a demnitatii, reflectate diferit in constiinta mai multor personaje; autenticitatea este receptarea realitatii in propria constiinta, de catre fiecare personaj in parte ('dosare de existenta'); naratiunea la persoana intai este modul de relatare al fiecarui erou care se confeseaza; stilul anticalofil (impotriva scrisului frumos) presupune exprimarea concisa si exacta a ideilor, trairilor, conceptiilor, 'ca intr-un proces-verbal'.
           Semnificatia titlului. Titlul este o sintagma mitologica, 'Patul lui Procust' face trimitere directa la un mit din antichitate, conform caruia talharul Procust din Atica aducea oaspetii la han si ii silea sa incapa perfect intr-un pat de arama, socotit de el ea spatiu ideal. Orice nepotrivire a calatorului in patul lui Procust, atragea dupa sine ciuntirea omului prin taiere cu securea, daca acesta era prea lung, ori, dimpotriva, intinderea lui prin zdrobirea cu un ciocan, daca acesta era prea scurt, individul trebuind sa suporte 'chinurile de a fi potrivit' masurarii impuse, sfarsind cu moartea nefericitilor. (Teodor Parapiru, 'Dictionar enciclopedic de expresii celebre')
             Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un ' pat al lui Procust', spatiu limitat al unei realitati rigide, in care valorile intelectuale si orice aspiratie catre un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existenta si oricine se abate de la regulile .sociale stricte este supus deformarilor chinuitoare, carora nu le rezista. Dupa cum insusi autorul marturisea intr-un interviu, actiunea romanului are loc, 'in sens strict f,..] intr-un pat', care constituie o ambianta pentru ilustrarea vietii literare, politice si financiare a societatii romanesti, intre anii 1926 -1928.
(Constructia subiectului si a discursului narativ)
Incipitul este o adresare directa, constand in mustrarile pe care doamna T. le tace autorului si pe care acesta le explica in subsolul primei pagini. *
             Actiunea romanului incepe cu cele trei scrisori ale doamnei T. si cu notele din subsol ale autorului, care o indeamna sa faca publica propria .experienta erotica nefericita, cu scopul de a crea 'un dosar de existente '. Ea refuza si scriitorul o convinge sa se confeseze in epistole, recomandandu-i un stil precis si concis, 'Fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie', conceptie ce sustine, de altfel, -anticalofilismul lui Camil Petrescu.
Scrisorile doamnei T. nareaza la persoana /dezamagirea dureroasa produsa de faptul ca amantul ei, X, nu o mai iubeste si nu-i da nicio explicatie, desi ea suferise 'din cauza lui aproape mortal' si se intreaba cum poate el s-o prefere pe alta, cum sa traiasca 'o viata completa fara mine'. Ea isi rememoreaza trecutul, marturiseste ca un anume D., care-i inspirase totdeauna mila si dezgust, o iubea obsesiv de cincisprezece ani, de pe cand era 'cea mai frumoasa fata din oraselul nostru'. La optsprezece ani, tanara se casatorise cu un inginer neamt si plecase in Germania, apoi divortase si, stabilita la Bucuresti, se indragostise patimas de domnul X. Suferinta doamnei T se amplifica din cauza umilirii, a mandriei ranite in urma abandonarii inexplicabile de catre iubitul ei, mai ales ca il intalneste in tren impreuna cu noua amanta, ducandu-se la munte, asa cum alta data mergeau doar ei doi. in notele de subsol aferente scrisorilor doamnei T., autorul dezvaluie numele eroinei, Maria T.Manescu si al iubitului ei, Fred Vasilescu, tanar monden, fermecator si aviator, fiul industriasului analfabet Tanase Vasilescu-Lumanararu.
Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai intinsa si complexa parte a romanului si poarta titlul 'intr-o dupa-amiaza de august',' cuprinzand confesiunea tanarului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima catre Emilia, precizarile lamuritoare ale acesteia si notele de subsol ale autorului. in acest capitol, Camil Petrescu realizeaza si o imagine complexa a vietii economice, politice si financiare din Romania, intre anii 1926 - 1928.
La rugamintea autorului, Fred Vasilescu noteaza in jurnalul sau iubirea pentru doamna T. si scrisorile lui George Demetru Ladima, din ambele confesiuni reiesind doua puncte de vedere diferite asupra aceleiasi pasiuni, adica 'doua romane subiective despre aceeasi poveste de dragoste', la care se adauga si 'comentariile autorului, care reuseste sa creeze niste veritabile dosare de existenta' (Gheorghe Glodeanu -'Poetica romanului romanesc interbelic'), toate acestea concretizand moderna formula estetica a relativismului.
In primele note de subsol, prozatorul il prezinta pe Fred Vasilescu, 'acel enigmatic X.'; fiul lui Tanase Vasilescu, pe care il roaga sa scrie un jurnal intim, unde sa povesteasca propria experienta de iubire. Ca timp, intamplarile relatate de jurnalul lui Fred incep intr-o dupa-amiaza calduroasa de august, iar spatiul real este patul Emiliei Rachitaru, o semiprostituata cu pretentii de artista, careia tanarul de 25 de ani, spirit monden, cu educatie aleasa, diplomat si aviator, ii face o vizita. incercand sa-1 impresioneze, Emilia ii povesteste despre unul, Ladima, 'care m-a iubit ingrozitor, saracul' si caTe murise acum trei luni, apoi ii da scrisorile de dragoste pe care acesta i le trimisese in ultimii doi ani: Fred Vasilescu citeste pe rand si in ordine fiecare scrisoare din teancul legat cu funda roz.
Ladima fusese gazetar incoruptibil si poet sensibil, de aceea Fred {narator homodiegetic) este uimit cum acest om remarcabil nu se gandise ca se compromite scriindu-i unei astfel de femei, o cocota de lux pe care o vizitau si alti' barbati. Scrisorile lui Ladima creioneaza un indragostit sensibil si sentimental, animat de sentimente pure, care o idolatrizeaza pe Emilia tratand-o ca pe o tanara candida si casta. Cu toate ca trece prin chinuri mistuitoare atunci cand 'afla intamplator ca Emilia are amant, Ladima continua sa o iubeasca, insa nu intretin relatii amoroase pentru ca el 'altminteri era idealist. [] ii placea, asa, sa stea aci', ii marturiseste lui Fred, Emilia, 'tot senina, mare si goala Mandria lui Ladima pentru 'logodnica' lui, asa cum o prezinta pe Emilia celor mai buni prieteni ai sai, Bulgaran, Cibanoiu si Penciulescu, este inexplicabila pentru Fred, care considera ca scrisorile nu trebuie sa mai ramana 'in mana Emiliei', intrucat acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul sau de poet talentat si de gazetar intransigent, asa ca se hotaraste sa le fure.
Dintr-o. alta perspectiva narativa si alta perspectiva temporala, Fred rememoreaza toate intamplarile legate de Ladima, in care se implicase in mod direct (narator homodiegetic) si jsi aminteste faptul ca il cunoscuse in iulie 1926, intr-o imprejurare foarte personala, cand venise la Techirghiol ca sa se afle - neobservat si nebanuit de nimeni - in apropierea doamnei T, pe care o iubea patimas in taina. Ladima este primul si singurul caruia Fred ii destainuieste chinurile prin care trece iubind-o atat de total pe doamna T., simtind o pornire inexplicabila pentru confesiune: 'Era singurul pe lume caruia i-as fi incredintat taina, pe care n-o stiu nici parintii mei, faptul cumplit care e,cancerul vietii mele, care ma face sa fug de-o femeie iubita'. Fred il recomanda pe Demetru Ladima tatalui sau, Tanase Vasilescu, pentru a-1 lua director la 'Veacul', ziar infiintat impreuna cu Nae Gheorghidiu, cu scopul de a stavili o campanie de presa pornita impotriva deputatului* prin care se dezvaluiau afacerile necinstite privind fabrica de munitii din Ardeal si receptia unor avioane, din care cauza fusese remaniat din functia de ministru. Tanarul director s-a ocupat cu pasiune si infrigurare de organizarea gazetei, pe care o scrie aproape singur si ziarul se impune ca formatoare de opinie, avand succes financiar, atingand in doua luni tirajul 'exceptional de 14 mii de exemplare'. Credibilitatea ziarului consta in faptul ca Ladima este 'absolut invulnerabil - si se facusera investigatii la tribunalul din orasul lui de nastere, detectivii ii urmarisera tot firul trecutului, ii scrutasera viata' dar, negasind nimic de care sa se agate, nu se putea riposta in niciun fel campaniilor lui de presa, care devenisera extrem de virulente.
             Notele de subsol ale autorului (narator heterodiegetic) sunt o alta perspectiva narativa si temporala si se constituie intr-o satira vehementa privind statutul cetateanului in societatea vremii, unde toate sansele sunt de partea afaceristilor verosi, pe cand cei cinstiti, ca Ladima, traiesc mizerabil si in umbra celorlalti. Astfel ca talentul, cinstea si demnitatea gazetarului Ladima nu pot invinge paienjenisul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu si Lumanararu. Ziaristul descopera intamplator neregulile dintr-o afacere in industria miniera si la C.F.R., care pagubea statul roman cu un miliard de lei anual, fara sa banuiasca implicarea totala a patronilor sai in aceasta frauda. Gestul decisiv care a dus la ruperea definitiva a acestei colaborari a fost aparitia unui articol de o violenta deosebita, prin care Ladima acuza puterea politica de matrapazlacuri in domeniul financiar-bancar. Fred isi aminteste ca il rugase pe Ladima sa renunte la demisie, dar acesta refuzase categoric: 'Nu sunt in stare sa scriu doua randuri care sa nu vie dintr-o convingere adanca', afirmatie ce individualizeaza conceptia camilpetresciana despre autenticitate.
'Epilogul I' cuprinde relatarea lui Fred Vasilescu despre imprejurarile sinuciderii Iui George Demetru Ladima. Necrologurile sunt surprinzator de elogioase, Ladima fiind considerat 'un stralucit talent', 'o mare pierdere pentru literatura romaneasca', dar unul singur il impresioneaza profund: 'Unul dintre cei mai mari poeti ai timpului hranit cu otet, fiere si dezgust de contemporani, a dus tacut teava rece pe inima calda si stupida si a domolit-o, sfaramand-o. Noapte buna, poet smintit si cumsecade'. Desi pare absurd ca un om ca Ladima sa si traga un glont in inima din cauza 'unei femei atat de vulgare ca Emilia', Fred stie ca acest soi de cocote provoaca adevarate drame de amor, sinucideri sau crime, pe cand cele superioare, inteligente si distinse provoaca suferinte mult mai adanci, dar pe un alt plan spiritual: 'Toate dramele din toti anii, de cand sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufleteasca'. Un ultim gest disperat al lui Ladima pentru a-si salva onoarea este acela de a lasa o scrisoare erotica doamnei Maria Manescu si 1000 de lei in buzuhar ca sa nu poata fi banuit de o iubire compromitatoare pentru triviala Emilia ori de saracie injositoare: 'nu trebuie sa se stie ca am iubit asemenea femeie si ca in viata am suferit de foame. [] Am trait patruzeci de ani, inutili'.
in 'Epilogul II', subintitulat 'Povestit de autor', naratorul heterodiegetic relateaza la persoana a IlI-a imprejurarile bizarului accident de avion in care murise Fred Vasilescu, a doua zi dupa ce ii predase autorului caietele jurnalului si dupa ce-si intocmise testamentul prin care intreaga avere ii revenea doamnei T. Prabusirea avionului este, asadar, suspecta si inexplicabila, putand fi interpretata si ca sinucidere.
Finalul romanului este deschis si cuprinde dialogul doamnei T cu naratorul heterodiegetic, din care reies framantarile ei privind incertitudinea iubirii, 'uneori si mie mi se parea ca ma iubeste[] o iubire patimasa ascunsa si marturisirea ca 1-a iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate si nu a inteles niciodata de ce el rupsese aceasta relatie. Uimirea si descumpanirea doamnei T. se accentueaza atunci cand afla din jurnalul lui Fred ca si el o iubise cu pasiune, dar naratorul renunta definitiv la aflarea unor eventuale raspunsuri lamuritoare privind iubirea ciudata dintre cei doi, deoarece adevarurile nu pot fi limitate: 'Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala, fara niciun moment de sprijin adevarat, asa cum singur a spus-o parca, un afluent urmeaza legea fluviului'.
George Demetru Ladima* este personajul absent din roman, portretul de intelectual fiind conturat in spirit modern: direct, prin confesiunea sentimentelor si conceptiilor proprii reiesite din scrisorile adresate Emiliei si indirect, prin impresiile puternice ale celorlalte personaje, ca Fred Vasilescu si Emilia Rachitaru, prin notele de subsol ale autorului, prin articolele de ziar reproduse in aceste note, prin opiniile altor personaje, ca procurorul care anchetase sinuciderea ori marturiile prietenilor lui de cafenea. Ladima, poet talentat si gazetar intransigent, cumuleaza toate trasaturile specifice personajului camilpetrescian: intelectual lucid, analitic, inadaptat social, hipersensibil, insetat de adevar si demnitate. El traieste in lumea ideilor pure, avand iluzia unei iubiri ideale si aspirand catre demnitate umana absoluta in profesia de ziarist, ca esente existentiale. Ladima este un invins, refuzand - din orgoliu - sa si accepte toata mizeria vietii, experienta umilitoare a traiului zilnic, iar faptul ca se indragostise de 'o femeie ordinara,. o semiprostituata, pe care el o crede intruchiparea puritatii si bunatatii, e o consecinta a conditiei sale jalnice sociale si materiale'. (Ov.S.Crohmalniceanu).
Fred Vasilescu este fiul lui Tanase Lumanararu, industriasul multimilionar asociat in diferite afaceri oneroase cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu, personaje conturate anterior in romanul 'Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi'. Sub aparenta unui tanar superficial, pe care 'banda' il considera interesant pentru ca era plin de bani, boem, snob si superficial, Fred este un intelectual lucid, introvertit, inteligent, autoanalitic si hipersensibil. Tanarul moare intempestiv, a doua zi dupa predarea caietelor in mana autorului, in care confesiunile sunt o permanenta autointrospectie, ca si cand scrisul l-ar fi ajutat sa se izbaveasca de suferinta prin analiza lucida a 'cancerului' vietii lui, iubirea. Misterul iubirii lui reintra, prin moartea eroului, in circuitul marilor enigme ale Universului
                 Destinele celor doua personaje masculine - Fred si Ladima - sunt, in conceptia lui Nicolae Manolescu, doua enigme care stau fata in fata, una fiind imaginea rasturnata a celeilalte: 'daca Ladima isi pierde cu desavarsire capul pentru o femeie vadit inferioara si se sinucide probabil din cauza ei, facand insa totul spre a masca acest lucru, Fred se dovedeste capabil sa paraseasca o femeie care-i este superioara, desi nu e deloc exclus sa se sinucida din cauza ei, mascand motivul la fel de grijuliu ca si Ladima. [] Dragostea (si cu atat mai mult dragostea-pasiune) transforma pe cel ce iubeste in sclavul celui iubit: iar Fred n-a vrut sa devina sclavul erotic al doamnei T.' Fred sacrifica iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate.
              Doamna T. este numele enigmatic pe care Camil Petrescu il da eroinei Maria T. Manescu, numele intreg al eroinei fiind amintit in trecere de Fred Vasilescu, atunci cand isi scrie testamentul si, mai accentuat, in scrisoarea de adio pe care George Demetru Ladima i-o adreseaza femeii inainte de sinucidere. Camil Petrescu creeaza un model de feminitate, de delicatete si sensibilitate, calitatile spirituale si intelectuale ale doamnei T. constituind un adevarat si inalt omagiu adus ideii de femeie aflata in culmea perfectiunii.
Emilia Rachitam este cocota de lux si actrita fara talent care starneste o pasiune mistuitoare si inexplicabila in sufletul sensibil al lui George Demetru Ladima, pentru care ea este frumoasa, pura si candida.. Pentru Fred, Emilia este proasta si insensibila ca femeie, total lipsita de talent ca actrita, pe scena fiind 'dezastruoasa ca o bucatareasa patetica', ilustrand relativismul ca formula estetica moderna.
George Calinescu afirma ca nu exista in viata reala decat femei ca Emilia, 'femeia de toate zilele' ce se poate caracteriza, pe cand 'Doamna T. este fantoma romanului, aspiratiunea lui Fred, obscura si enigmatica, tocmai prin aceasta, si daca autorul n-a stiut sa-i dea tonuri de ulei, este pentru ca n-a putut s-o scoata din mediul ei aerian'.
Modernitatea romanului e data de subtilitatea si profunzimea analitica a constiintelor, de dramele interioare suferite din iubire si demnitate, de identificarea deplina a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul ca personajele sunt in acelasi timp si naratori dietetici. Principalele modalitatile de analiza psihologica utilizate de Camil Petrescu in roman constituie tehnici specifice creatiilor literare psihologice, pe care le imbina, cu maiestrie si talent: monologul interior, dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, retrospectia, autoanaliza si autointrospectia.care scot in evidenta zbuciumul interior al personajelor, cauzat de aspiratia spre- absolut.
Camil Petrescu, romancier prin excelenta citadin, realizeaza o literatura intelectuala, situandu-se pe linia ideii ca actul scrisului este, in primul rand, 'o experienta spirituala, o forma de confesiune destinata sa atinga suprema sinceritate si sa duca la o revelatie existentiala' (Ov.S.Crohmalniceanu -'Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale').