Sistemele mnezice

Obiectiv general: asimilarea perspectivei cognitiv informationale asupra sistemelor mnezice.

Obiective specifice: la finele capitolului studentii vor fi capabili:

• sa defineasca si caracterizeze termenii de: memorie senzoriala, memorie de lucru, memorie de lunga durata.
• Sa surprinda relatia dintre atentie si memoria de lucru.
• Sa dovedeasca empiric faptul ca memoria de lucru este partea activata a memoriei de lunga durata.
• Sa identifice elementele diferentiatoare intre memoria explicita si memoria implicita.
• Sa cunoasca paradigmele de studiu ale memoriei implicite.
• Sa diferentieze intre memoria episodica si cea semantica.
• Sa descrie mecanismele uitarii.

Cuvinte cheie: sisteme mnezice, memorie de scurta durata, memorie de lunga durata, memorie explicita, memorie implicita, uitare, interferenta, amorsaj.

1. Memoria de scurta durata sau memoria de lucru

Pe la sfarsitul anilor 50, au inceput sa apara in literatura de specialitate tot mai multe teoretizari ale diferentei dintre memoria imediata sau de scurta durata si memoria de lunga durata. Modelul care s-a impus ulterior si a facut o lunga cariera in psihologia cognitiva, va apare in 1968, intr-un studiu elaborat de R.C. Atkinson si R.M. Shiffrin: Human memory: A proposed System and its control processes. Potrivit acestui model, informatia stocata in memoria senzoriala (MS) e transmisa ulterior memoriei de scurta durata (MSD) care are o capacitate limitata, atat ca durata, cat si ca volum. Din MSD, o parte a informatiei este transferata in memoria de lunga durata (MLD). Reprezentarea schematica a modelului propus de Atkinson & Shiffrin e prezentata in figura 1.

Fig. 1. Reprezentarea schematica a modelului memoriei (Atkinson & Shiffrin, 1968)

Se contura, astfel, ideea existentei unei diferente structurale intre MSD si MLD: MSD si MLD sunt doua sisteme autonome, distincte, chiar daca se afla in interactiune. In favoarea diferentei structurale dintre cele doua sisteme ale memoriei au fost invocate o serie de date experimentale vizand capacitatea, durata, timpul de codare a informatiei, actualizarea si baza neurofiziologica. Ele sunt prezentate succint in tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1. Principalele diferente dintre MSD si MLD

Longevitatea modelului a fost sustinuta nu numai de datele experimentale, ci si de compatibilitatea lui cu experienta subiectiva. In fiecare moment uitam o mare parte din ceea ce am auzit sau vazut anterior. O parte infima din aceasta informatie intra in memoria noastra de lunga durata si o putem recunoaste sau ne-o putem reaminti dupa intervale mari de timp, de la cateva ore, la ani intregi. Ganditi-va doar cat va mai reamintiti din informatia prezentata in primul capitol din acest volum? Cu siguranta, cea mai mare parte a informatiei a fost uitata. La fel ni se intampla cand cautam in cartea de telefon numele unei persoane. Daca nu-l repetam de cateva ori, sau daca nu-l scriem pe o bucata de hartie, dupa cateva minute - uneori secunde - trebuie sa reluam cautarea noastra de la inceput. Prin repetitie, o informatie intra din MSD in MLD (repetitio mater studiorum est).

O examinare mai atenta a datelor experimentale, care urmeaza imediat, ne face sa sustinem, in pofida unei traditii indelungate, ca intre MSD si MLD nu exista diferente structurale. Mai precis, diferentele dintre MSD si MLD sunt diferentele dintre doua stari ale aceluiasi sistem, nu diferentele dintre doua sisteme diferite. Memoria de scurta durata, care este coextensiva cu memoria de lucru, reprezinta cunostintele activate din memoria de lunga durata . Pe scurt, memoria de scurta durata sau de lucru, este partea activata a memoriei de lunga durata. Diferentele dintre MSD si MLD sunt, asadar, de stare sau de nivel de activare a cunostintelor. Ele nu sunt doua sisteme mnezice autonome. Din multimea totala a cunostintelor de care dispune subiectul uman (MLD), acele cunostinte care sunt temporar mai activate vor fi numite memorie de scurta durata sau, mai preferabil - memorie de lucru. Sa procedam acum, pas cu pas, la analiza probelor experimentale si teoretice care ne motiveaza optiunea teoretica prezentata mai sus. Abia dupa examinarea lor vom reveni asupra tezei noastre.

1.1. Capacitatea memoriei de scurta durata

Una dintre metodele cele mai frecvent utilizate pentru estimarea capacitatii MSD consta in prezentarea succesiva a unei serii de itemi (ex: cifre, imagini, litere). Expunerea itemilor respectivi este intrerupta la un moment dat, iar subiectii sunt solicitati sa-si reaminteasca in ordine inversa prezentarii - de la cel mai recent, la cel mai indepartat item - cat mai multi itemi posibili. Procedura se poate repeta de mai multe ori si/sau cu mai multe tipuri de materiale. Se constata, in mod regulat, ca subiectii nu intampina probleme deosebite in reamintirea ultimilor 3-5 itemi (primii - in ordinea solicitata de reproducere). Performantele lor de reamintire ating, in medie, 7 itemi, foarte putini reusind sa-si reaminteasca 8-9 itemi. Realizand o serie de experiente de acest gen, G.A. Miller (1956) le consemneaza intr-un articol clasic: The magical number seven plus or minus two:Some limits on our capacity for processing information (Numarul magic sapte plus sau minus doi: cateva limitari ale capacitatii noastre de procesare a informatiei). Asa cum sugereaza si titlul, numarul de itemi pe care il putem reactualiza la cateva secunde dupa prezentarea unui 'material', variaza in jurul valorii de 72. In jargonul psihologic aceasta inseamna ca volumul sau capacitatea memoriei de scurta durata este de 72 itemi.

Contrapuse memoriei de lunga durata, cu volumul imens, practic nelimitat de stocare a cunostintelor, aceste date experimentale au creat impresia ca avem de-a face cu doua sisteme diferite ale memoriei, cu doua memorii structural deosebite una de cealalta. Investigatii ulterioare au aratat ca estimarile lui Miller erau prea optimiste, MSD retinand doar 2-3 din itemii prezentati imediat anterior (vezi Richard, 1990). Ceea ce ne intereseaza acum e doar faptul ca aceste cercetari au consolidat, totusi, ideea existentei a doua blocuri separate ale memoriei.

Indubitabil, informatia care poate fi reactualizata la un moment dat, este limitata. Vom explica, intr-un paragraf ulterior, de unde apare aceasta variatie in masurarea volumului MSD, de la 2-3 la 9 itemi. Aceasta limitare nu implica, insa, asa cum s-a crezut, existenta a doua tipuri diferite de memorie. Supunem atentiei doua categorii de rezultate experimentale care ne duc la cu totul alta concluzie.

Mai intai, s-a confirmat in numeroase randuri, atat prin analize de caz cat si prin experimente strict controlate, ca volumul de informatie din MSD se poate mari considerabil daca subiectul uman grupeaza informatia in unitati cu sens, mai generale. Aceste unitati au fost numite, chiar de catre G.A. Miller, chunks, termen care nu are o traducere adecvata in limba romana, dar nici in alte limbi de circulatie, ca franceza sau germana, ceea ce a facut ca el sa fie preluat ca un termen pass-partout, in forma originala . Un chunk este cea mai inalta modalitate de organizare a informatiei de care dispune un subiect la un moment dat. Asadar, volumul informatiei pe care o putem retine pe termen scurt, creste considerabil daca reusim sa integram aceasta informatie in unitati de semnificatie. Cititi seria de cifre prezentata mai jos:

Inchideti ochii si incercati sa le reproduceti in ordinea citirii lor. E foarte probabil sa aveti dificultati serioase in reamintirea tuturor cifrelor. In definitiv, sunt douasprezece cifre, ceea ce depaseste chiar si estimarile 'optimiste' ale lui G.A. Miller! Si totusi, eu pot reproduce fara dificultate aceasta secventa numerica, dar nu pentru ca am o MSD prodigioasa, ci pentru ca segmentez secventa respectiva in cateva unitati semnificative - din punctul meu de vedere: 064 - prefixul telefonic pentru Cluj-Napoca, 116101 - numarul telefonic al Universitatii si 115 - extensia de la Catedra de Psihologie. Am redus, astfel, informatia la patru chunksuri, ceea ce corespunde intru totul estimarilor volumului MSD.

Incercati o segmentare similara pentru sirul de litere:

CIAFBIUSAKGBURSS

In loc sa memorati fiecare litera in parte, probabil le-ati grupat deja, in cinci unitati de sens: CIA / FBI / USA / KGB / URSS, rezultand astfel cinci grupuri semantice sau chunksuri. La un nivel superior de organizare a informatiei, putem construi doar t rei unitati de semnificatie: 'servicii secrete', 'USA', 'URSS'. Cu cat dispunem de mai multe cunostinte si efectuam mai multe procesari asupra informatiei de intrare, cu atat mai integrative sunt unitatile de semnificatie pe care le obtinem. In faza de reactualizare sau reamintire, informatia initiala poate fi reconstruita pe baza unui complex proces inferential din unitatile de semnificatie stocate.

La prima vedere s-ar parea ca doar am reformulat problema, fara sa o rezolvam. Capacitatea limitata a MSD se refera acum la chunksuri, nu la itemi. In realitate, insa, apar cateva aspecte noi, destul de importante. Intai ca limita capacitatii memoriei nu e data de cantitatea de informatie, ci de numarul de unitati de semnificatie (chunks), ceea ce e cu totul altceva. Aceste grupuri de semnificatie pot contine mai multa sau mai putina informatie, in functie de gradul de procesare ale carui rezultat sunt. Altfel spus, volumul informatiei din MSD este variabil, iar aceasta variatie e data de sememele construite. Numarul acestora in MLD este insa limitat.

In al doilea rand, si mult mai important, segmentarea informatiei de intrare si formarea chunksurilor este rezultatul procesarilor descendente amorsate de cunostintele din memoria de lunga durata a subiectului. Deci, informatiile nu au intrat initial in MSD dupa care, o parte din ele, au fost transferate in MLD ci, din memoria senzoriala, au fost puse in corespondenta, direct cu cunostintele din MLD. Acest lucru a facut posibila categorizarea stimulilor si organizarea lor pe unitati integrative. Prezenta masiva a bazei de cunostinte ale subiectului in organizarea informatiei din MSD arata ca aceasta nu precede MLD si nu poate fi independenta de aceasta. Cunostintele din MLD sunt inerente constituirii elementelor cu care operam in MSD. A doua linie de argumentare pe care o vom dezvolta aici, cauta sa arate ca MSD - nu numai ca nu este independenta de MLD, ci este partea activata a acesteia. Investigatiile asupra MSD au evidentiat, in numeroase randuri, ca volumul acesteia pentru aceeasi categorie de stimuli, este extrem de variabila (vezi Wickens si colab., 1963, Wickens, 1972, Barsalon, 1992). Metodologia generala a acestor cercetari este simpla, dar riguroasa. Se prezinta subiectilor serii succesive dintr-o anumita categorie de stimuli. In finalul prezentarii fiecarei serii se cere subiectilor sa reproduca cat mai multi dintre stimulii anterior prezentati. Toti cercetatorii mentionati mai sus constata ca, initial, performantele subiectilor sunt ridicate, dupa care rata reproducerilor se deterioreaza in mod semnificativ. Or, daca MSD ar fi un sistem autonom, cu o capacitate constanta, performantele ar trebui sa ramana constante. Stimulii din secventele anterior prezentate, fie au intrat in MLD, fie au fost uitati, ca atare n-ar avea cum sa inflluenteze performanta MSD. Daca, dupa prezentarea acestor secvente de stimuli din aceeasi categorie, subiectilor din lotul experimental li se expune o noua secventa, dar cu stimuli dintr-o alta categorie, rata reproducerii creste brusc, in mod semnificativ. Adica volumul MSD, dupa ce s-a contractat, a intrat brusc in expansiune!

Sa luam un exemplu. Unui lot de subiecti i se va prezenta succesiv o serie de nume proprii: Ana, Dan, Marina, Ion, Achim, Geta, Suzana. Imediat dupa prezentarea acestei secvente (a carei lungime poate fi mai mare), subiectii sunt solicitati sa reproduca cat mai multe din cuvintele prezentate anterior. Se prezinta apoi o alta serie: :tefania, Violeta, Diana, Aron, Mara, Mircea etc., si se procedeaza la o noua faza de reproducere. Daca repetam experimentul utilizand stimuli din aceeasi categorie, vom constata o curba descendenta a performantelor. La un moment dat, vom schimba categoria stimuluilor din secventele prezentate si vom alege, de pilda, nume de flori: zambila, trandafir, lacrimioara, crizantema etc. Vom constata ca rata reproducerilor atinge, iarasi, parametrii maximi. Experientele de acest gen au fost repetate cu categorii diferite de stimuli (ex: verbali/nonverbali, imagistici/acustici, cu sens/fara sens etc.), constatandu-se aceleasi rezultate. Un fapt similar era consemnat de gestaltisti si e cunoscut, in literatura de specialitate, sub numele de 'efectul von Restorff'. Daca subiectii sunt solicitati sa memoreze serii de stimuli dintr-o anumita categorie, in care este inserat un stimul dintr-o categorie diferita, rata reamintirii stimulului inserat este mult mai mare decat media ratei reamintirii celorlalti stimuli. Sa presupunem ca avem seria:

CPDARM8ZTFC

Se observa ca intr-o serie de litere este inserata o cifra. Daca incercam sa ne reamintim acum secventa de mai sus, e foarte probabil ca cifra respectiva sa fie cel mai rapid de reactualizat. Efectul von Restorff se poate verifica cu diverse categorii de materiale experimentale. El poate chiar sa obtureze efectul pozitiei in serie (1.2).

Fluctuatiile capacitatii MSD pot fi explicate exhaustiv si elegant daca consideram MSD ca o multime de cunostinte activate din MLD. Cu cat sunt mai multe cunostinte de aceeasi categorie, cu atat mai mare este inhibitia laterala, deci valoarea de activare a fiecarei unitati de informatie ce trebuie reactualizata, este mai redusa. Efectul comportamental rezida in scaderea treptata a performantelor la testul de reproducere. Stimulii din alta categorie nu cad sub incidenta inhibitiei laterale a stimulilor precedenti. Valoarea lor de activare este mai mare, iar performantele la testul de reproducere - semnificativ mai ridicate. Acelasi mecanism explica si efectul von Restorff: stimulul diferential, oriunde ar fi inserat intr-o serie, are o valoare de activare mai ridicata si o probabilitate de reactualizare mai buna.

Am trecut in revista doua categorii de date experimentale care au probat implicarea cunostintelor din MLD in constituirea elementelor MSD si variatia volumului MSD. Ele nu pot fi explicate daca mentinem ideea ca memoria de scurta durata este un sistem mnezic autonom independent de MLD. In schimb, aceleasi rezultate capata explicatie daca consideram MSD ca o multime de unitati cognitive temporar activate. In plus, aceasta noua abordare a relatiei MSD-MLD, ca relatia dintre doua stari de activare ale aceleiasi multimi de cunostinte stocate de sistemul cognitiv, este in concordanta cu toate datele experimentale privitoare la capacitatea limitata a memoriei temporare. Numarul de unitati temporar activate este limitat, deoarece resursele de activare sunt limitate.

1.2. Durata MSD

Principala metoda de masurare a duratei MSD a fost stabilita de Petterson & Petterson (1959, 1971). In esenta, ea debuteaza cu prezentarea unui set de stimuli. Dupa terminarea expunerii acestora, subiectii sunt solicitati sa reproduca materialul respectiv dupa diverse intervale de timp, de ordinul secundelor. Pentru a nu permite repetarea, in limbaj intern, a stimulilor prezentati, subiectii sunt pusi sa execute o sarcina suficient de dificila incat sa le acapareze resursele disponibile. In varianta initiala, Petterson & Petterson (1959) au prezentat subiectilor un set de cuvinte a cate trei litere fiecare. Ulterior, se cere subiectilor sa reproduca lista invatata la interval de 1 secunda; aceeasi lista trebuia reprodusa dupa 2 secunde s.a.m.d., pana la intervalul maxim de 18 secunde. Intre faza de prezentare a materialului si faza de reproducere, sau intre diversele reproduceri ale materialului, subiectii sunt solicitati sa numere din trei in trei, in ordine inversa, incepand cu 418 (ex: 415, 412, 409 etc.). Rezultatele obtinute sunt prezentate in figura 2.

Se poate observa ca rata uitarii este maxima in primele 6 secunde (uitam peste 50% din materialul memorat), iar dupa 15 secunde uitam aproximativ 90% din materialul initial, dupa care curba uitarii se aplatizeaza.

Aceasta inseamna ca itemii care pot fi reprodusi dupa acest interval, apartin deja memoriei de lunga durata. Se conchide ca durata MSD este de aproximativ 15-20 secunde.

Reluat in diverse variante, cu diverse categorii de material, acest tip de experiment a evidentiat fluctuatia duratei MSD, in functie de similaritatea dintre materialul invatat si sarcina administrata intre repetitiile succesive ale acestuia. Cu cat similaritatea este mai mare, cu atat durata MSD este mai redusa.

Fig. 2. Durata MSD (dupa Murdock, 1961)

De pilda, daca initial subiectilor li se prezinta o multime de cuvinte, iar ulterior, pentru a nu putea repeta 'in gand' aceste cuvinte, sunt solicitati sa rezolve fie o problema de aritmetica (ex: adunarea sau inmultirea unor numere), fie una verbala (ex: rezolvarea unui careu de cuvinte incrucisate), se constata ca durata MSD este mai lunga in primul caz decat in al doilea, deoarece interferenta e mai redusa. Acest fenomen n-ar avea loc daca MSD ar fi un sistem mnezic independent, durata sa ramanand constanta si insensibila la interferenta dintre natura materialului de invatat si sarcina-distractor. Suntem iarasi indreptatiti sa conchidem ca variatiile in durata MSD se datoreaza inhibitiei reciproce dintre cele doua tipuri de sarcini. Aceasta inhibitie laterala creste odata cu cresterea similaritatii dintre materialul de invatat si materialul distractor care interfereaza si astfel reduc valoarea de activare a materialului de reprodus, reducand durata MSD. Daca cele doua sarcini sunt neasemanatoare, inhibitia laterala este mai redusa, valoarea de activare a stimulilor-tinta e mai ridicata si ca atare, persistenta lor in memorie - mai indelungata (vezi si 4.).

Acelasi mecanism explica unul din cele mai bine-cunoscute si constante fenomene din cercetarile asupra memoriei de scurta durata, numit efectul pozitiei in serie. Devenit unul dintre locurile comune din mai toate manualele de psihologie, efectul pozitiei in serie exprima faptul ca, cei mai bine retinuti itemi dintr-o lista, sunt cei de la inceputul si cei de la sfarsitul seriei. Distributia tipica a ratei reproducerilor corecte este prezentata in figura

Fig.  Efectul pozitiei in serie

Itemii de la inceputul seriei (cuvinte, imagini, silabe etc.) sunt mai bine reamintiti, deoarece rata lor de activare este mai ridicata (efectul primordialitatii). La randul ei, aceasta valoare de activare sporita este efectul a doi factori: (a) inhibitia laterala mai scazuta (ex: primul item nu este inhibat de nici un alt item anterior, ci doar de cel subsecvent, prin urmare, valoarea sa de activare este cea mai ridicata; al doilea item are o valoare de activare deja mai redusa, fiind inhibat si de un item antecedent si de cei subsecventi s.a.m.d.); (b) oportunitatea repetarii de mai multe ori a primilor itemi din serie - ceea ce ridica rata lor de activare. Validarea acestei explicatii a fost realizata de un alt experiment realizat de B. Murdock (1961), care sporeste frecventa de prezentare a itemilor, pentru a exclude posibilitatea repetarii in limbaj intern a itemilor deja prezentati. Conform predictiei initiale, se constata o diminuare semnificativa a ratei reamintirii itemilor de la inceputul seriei.

Acuratetea sporita a reactualizarii itemilor din finalul seriei (= efectul recentei) se explica prin aceeasi rata de activare mai ridicata in comparatie cu itemii de la mijlocul seriei. Ultimul item, nefiind succedat de un altul, are valoarea de activare cea mai ridicata; penultimul - o valoare de activare mai scazuta decat ultimul - deoarece este inhibat lateral atat de antepenultimul, cat si de ultimul item s.a.m.d. Se poate verifica aceasta ipoteza prin marirea intervalului dintre invatare si reproducere, astfel incat valoarea de activare a ultimelor unitati dintr-o secventa sa se degradeze. Intr-adevar, marind intervalul dintre faza de invatare si cea de reproducere, Glanzer & Cunitz (1966) constata o diminuare semnificativa dupa 10 secunde si o disparitie totala dupa aproximativ 30 de secunde a efectului recentei. Dupa 30 de secunde de la momentul memorarii stimulii finali nu sunt reactualizati mai bine decat stimulii din mijlocul unei serii.

Durata MSD este, de fapt, durata de activare a unitatilor cognitive existente la un moment dat in memorie. Activarea poate fi prelungita, sau scurtata, in functie de intensitatea inhibitiei laterale sau a altor fenomene care o pot face fluctuanta (ex: repetitia stimulilor, restul de activare preexistent etc.). In mod cotidian, foarte rar suntem confruntati cu sarcini ca cele administrate in experimentele controlate din laborator - invatarea unei liste de cuvinte sau numere etc. De regula, stimulii pe care-i receptam se afla in diverse relatii de contiguitate cu alti stimuli familiari, cu un rest de activare mai ridicat, astfel incat putem opera cu ei chiar si dupa un timp mai indelungat decat 15-20 de secunde. De pilda, acasa fiind, imi propun sa ma reintorc la Universitate. Pana sa-mi realizez intentia, pot efectua o multime de alte lucruri: stau de vorba cu vecina de palier, cumpar bilet de autobus, ma intalnesc cu diversi cunoscuti, discutam despre diverse lucruri etc. Cu toate acestea, nu uit incotro am pornit. Modul in care sunt imbracat, obiectele care le am la mine, imaginile de strada care se succed in fata mea, oamenii pe care-i intalnesc etc., prin asociere, imi mentin activat scopul comportamentului meu. Ni se poate intampla, uneori, sa cautam o carte in biblioteca si, citind diversele titluri inscrise pe cotorul cartilor de pe raft, sa uitam titlul cartii pe care o cautam. Acest lucru e posibil deoarece contingentele sunt extrem de asemanatoare, iar cartile deja parcurse, ne activeaza o serie de ganduri sau stari emotionale care vor subactiva tinta initiala. Dupa ce aceasta activare s-a diminuat, titlul cautat devine din nou accesibil. Comportamental, acest lucru l-am observat cu totii cand, dupa ce ne-am oprit pentru cateva secunde, ne-a revenit in minte ceea ce, de fapt, cautam. In cazuri extreme si cronice aceasta deficienta a memoriei se numeste boala Alzheimer.

1. Memoria de scurta durata este memorie de lucru

Am aratat, mai sus, ca memoria de scurta durata este, de fapt, o stare de activare a unor unitati cognitive. Ea este acea parte din memorie activata temporar. Aceasta activare este necesara pentru realizarea unor sarcini sau rezolvarea unor probleme. Cunostintele si mecanismele de procesare activate in vederea rezolvarii unei probleme formeaza memoria de lucru. Notiunea de memorie de lucru a fost lansata si consacrata de A.D. Baddeley (1974, 1986). El considera, insa, ca memoria de lucru (ML) este diferita de MSD sau MLD. Consecvent cu argumentatia anterioara, vom conchide ca memoria de scurta durata, inteleasa ca activare temporara a memoriei de lunga durata, sunt doua nume pentru acelasi fenomen, deci sunt identice. Tinand cont de faptul ca inflatia terminologica nu este de bun augur pentru dezvoltarea unei stiinte, caci ea poate crea confuzii si iluzia unor false piste de cercetare, stabilirea identitatii a doi termeni (si notiuni in acelasi timp), este un pas necesar spre eliminarea unuia dintre ei. Date fiind conotatiile sale nefaste ca sistem mnezic, din perechea in discutie, termenul care trebuie eliminat este cel de memorie de scurta durata. Asadar, de acum inainte, vom folosi termenii de memorie de lucru si memorie de lunga durata. Cand voi spune ca un item se afla 'in memoria de lucru', inteleg ca se afla in starea de activare temporara numita memorie de lucru, nu intr-un bloc mnezic independent. Similar, cand spun ca o cunostinta este in memoria de lunga durata, subinteleg ca se afla intr-o stare (temporara) de subactivare, neparticipand direct la rezolvarea unei sarcini momentane. Memoria de lucru (ML) si memoria de lunga durata (MLD) sunt stari diferite de activare ale unui ansamblu unic de cunostinte.

Ar fi o naivitate sa credem ca notiunea de memorie de scurta durata nu va mai fi utilizata de azi inainte. Comunitatile stiintifice au idiosincraziile si ciudateniile lor (vezi Kuhn, 1976). De regula, ele nu-si cheltuiesc prea multe resurse in dispute terminologice, pandite mereu de pericolul alunecarii in scolastica. Nu ajuta insa la nimic popularea sistemului cognitiv cu tot soiul de notiuni fantomatice care creeaza false probleme. Optiunea exprimata aici vine in consens cu propunerile a tot mai multi cercetatori, mai ales din ultimii ani, de abandonare a conceptului de memorie de scurta durata (ex: Cowan, 1988, Richard & colab, 1990, Barsalou, 1992). Oricum, ceea ce conteaza nu sunt termenii, ci mutatia la nivelul modelarii sistemului cognitiv: un singur ansamblu de cunostinte (declarative) se afla intr-o stare de subactivare (= memoria de lunga durata) si de activare temporara in vederea rezolvarii de probleme (= memoria de lucru).

Rezumand foarte pe scurt, am ajuns la aceasta concluzie printr-o argumentare in doi timpi: (1) analiza datelor experimentale indicau ca MSD este activarea temporara a MLD; (2) compararea MSD cu ML ne-a aratat ca ambele circumscriu multimea unitatilor cognitive temporar activate (cunostinte+mecanisme de procesare), ca atare, ele sunt identice. Promovarea unuia dintre termeni si abandonarea celuilalt are la baza ratiuni epistemologice.

2. Atentia Si memoria de lucru

Una dintre constatarile suparatoare pe care le poate face oricine consulta bibliografia de specialitate se refera la faptul ca aceleasi date experimentale sunt invocate atat in cazul atentiei, cat si in cazul constiintei sau al asa-numitei memorii de scurta durata. De exemplu, capacitatea MSD de 72 itemi este invocata si cand se discuta volumul atentiei, si cand se vorbeste despre campul constiintei (Johnson-Laird, 1988, Preda, 1991). Nu cumva confuzia dintre volumul MSD si volumul atentiei se transplanteaza la memoria de lucru? Ce relatie este intre atentie si memoria de lucru? In definitiv, nu sunt ambele definite ca fiind unitati cognitive activate?

Inainte de a da un raspuns riguros la aceste chestiuni, sa ne imaginam asteptand pasivi intr-o statie de autobuz. Nefiind preocupati de ceva anume, auzim conversatiile oamenilor, vedem fetele lor, percepem traficul stradal si pietonal, temperatura de afara etc. Treptat, devenim nerabdatori si incepem sa cautam cu privirea autobuzul pe care-l asteptam. In sfarsit, la capatul strazii apare un autobuz. O mare parte dintre stimulii pe care-i procesam anterior nu mai sunt luati in seama. Atentia noastra e captata de imaginea acestui autobuz. Pe masura ce se apropie, campul atentiei noastre se reduce si mai mult: nu mai conteaza marimea sau culoarea lui, viteza de deplasare etc. Ne straduim sa deslusim cat mai rapid ce numar de linie are inscris intr-o anumita parte a parbrizului, ca sa stim cum sa ne pozitionam. (N-am uitat informatiile despre numarul de persoane care asteapta autobuzul respectiv, comportamentul de care ar putea da dovada incercand sa urce in autobuz etc.).

Nu e greu de deslusit ca, in raport cu volumul memoriei de lucru, volumul atentiei este mai fluctuant. In starea de relaxare si asteptare pasiva, capacitatea atentiei se suprapune peste capacitatea memoriei de lucru. Exista un numar de informatii mai activate decat restul informatiilor din memorie, dar nici una nu prezinta un interes deosebit. Atentia si ML sunt coextensive (figura 4.a.).

Capacitatea maxima a atentiei este identica cu capacitatea maxima a ML (7chunks). Ea se realizeaza in starea de relaxare si asteptare pasiva.

Diferiti factori motivationali sau afectivi pot orienta sistemul cognitiv spre procesarea mai intensa, mai detaliata a unui numar mai restrans de itemi. Cu cat numarul acestor itemi este mai redus, cu atat nivelul lor de activare este mai ridicat. Intensificarea valorii de activare a unor itemi determina, prin inhibitie laterala, reducerea valorii de activare a itemilor concurenti. Ca urmare, volumul atentiei se reduce considerabil fata de volumul memoriei de lucru (figura 4.b.). La nivelul experientei subiective aceasta situatie e perceputa in felul urmator: cu cat ne focalizam atentia asupra unui numar mai redus de itemi, cu atat mai putine lucruri ne reamintim despre alti stimuli aflati in mediu. Cand spunem ca 'ne-am indreptat atentia spre' sau 'ne-am focalizat atentia' nu inseamna ca posedam o facultate psihica pe care o putem controla volitiv numita atentie, asa cum apare la nivelul experientei cotidiene 'canonizata' de psihologia traditionala. De fapt, 'a ne focaliza atentia' inseamna a spori valoarea de activare a unor reprezentari cognitive - in defavoarea altora - pentru a le supune unor procesari mai laborioase decat restul unitatilor. Plusul de activare poate veni din partea unor factori motivationali, afectivi, a intentiilor noastre sau datorita unor caracteristici specifice ale stimulului (ex: intensitatea, impredictibilitatea etc.)

Am glosat pana acum pe seama unui exemplu. Sa vedem in ce masura teoria dezvoltata aici concorda cu datele experimentale. Daca atentia este o multime variabila de unitati cognitive din memoria de lucru, atunci, cel putin doua predictii pe care le putem face pe baza acestei teorii trebuie sa fie adevarate.

(1) Fiind vorba, atat in cazul atentiei, cat si al memoriei de lucru de unitati cognitive (= informatii + mecanisme de procesare) aflate intr-o stare de activare similara, atunci fenomene constatate in cazul atentiei, vor fi identificate si in cazul memoriei de lucru;

(2) Daca exista si alte unitati cognitive in stare de activare in afara de cele aflate sub focalizarea atentiei, deci care apartin memoriei de lucru, dar nu si atentiei, atunci efectul lor va putea fi inregistrat.

Fig. 4. Diverse relatii dintre extensiunea atentiei si a memoriei de lucru

2.1. Interpretarea legii Yerkes-Dodson

Modelarea mecanismelor cognitive implicate in realizarea atentiei si memoriei de lucru ne permite sa explicam anumite fenomene macropsihice, ramase pana acum fara explicatie. Legea Yerkes-Dodson este un exemplu in acest sens.

Legea Yerkes-Dodson exprima relatia dintre nivelul de performanta si cel de activare neuropsihica generala, in functie de tipul sarcinii. Dupa cum se poate vedea in figura 7.5., pentru sarcinile usoare, nivelul de performanta creste linear pana la un anumit prag, odata cu cresterea nivelului general de activare. In schimb, pentru sarcinile complexe, variatia nu este lineara, pana la un punct, denumit optim motivational, performanta creste odata cu intensificarea arousalului. Dupa momentul de optim motivational, sporirea arousalului duce la aplatizarea, apoi la deteriorarea performantelor. Pe baza modelului actual al memoriei de lucru si atentiei suntem in masura sa explicam si de ce apare un astfel de efect.

In cazul in care subiectul este solicitat sa rezolve sarcini simple (ex: sarcini aritmetice cu numere mici), cantitatea de informatie si varietatea mecanismelor de procesare la care face apel sunt reduse. De pilda, pentru a aduna 300+528, vom activa cunostinte despre cele doua numere si algoritmul pe baza caruia efectuam adunarea. Cu cat suntem mai motivati, sporim valoarea de activare a unitatilor cognitive in cauza. Pe planul experientei subiective avem impresia ca suntem mai atenti si facem un efort mai intens. Sporirea activarii antreneaza automat sporirea performantelor la acest tip de solicitari. Situatia este dificila in cazul sarcinilor complexe. Rezolvarea unei sarcini complexe (ex: redactarea unei lucrari stiintifice, rezolvarea unor probleme de geometrie, traducerea unui poem dintr-o limba straina etc.), necesita luarea in considerare a unei multimi considerabile de cunostinte si de mecanisme de procesare a lor. Sarcinile complexe solicita la maximum capacitatea memoriei de lucru.

Fig. 5. Legea Yerkes-Dodson (dupa Zörgö, 1980)

Pana la un anumit nivel, cu cat motivatia noastra este mai ridicata, cu atat mai multe cunostinte activam in memoria de lucru, le grupam in vederea utilizarii lor in procesul rezolutiv, sporim viteza de executie a unor procesari cognitive etc. Daca activarea continua sa creasca unitatile activate, prin inhibitie laterala vor reduce valoarea de activare a unitatilor adiacente. Accesibilitatea acestor unitati va fi tot mai dificila; rezolvarea efectiva a sarcinii reclamand unitatile subactivate, odata cu sporirea activarii, tot mai putine cunostinte din memoria de lucru devin disponibile si performanta scade. Supraactivarea unor unitati cognitive (ceea ce pe plan subiectiv inseamna concentrarea excesiva a atentiei pe anumite elemente ale problemei) antreneaza subactivarea altor unitati, deci reducerea capacitatii memoriei de lucru (ceea ce in planul experientei fenomenale inseamna ca ai pierdut din vedere ceea ce voiai sa spui ). De exemplu, daca in momentul in care cititi aceasta fraza cautati sa va concentrati asupra fiecarui detaliu al ei, considerand ca e atat de importanta incat trebuie sa retineti exact topica, tipul caracterelor, lexicul si semnele de punctuatie folosite, fraza se goleste de continut. Supraactivarea pe care v-ati indus-o a generat, prin mecanismul inhibitiei laterale, subactivarea altor informatii din memoria de lucru (ex: informatii despre ce am spus cu o fraza mai sus), care reduce considerabil intelegerea textului parcurs.

In rezumat, fenomenele descrise de legea Yerkes-Dodson sunt emergente ale relatiilor dintre memoria de lucru si atentie in conditiile rezolvarii de probleme, adica dintre diverse valori de activare ale unitatilor cognitive. Pe parcursul acestei lucrari, am mai avut prilejul sa oferim explicatii unor efecte anterior cunoscute, dar nesatisfacator explicate. Pare tot mai evident ca majoritatea efectelor macrocomportamentale sunt efectul sau emergenta interactiunii dintre sistemul cognitiv si mediul sau. Pe masura ce progreseaza, psihologia cognitiva devine mai capabila sa explice regularitatile si idiosincraziile comportamentului uman. Sa remarcam, cu acest prilej, ca intr-un anumit sens, scopul psihologiei cognitive este diferit de cel al psihologiei traditionale. Aceasta din urma cauta, dupa modelul fizicii, descoperirea unor legitati cat mai generale, capabile sa subsumeze o clasa cat mai variata de fenomene. Dimpotriva, psihologia cognitiva vizeaza descoperirea unor mecanisme cat mai specifice, care, modelate si simulate, sa poata produce sau reproduce, un anumit tip de comportament. Demersul traditional vizeaza generalitatea, legitatile generale; demersul cognitiv - adancimea, mecanismele implicate intr-un comportament specific.

Memoria episodica Si memoria semantica

1. Principalele rezultate teoretico-experimentale

Disjunctia dintre memoria episodica si memoria semantica a fost propusa de E. Tulving (1983, 1984), iar ulterior, a devenit un loc comun in psihologia cognitiva. Memoria episodica se refera la memoria evenimentelor autobiografice: cand si unde am trait un anumit eveniment. De exemplu, amintiri despre ultimul revelion, prima zi de scoala, ce am facut ieri, cum ne-am petrecut vacanta etc., intra in memoria episodica. Aceasta memorie contine o serie de informatii asociate cu contexte spatio-temporale precise. Ea este esentiala pentru formarea propriei noastre identitati, a identitatii de sine. Memoria semantica (numita adesea conceptuala), se refera la cuno tintele generale pe care le avem despre mediul in care traim. De exemplu, stim ca Cluj-Napoca este un mare centru universitar, ca formula chimica a apei este H₂O, ca Shakespeare a scris 'Hamlet', ca vinul este o bautura alcoolica etc. Cunostintele din memoria semantica nu sunt asociate (de regula) cu un anumit context spatio-temporal. Nu stim unde si cand anume am auzit pentru prima data formula chimica a apei, cand si unde am citit ca autorul piesei 'Hamlet' este Shakespeare etc. Majoritatea cunostintelor care le ofera manualele si cursurile scolare vizeaza memoria semantica sau conceptuala. In schimb, intamplarile pe care le-am trait de-a lungul vietii noastre, formeaza continutul memoriei episodice.

Pentru a sustine aceasta distinctie s-au invocat o serie de rezultate clinico-experimentale, cele mai multe de ordin neurofiziologic: comportamentul subiectilor cu amnezie anterograda, inregistrarea fluxului sanguin local, investigarea pacientilor cu traumatisme cranio-cerebrale in zona lobilor frontali.

O constatare destul de frecventa in cazul pacientilor cu amnezie anterograda este aceea ca, desi nu-si reamintesc nimic din propria lor biografie, anterioara momentului in care a survenit amnezia, nivelul cunostintelor lor conceptuale dobandite anterior ramane, practic, neafectat. De exemplu, pot sa-si reaminteasca semnificatia unor cuvinte invatate anterior, diverse formule matematice etc. Kalat (1988) citeaza cazul unui pacient cu amnezie anterograda care, jucand golf, desi uita dupa cateva secunde ca a lovit mingea (= memorie episodica) si cauta sa reia lovitura, isi reamintea perfect regulile jocului, greutatea specifica a mingii de golf, distantele marcate de stegulete etc., adica o serie de cunostinte factuale dobandite anterior (= memorie semantica).

Intr-o investigatie asupra distinctiei dintre memoria episodica si memoria semantica la nivel cerebral, R. Wood (1980), recurge la tehnica inregistrarii fluxului sanguin local. Un lot de subiecti invata o lista de cuvinte. Ulterior, ei sunt supusi unui test de recunoastere. La aparitia unui cuvant pe display o parte a subiectilor trebuiau sa raspunda prin 'DA' sau 'NU', daca cuvintul respectiv a mai fost auzit vreodata in viata lor (sarcina de memorie episodica), iar celalalt grup de subiecti sa raspunda daca acesta a fost prezent pe lista memorata (sarcina de memorie semantica). Concomitent, se proceda la inregistrarea fluxului sanguin local. Se constata ca ariile cerebrale implicate difera in cele doua situatii. Metodologia acestui gen de cercetari a fost pusa sub semnul intrebarii de catre Stilling si colab. (1987), data fiind distinctia problematica dintre sarcina de memorie semantica si cea de memorie episodica.

Cercetarile din ultimii ani asupra bazei neurofiziologice pentru cele doua tipuri de memorie au ajuns la concluzii mai putin transante. Cel putin deocamdata, se considera ca atat memoria episodica, cat si cea semantica, depind de structurile cerebrale deteriorate in cazul amneziei (adica hipocampusul si zonele aferente) dar ca, in plus, memoria episodica depuinde de integritatea lobilor frontali (Squire & colab., 1993).

Deteriorarea lobilor frontali este asociata foarte adesea cu pierderea informatiilor despre momentul si locul in care pacientul a invatat o anumita informatie pe care si-o reaminteste, totusi, fara probleme.

Argumentele prezentate mai sus vizeaza nivelul implementational al unei teorii asupra memoriei episodice versus semantice. Reamintim, cu acest prilej, pericolul generalizarilor de la nivel neurofiziologic, la nivel computational si algoritmic. S-a sustinut ca, din punct de vedere cognitiv, cele doua sisteme mnezice difera prin modul de organizare a informatiei si tipul de procesare. Cunostintele din memoria episodica ar fi organizate cronologic, pe cand cele din memoria semantica, ar fi grupate in scheme si retele semantice (despre care vom discuta ulterior, 7.2.4). Cunostintele din memoria episodica ar fi asociate cu reactii emotionale, putand fi chiar organizate in jurul unui 'nod emotional' (Bower, 1981), pe cand cunostintele semantice ar fi neutre, lipsite de tonalitate afectiva. In plus, interferenta ar fi mult mai puternica in cazul memoriei episodice decat in cazul memoriei semantice.

Cu toate acestea, toate datele invocate pot fi explicate printr-un model monist al memoriei. Fiecare din cele doua categorii de cunostinte au cate ceva din cealalta. Putem presupune, de pilda, ca toate continuturile semantice au fost asociate cu un context spatio-temporal in momentul invatarii lor, si inca un timp dupa aceea. De exemplu, la putina vreme dupa invatarea formulei E=mc², ne putem reaminti momentul si locul in care am invatat-o, ba chiar si starea emotionala pe care am trait-o in fata acestei formule elegante si simple, dar de importata covarsitoare pentru stiinta contemporana. Ulterior, aceasta formula a fost asociata tot mai frecvent cu alte tipuri de cunostinte, astfel incat reactualizarea contextului fizic si subiectiv al momentului in care am invatat-o devine tot mai greu de realizat. Similar, in cazul amneziei, informatia semantica, procesata si utilizata de mult mai multe ori decat cea legata de un anumit context spatio-temporal, poate fi mai robusta, mai bine stocata in memorie si, ca atare, mai putin afectata decat cea episodica.

Judecate la rigoare, datele experimentale si clinice de care dispunem in momentul de fata, nu ne pot oferi argumente suficiente pro sau contra disocierii memoriei episodice de cea semantica. Ramane pe seama cercetarilor viitoare sa stabileasca validitatea acestei disjunctii.

2. Aplicatii si implicatii

Dincolo de interesul teoretic, cercetarile asupra memoriei episodice prezinta o serie de aplicatii practice. De exemplu, s-a ajuns la concluzia ca formarea eului si a identitatii de sine depinde, in mod esential, de memoria noastra biografica, indeosebi de amintirea evenimetelor din primii 3-5 ani de viata (ex: Stern, 1987). In mod normal, parintii sau fratii mai mari, ne relateaza o multime de lucruri pe care le-am facut in prima copilarie. Pe baza lor construim o 'istorie de viata', o poveste despre propria noastra viata. Nu este importanta atat veridicitatea acestei istorii, cat, mai ales, coerenta ei (Stern, 1987). Pe baza ei ne construim propria imagine de sine, propria identitate. La multi dintre copiii crescuti in leagane, iar apoi in casele de copii, memoria autobiografica este foarte saraca, ceea ce creeaza serioase probleme de identitate si emotionale la varsta adolescentei. Pentru a diminua riscul aparitiei unor astfel de probleme, s-a recurs la introducerea unor jurnale proprii pentru fiecare dintre copiii orfani sau adolescenti, in care personalul calificat noteaza, din cand in cand, evenimente mai deosebite din viata copilului. Ulterior, ele vor constitui baza istoriei de viata si a stabilirii propriei identitati.

O alta aplicatie interesanta a cercetarilor asupra memoriei episodice vizeaza depozitiile martorilor. Informatiile pe care martorii le ofera la tribunal sunt asociate cu un context spatio-temporal determinat, reprezentand o intamplare traita si, ca atare, apartin memoriei episodice. Ascultand depozitiile martorilor, pe care se bazeaza in cea mai mare parte decizia curtii de judecata, ne putem pune o serie de probleme de importanta practica. Iata doua dintre ele: (1) In ce masura relatarea unui martor, presupus onest, este veridica, neinfluentata de informatii adiacente? (2) In ce masura intrebarile avocatilor pot influenta modul de activare a memoriei episodice si, deci, de relatare a faptelor?

Experimentele prezentate mai jos schiteaza raspunsul la problemele ridicate. Ele nu sunt exhaustive, dar sunt ilustrative si speram sa trezeasca interesul pentru astfel de cercetari. Loftus (1975) intreprinde un experiment menit sa dovedeasca faptul ca acuratetea depozitiilor martorilor scade datorita interferentei cu informatii neadecvate, din alte surse, despre evenimetul relatat. Un grup de subiecti vizioneaza un film. Ulterior, unii dintre ei (complici cu experimentatorul), discutau despre anumite aspecte din film care, de fapt, nu existau pe pelicula prezentata. Pusi sa relateze ceea ce au vizionat, subiectii din lotul experimental au depus martuire despre o serie de fapte inexistente, dar prezente in conversatiile complicilor.

Intr-o alta manipulare experimentala, subiectii investigati vizioneaza un scurt film despre un accident rutier. Dupa diverse intervale de timp (ore, zile), o parte din subiecti sunt solicitati sa raspunda la urmatoarele intrebari:

(1) Va reamintiti cum anume prima masina a atins-o pe cea de-a doua?

Cealalta parte a subiectilor erau intrebati astfel:

(2) Va reamintiti cum anume prima masina a izbit-o pe cea de a doua?

In ambele cazuri se cerea si o relatare amanuntita a faptelor, dupa care subiectii erau solicitati sa estimeze viteza cu care s-a realizat impactul. Vadit influentati de modul in care li s-a pus intrebarea anterioara, primul grup a oferit o estimare medie de aproximativ 35 mile/ora, pe cand cel de-al doilea, de 60 mile/ora. Mai mult, la o intrebare aditionala: 'Ati observat geamurile sparte ale masinii lovite?', (care, de fapt, nu erau sparte), doar 19% din subiectii carora anterior li s-a pus intrebarea (1) au raspuns 'DA', in schimb, toti cei carora li s-a pus intrebarea (2), au dat raspunsul afirmativ.

N-am avut intentia prezentarii unor date definitive, conclusive privitoare la memoria martorilor. Cred insa, ca initierea unor cercetari ample asupra acestor cazuri particulare ale memoriei episodice, pe langa faptul ca sunt de un real folos, pot duce la obtinerea unor rezultate relevante si pentru cercetarea fundamentala. In orice caz, validitatea lor ecologica ar fi garantata.

4. Memoria de lunga durata (MLD)

Memoria de lunga durata (MLD) cuprinde toate cunostintele pe care le poseda sistemul cognitiv, dar la care accesul este selectiv. Am mentionat anterior ca termenul de MLD nu designeaza un 'loc' anume unde se stocheaza informatia (ca marfurile intr-un depozit), ci o anumita stare de activare a cunostintelor de care dispunem. Aceste cunostinte nu sunt stocate undeva anume, ci sunt mai mult sau mai putin activate. In comparatie cu cunostintele din memoria de lucru, cele din MLD sunt mai putin activate. E cazul sa trecem in revista cateva dintre dovezile experimentale care sustin o astfel de asertiune.

Daca unitatile cognitive din MLD au aceeasi natura ca si cele din ML dar sunt intr-un proces de subactivare, atunci pentru reactualizarea lor, e necesar un timp mai indelungat. E de presupus ca TR creste cu cat mai indepartat este momentul reactualizarii de momentul prezentei lor in memoria de lucru. Cautand sa verifice acest lucru, J.R. Anderson (1973, 1985), a solicitat un grup de subiecti sa invete perechi arbitrare de cuvinte si cifre (ex: 'automobil - 12'; 'portocala -7'; 'sapun -9' etc.). In faza de testare a subiectilor le era prezentat un termen al perechii (ex: 'automobil'), iar ei trebuiau sa-si reaminteasca cifra corespunzatoare (ex: '12'). Testarea se facea la un interval de 2 secunde si, respectiv, 48 de secunde de la faza de invatare. Dupa 2 secunde, procentul mediu al reproducerilor corecte este de 98%, cu un TR mediu de 1,31 secunde. Dupa 48 de secunde, rata reproducerilor corecte abia atingea 36%, iar TR mediu este de 1,96 secunde. Diferentele statistice semnificative, dintre rata reproducerilor si TR in cele doua situatii, este interpretata ca o dovada a dezactivarii treptate a cunostintelor aflate in ML (dupa 2 secunde) si subactivate (in MLD - dupa 48 de secunde).

Sarcina pe care a utilizat-o J.R. Anderson are o vizibila nota de artificialitate. In mediul in care traim, foarte rar ni se intampla sa fim solicitati la o astfel de sarcina de memorie. Desi stimulii cu care ne confruntam sunt numerosi, numarul lor este constant. Mediul nostru de viata nu se schimba substantial in fiecare zi. Pe parcursul unei vieti, ne confruntam cu aproximativ aceleasi categorii de stimuli. Datorita acestui contact indelungat, e de presupus ca restul lor de activare sa fie mai mare decat in cazul unor perechi arbitrare, neuzuale, deci TR reclamat de reactualizarea lor va fi mai scurt decat cel stabilit de Anderson.

Un exemplu in acest sens ne este oferit de experimentul realizat de Loftus (1984). In prima parte a investigatiei sale, Loftus solicita subiectior sa dea cat mai multe exemple de elemente dintr-o categorie bine-cunoscuta lor, care sa inceapa cu o anumita litera. De pilda, sa dea exemple de fructe care incep cu litera 'C' (cireasa, caisa, corcoduse, castana etc.). TR mediu pentru oferirea unui astfel de exemplu era de aproximativ 1,53 secunde. Dupa o faza intermediara in care subiectii efectuau alte sarcini, experimentatorul ii solicita sa dea noi exemple din aceeasi categorie mentionata anterior, dar sa inceapa cu o alta litera. De pilda, fructe care incep cu 'M' (mar, migdala etc.). Se sconteaza pe faptul ca, fiind vorba de o categorie suprainvatata, datorita experientei cotidiene pe care o avem cu ea, toate toate exemplarele ei au un rest de activare mai ridicat (care a fost sporit de realizarea primei sarcini) si, ca atare, TR va fi mai scurt. Intr-adevar, TR mediu este de 1,21 secunde. Ca atare, categoriile cotidiene sunt suprainvatate; intrand in MLD activarea lor scade, dar ele isi mentin, totusi, un rest de activare mai ridicat decat stimulii artificiali, creati pentru experimente de laborator. Exista o multime de metode si factori care concura la o mai buna retentie a informatiei in MLD. Se stie, de pilda, ca materialul concret se retine mai bine decat cel abstract, cel cu sens - mai bine decat cel lipsit de semnificatie, cel repetat - mai bine decat cel nerepetat etc. Ele confirma, practic, concluziile pe care le-am putea trage pe baza observatiilor cotidiene. Nu are rost sa insistam asupra lor din moment ce prezenta lor sistematica poate fi gasita in mai toate manualele de psihologie. Mult mai interesante sunt acele rezultate, obtinute de psihologii cognitivisti, mai putin intuitive pentru simtul comun. Doua dintre aceste rezultate vor fi prezentate mai jos: (1) relatia dintre adancimea procesarii si invatarea intentionata; (2) efectul spatierii.

5. Uitarea

E.F. Loftus & G.R. Loftus (1980) au avut ideea unei anchete printre psihologii americani, intrebandu-i daca considera ca informatia din MLD ramane permanent in sistemul cognitiv. Aproape 84% dintre ei au dat un raspuns afirmativ. Un procentaj similar de non-psihologi au dat acelasi raspuns. Printre argumentele invocate in sustinerea opiniei lor, psihologii mentionau, mai ales, fenomenele de hipermnezie constatate in transa hipnotica si experientele lui Penfield de stimulare electrica a neuronilor corticali. La o analiza mai atenta, ambele argumente au o validitate discutabila. Este adevarat ca sub inductie hipnotica subiectii sunt capabili sa-si reaminteasca amanunte incredibile, considerate de mult uitate dar e la fel de adevarat, ca in aceste relatari, faptele reale si cele fictive sunt prezente in egala masura (vezi pentru detalii, Naish, 1987).

Intr-un raport de cercetare faimos, Penfield & Perot (1963) isi publicau rezultatele lor asupra stimularii electrice a unor zone cerebrale. Utilizand metoda electrozilor implantati, cei doi cercetatori au constatat ca stimularea repetata a unor neuroni duce la reamintirea unor experiente vizuale si olfactive, pe care pacientii in cauza le avusesera in copilarie, si pe care le considerau iremediabil uitate. Aceste date au alimentat ideea ca toate experientele pe care le traieste subiectul uman raman stocate definitiv in memorie. Practic, nu uitam nimic din ceea ce am trait sau am invatat vreodata. Din pacate, nu exista nici o posibilitate de a verifica daca relatarile pacientilor lui Penfield sunt reale sau sunt fanteziste. Amintirile care le aveau in urma stimularii electrice puteau fi false-memorii, reprezentand experiente pe care doar li se pare ca le-au avut. E posibil ca stimularea electrica a unui grup de neuroni sa-i faca pe subiecti sa-si 'rememoreze' o multime de evenimente care, de fapt, n-au avut loc decat in inchipuirea lor.

In acesta parte a lucrarii noastre vom aborda problema uitarii: oare uitam informatiile memorate sau ele raman permanent in memorie? Inainte de a proceda la analiza datelor experimentale care favorizeaza un raspuns sau altul la aceasta intrebare, vor fi specificate cateva caracteristici esentiale ale procesului de reactualizare sau reamintire.

5.1. Reactualizarea cunostintelor

Eficienta memorarii este judecata in functie de eficacitatea reactualizarii. O carenta a reactualizarii este in mod automat judecata ca o deficienta a memoriei. Daca nu ne mai reamintim la scoala poezia invatata cu o zi in urma, inseamna ca 'n-avem memorie buna'. Daca nu reactualizam decat o mica parte dintre itemii de la testul de memorie Rey, inseamna ca memoria noastra este deficitara. In fine, daca am uitat ca aveam o intalnire - memoria e de vina.

Cele mai cunoscute forme de reactualizare, adesea mentionate ca fiind singurele, sunt reproducerea si recunoasterea. Practic, toate rezultatele experimentale pe care le-am prezentat pana acum, se bazeaza pe probe de recunostere sau reproducere. Similar, majoritatea testelor de memorie sunt construite pe aceste doua tipuri de sarcini.

Esecul reactualizarii informatiei memorate nu dovedeste insa nimic despre deficienta stocarii cunostintelor memoriei. Mai intai, pentru ca reproducerea si recunoasterea nu sunt singurele modalitati de reactualizare a informatiei si, probabil, nici macar cele mai importante. In al doilea rand, pentru ca procesul de reactualizare este dependent de o serie de factori care fac ca performantele de reactualizare sa fie extrem de fluctuante, deci nepotrivite pentru a trage concluzii ferme asupra capacitatii memoriei in general. Eficienta reactualizarii creste daca: a) contextul reactualizarii are cat mai multe proprietati similare celor prezente in contextul memorarii; b) contextul reactualizarii are cat mai putine asemanari cu alti stimuli decat cei care trebuie reamintiti. Vom ilustra importanta similaritatii contextelor de reactualizare/memorare, prin doua cazuri tipice.

5.1.1. Reactualizarea si similaritatea contextului fizic

Smith & colab. (1982) au cerut subiectilor din grupul experimental sa memoreze in ordine o lista de cuvinte intr-unul dintre laboratoarele universitatii. Dupa patru zile, a urmat testul de reproducere in doua medii diferite: o parte a subiectilor a reprodus lista in acelasi laborator, iar cealalta parte a sustinut testul de reproducere intr-un laborator cu totul diferit. S-a inregistrat o rata a reproducerilor corecte de 59% pentru primul lot de subiecti si de 46% pentru cel de-al doilea. Asadar, performantele la testul de reproducere au favorizat pe cei la care contextul reproducerii era similar cu contextul invatarii. Rezultate similare s-au obtinut prin manipularea altor tipuri de medii fizice. De pilda, Godden si Baddeley (1975) solicita o echipa de scafandri sa memoreze o lista de cuvinte in doua medii: la 120 m sub apa si pe uscat. Ulterior, ambele liste trebuiau reproduse in ambele medii. Rezultatele obtinute au confirmat importanta similaritatii mediului fizic: rata reproducerilor corecte pentru itemii invatati pe uscat a fost mai mare daca reproducerea se realiza tot pe uscat; similar, in cazul itemilor memorati subacvatic. Mentionam ca, in general, diferentele de reactualizare in functie de similaritatea contextului fizic nu sunt mari, dar ele sunt semnificative statistic si apar in mod constant in toate experimentele care au avut intentia sa reproduca acest efect. Or, conform rigorilor metodologiei contemporane, o valoare cu semnificatie statistica redusa, dar care apare in mod constant in diverse reproduceri ale aceluiasi experiment, constituie o regularitate stiintifica indubitabila (Radu & colab., 1993, Al. Rosca - comunicare personala).

5.1.2. Reactualizarea si similaritatea 'contextului neuropsihic'

Performantele de reactualizare (reproducere si/sau recunoastere) sunt semnificativ mai ridicate daca starea neuropsihica din momentul invatarii este congruenta cu cea din momentul reactualizarii sau ecforarii. De pilda, itemii invatati in conditiile in care subiectii fumau marijuana au fost reamintiti mai bine daca, in momentul reproducerii, subiectii se aflau iarasi sub influenta drogului, decat daca erau intr-o stare de constiinta normala (Anderson, 1985). Materialul invatat intr-o anumita dispozitie afectiva poate fi reamintit mai acurat atunci cand subiectii se afla intr-o dispozitie afectiva similara (Bower, 1981). De pilda, pacientii maniaco-depresivi isi reamintesc mai bine continuturile invatate in faza maniacala, cand reproducerea se realizeaza tot pe un fond maniacal; materialul invatat in faza depresiva e reprodus mult mai corect la revenirea starii depresive. In mod analog, itemii invatati pe fondul consumului de alcool, sunt reamintiti mai corect intr-o stare bahica ulterioara, decat in stare de trezie (Eich, 1980)

Dependenta performantelor mnezice a fost confirmata si in cazul studierii subiectilor infraumani. Kalat (1988) a invatat un lot de soareci aflati sub narcoza sa parcurga un labirint. Dupa eliminarea efectului narcoticului au fost inregistrate performantele lor in parcurgerea labirintului respectiv. Ulterior, fara nici un antrenament prealabil, li s-a injectat iarasi doza initiala de narcotic, si au reluat sarcina de parcurgere a labirintului. Performantele lor s-au dovedit net superioare in acest din urma caz.

*

Am trecut in revista toate aceste rezultate experimentale pentru ca ele trebuie sa ne dea serios de gandit atunci cand facem conjecturi de la performanta reactualizarii la calitatea memoriei. In conditiile in care contextul fizic si neuropsihic al reactualizarii este congruent cu cel al invatarii - performantele sunt ridicate. Din aceasta cauza, de pilda, performantele de recunoastere sunt in mod constant mai bune decat la testul de reproducere. Cred ca tot pe aceasta baza pot fi explicate o mare parte din fenomenele de hipermnezie care apar sub transa hipnotica. Inductia hipnotica nu duce prin ea insasi la hipermnezie, ci indirect, prin favorizarea unei stari psiho-neurologice similare cu cea in care a avut loc invatarea.

Cu cat scade similaritatea dintre contextul invatarii si cel al reactualizarii, cu atat mai scazute sunt performantele mnezice. Aceasta nu inseamna insa ca memoria este deficitara; inseamna ca contextul reactualizarii nu a fost cel mai potrivit. Sau sarcina de reactualizare nu a fost cea mai adecvata . A doua conditie a eficacitatii reactualizarii viza disimilaritatea dintre contextul reactualizarii si alti itemi decat cei care trebuie actualizati. ea se poate ilustra indeosebi pentru cazul recunoasterii. Intr-o sarcina de recunoastere itemii nefamiliari sunt mai usor de recunoscut decat itemii familiari, data fiind asemanarea acestora din urma cu alti itemi din mediu, care nu au un rest de activare mai ridicat si pot perturba astfel recunoasterea (Barsolou, 1992).

5.2. Oare uitam? ^[4]

Am aratat anterior cat de variabile sunt performantele de reactualizare si ca un esec al reactualizarii nu inseamna o deficienta a memoriei. Pur si simplu nu am folosit o modalitate adecvata de reactualizare. Oare nu cumva am putea explica uitarea in mod exhaustiv, ca o deficienta exclusiva a reactualizarii, nu ca un declin general al memoriei?

Exista, totusi, informatii pe care nu ni le aducem aminte, oricate eforturi am face, oricate metode am incerca intr-un timp fizic acceptabil. De exemplu, ce am facut in urma cu trei ani, cinci zile si doua ore? Nu cumva informatiile noastre despre acel moment s-au pierdut definitiv, au disparut din sistemul nostru cognitiv? O serie de investigatii efectuate de T.O. Nelson (1971, 1977, 1978) ne indeamna sa fim prudenti inainte de a raspunde afirmativ la astfel de intrebari. Intr-unul din experimentele sale, Nelson si colab. (1978) solicita un lot de subiecti sa invete perechi de cuvinte si cifre, asemanator probei administrate de Anderson (1983). Dupa un interval variabil, de la 48 de ore la doua saptamani, subiectii sunt solicitati sa reproduca perechile invatate. Ei reproduc, in medie, doar 75% dintre ele. Inseamna oare ca cele 25% sunt uitate? Pentru a oferi un raspuns la aceasta intrebare Nelson opereaza asupra perechilor uitate in felul urmator: o parte raman neschimbate, iar o alta parte sufera unele modificari, in sensul ca cifra asociata cuvantului se schimba. De exemplu, anterior era perechea 'cafea - 11', acum ea devine 'cafea - 32'. Dupa o noua faza de invatare, atat a perechilor modificate, cat si a celor nemodificate, se probeaza la a doua testare a performantelor de reproducere. Daca perechile nereproduse anterior ar fi fost complet eludate din memorie, atunci performantele din a doua faza la perechile modificate si cele nemodificate, ar fi fost identice. Rezultatele sunt insa cu totul altele: perechile nemodificate sunt reamintite in proportie de 75%, cele modificate - in proportie de 43%. Pe baza acestor rezultate conchidem ca informatiile care anterior n-au fost reamintite nu s-au pierdut, practic, din memorie, ci au fost subactivate. A doua faza de invatare le-a ridicat acest rest de activare, astfel incat le-a facut accesibile constiintei si, deci, reproductibile. Experimentele de recunoastere au dat rezultate similare. Itemii care n-au fost recunoscuti in prima etapa, au fost amestecati cu noi itemi dupa care a urmat o noua faza de recunoastere. Rata de recunoastere a stimulilor mai vechi a fost net superioara comparativ cu rata recunoasterii noilor stimuli.

Despre prodigiozitatea memoriei umane se gasesc referinte in multe alte cercetari experimentale. De pilda, Shepard (1967) efectueaza o investigatie in cadrul careia subiectii vizioneaza timp de cateva secunde, sute de fotografii. Testati scurt timp dupa aceea, ei au recunoscut aproape toate imaginile prezentate. Mai mult, chiar dupa cateva saptamani subiectii din lotul experimental recunosteau o mare parte dintre fotografii. O serie intreaga de date de natura anecdotica sustin ideea permanentei memoriei de lunga durata. Dupa cincizeci de ani de la terminarea scolii, multe persoane isi aduc aminte cuvinte dintr-o limba straina pe care o invatasera in scoala, dar pe care n-au mai practicat-o ulterior (Barsalou, 1992).

Daca cunostintele invatate raman permanent in memorie, de ce, totusi, nu ni le reamintim? Lasand la o parte caracteristicile procesului de reactualizare discutate anterior, ce se intampla cu cunostintele noastre intre momentul invatarii si cel al actualizarii. Care sunt fenomenele care au loc in acest interval de timp si ingreuneaza reamintirea? Am putea raspunde printr‑o simpla propozitie: se subactiveaza. Dar un astfel de raspuns nu rezolva problema de fond. De ce anume se subactiveaza? Cum actioneaza subactivarea?

Pentru a oferi un raspuns exhaustiv macar la una dintre aceste intrebari, ar trebui sa mai scriem o carte, mai voluminoasa ca aceasta. Constienti de propriile limite, ne propunem doar sa trecem in revista cateva dintre mecanismele implicate in deteriorarea nivelului de activare a cunostintelor. Reamintim ca nivelul de procesare a informatiei, gradul de elaborare a informatiei stocate au implicatii majore, pe care nu le mai reluam aici.

5.2.1. Interferenta

Interferenta este un fenomen cunoscut de multa vreme, dar mecanismul ei continua sa fie incomplet explicat. In esenta, ea vizeaza influenta pe care cunostintele invatate o au unele asupra altora. In cazul in care cunostinþele anterior invaþate reduc rata de reactualizare a cunostinþelor dobandite ulterior, avem de-a face cu interferenþa proactiva. Aceeasi influenta exercitata insa de ultimele cunostinte asupra celor anterioare, poarta numele de interferenta retroactiva. Subliniem ca aceste notiuni doar descriu, dar nu explica mecanismul responsabil de producerea fenomenului. Unul dintre candidatii la o explicatie posibila este mecanismul inhibitiei laterale. El are nu numai plauzibilitatea neuronala, dar este in acord cu o serie de date experimentale asupra interferentei. De pilda, se constata ca interferenta dintre doua categorii diferite de cunostinte (de pilda numere si cuvinte), este mai mica decat in cazul in care cunostintele memorate succesiv fac parte din aceeasi categorie. Or, inhibitia laterala este mai redusa in primul caz decat in al doilea. Ca sa luam in discutie doar inca un exemplu sa ne reamintim de efectul spatierii. Spatierea (interpolarea unor itemi diferiti intre doua prezentari ale aceluiasi item) imbunatateste performantele mnezice. Deci, si in acest caz, putem spune ca inhibitia laterala este mai redusa. Oricum, pare cel putin posibil sa vedem in interferenta o emergenta comportamentala a mecanismului de inhibitie laterala a unitatilor cognitive. Mai credem ca inhibitia laterala nu actioneaza numai intre cunostintele din MLD, ci si in cadrul memoriei de lucru. Ca atare, interferenta este un fenomen comun celor doua tipuri ale memoriei, nu asa cum se sustine adesea, un fenomen specific al MLD.

5.2.2. Efectul FAN

Efectul FAN (= facts added to nodes) a fost pus in evidenta de J.R. Anderson (1973, 1976). Intelegerea lui completa presupune o serie de cunostinte despre reprezentarea cunostintelor (7.2). Deocamdata, e suficient sa stim ca, la nivel comportamental, el se manifesta prin incetinirea ritmului reactualizarii in functie de sporirea informatiilor pe care le avem despre un anumit obiect. De exemplu, in faza de invatare, subiectul poate sa memoreze o multime de informatii despre un individ 'Ion' (ex: 'Ion locuieste la Cluj', 'Ion are automobil', 'Lui Ion ii place palinca', 'Ion e cumnat cu Maria', 'Ana e sotia lui Ion' etc.). Cu cat avem mai multe cunostinte despre Ion, cu atat ne este mai greu sa ne reamintim cu exactitate o anumita informatie despre acesta. (Dupa cateva minute incercati sa raspundeti daca Maria sau Ana este sotia lui Ion).

Efectul FAN se realizeaza subconstient; el nu este in intentia subiectului. Anderson & Bower (1974) explica acest fenomen recurgand la mecanismele de propagare a activarii. Cand solicitam o informatie despre un obiect, reprezentarea cognitiva a obiectului respectiv este activata din MLD. Daca cunoastem un singur fapt despre obiectul respectiv, propagarea activarii este rapida si raspunsul este aproape instantaneu. Daca stim doua lucruri despre acelasi obiect, aceeasi activare trebuie sa se propage in doua directii, deci plusul de activare primit de aceste unitati va fi mai mic iar propagarea mai lenta s.a.m.d. Cu cat creste numarul de cunostinte sau fapte pe care le cunostem despre un individ, cu atat mai lenta este reactualizarea unei informatii specifice. Silit sa raspunda in limita de timp, subiectul va conchide ca a uitat (a pierdut din memorie) informatia respectiva.

5.2. Mecanismele de aparare ale eului

Notiunea de mecanism de aparare a fost lansata in psihologie de Freud si consacrata de fiica sa A. Freud, intr-o carte celebra: Mecanismele de aparare ale eului (1937). Intr-o definitie simplificata, mecanismele de aparare sunt procedurile utilizate de ego, confruntat cu pulsiunile libidinale ale id-ului, de reprimare a informatiilor care l-ar putea pune in pericol. Unul dintre aceste mecanisme este represia. El consta in blocarea accesului in constiinta a informatiilor despre fantasmele sau dorintele sexuale ale subiectului. Amnezia infantila (= absenta amintirilor din primii ani de viata) sunt explicate de psihanalisti tocmai prin continutul lor libidinal, care a fost exclus din campul constiintei. Esenta terapiei psihanalitice consta tocmai in a elibera continutul reprimat ('acolo unde a fost id trebuie pus ego'). Desi se contureaza o explicatie cognitivista riguroasa a acestor mecanisme defensive, care ridiculizeaza toata terminologia psihanalitica excesiv de mitologizanta, analiza acestora este extrem de productiva. Ea ne atrage atentia asupra unor procesari inconstiente a informatiei, neglijate de cognitivisti, cu semnificatii deosebite pentru arhitectura sistemului cognitiv in general, pentru organizarea cunostintelor in memorie, in special.

*

Rezumand ceea ce am spus pana acum despre uitare, sa remarcam ca, suntem in fata unui fapt de experienta si a doua explicatii posibile. E un fapt cert ca nu ne putem reaminti in orice moment, orice cunostinta invatata anterior. Prima explicatie e ca anumite cunostinte (ex: cele cu valoare adaptativa scazuta) se deterioreaza si dispar din memorie. A doua explicatie - in contul careia am oferit o serie de date experimentale - considera ca nimic din ceea ce am invatat nu se sterge din memorie. Anumite evenimente nu pot fi reproduse sau recunoscute din cauza deficientelor mecanismelor de reactualizare, nu din cauza unei deficiente a memoriei in general. Desi am favorizat cea de-a doua explicatie, la rigoare pe baza datelor experimentale disponibile nu putem transa definitiv in favoarea nici uneia dintre explicatiile concurente. Am putea spune ca ambele sunt partial adevarate. Aceasta ar fi insa un truc dialectic comod, cu consecinte negative pentru cercetare. Preferam mai degraba sa cautam raspunsul analizand un tip de memorie care se bucura de tot mai mare interes din partea cercetatorilor in ultimii ani: memoria implicita.

6. Memoria explicita vs memoria implicita

O traditie de cercetare are incontestabile efecte pozitive: ea elimina idiosincraziile inutile in cautarea problemelor si a metodelor de cercetare, educa noi cercetatori in spiritul unei paradigme care a dus la succes, evalueaza riguros noile prestatii stiintifice etc. In acelasi timp insa, o traditie sau paradigma de cercetare poate avea o multime de aspecte indezirabile: ea procedeaza la neglijarea sistematica a unor fenomene semnificative pentru domeniu studiat, optureaza innoirea problematica si metodologica a comunitatii stiintifice, primeste cu reticenta descoperirea etc. (vezi pentru detalii Th. Kuhn, 1976).

Aceste consideratii, valabile pentru orice traditie de cercetare sunt aplicabile si in cazul cercetarilor asupra memoriei. In mod traditional, de la Ebinghaus incoace, majoritatea itemilor care intrau in probele de memorie, erau de natura verbala sau imagistica (silabe fara sens, litere, fraze, fotografii etc.). Numarul investigatilor asupra memoriei miscarilor motorii sau deprinderilor in general, asupra itemilor non-verbali si non-imagistici era, pana in ultimii cativa ani, nesemnificativ si, oricum, in afara paradigmei dominante de cercetare. Inclusiv testele de memorie (ex: testul Rey), evaluaeaza doar memoria verbala sau imagistica, dar pretind ca ofera concluzii asupra sistemului mnezic in general.

In afara de centrarea pe memoria imagistica sau verbala, o alta caracteristica a paradigmei principale in cercetarea memoriei consta in utilizarea exclusiva a reproducerii si recunoasterii ca forme de reactualizare a cunostintelor. Practic, toate experimentele citate pana acum, care reprezinta 'nucleul tare' de date experimentale asupra memoriei au recurs la reproducere sau recunoastere in masura acuratetii memoriei. Intr-o prelungire fireasca, testele de masurare a memoriei se bazeaza exclusiv pe probe de recunostere si reproducere. Este adevarat ca ele pot pune in evidenta memoria verbala si/sau imagistica (cele doua caracteristici ale traditiei sunt solidare), dar nu acopera intreaga complexitate a memoriei. Un jucator de tenis recurge cu siguranta la memorie, altfel n-ar atinge un nivel macar satisfacator de performanta. Dar el nu poate verbaliza sau recunoaste, sau reproduce modul in care a executat o anumita lovitura. Ilie Nastase, de pilda, nu putea explica cum executa celebrul sau forehand. Cunostintele de acest fel sunt implicite, greu verbalizabile; ele transpar in actiunile pe care le efectueaza individul, nu in rapoartele sale verbale.

Cunostintele reprezentate verbal sau imagistic, evidentiate prin probe de reproducere sau recunoastere formeaza memoria explicita a subiectului uman. Ea se numeste explicita , deoarece continuturile ei sunt accesibile constiintei si pot face obiectul unei reactualizari intentionate. In literatura de specialitate, acest tip de memorie mai poarta numele de memorie declarativa (declarative memory), deoarece cuprinde cunostinte despre situatii sau stari de lucruri care se pot exprima intr-o forma declarativa.

Memoria implicita (non-declarativa sau procedurala) designeaza cunostintele non-declarative ale subiectului (ex: reguli de executie, deprinderi motorii sau cognitive, reflexe conditionate), care nu sunt accesibile constiintei si nu pot face obiectul unei reactualizari intentionate. In consecinta, testele de recunoastere si/sau reproducere sunt insensibile la acest tip de memorie.

Unul dintre primele studii influente care au atras atentia asupra memoriei implicite a fost publicat de Weisenkrantz (1984). La un lot redus de numai cinci subiecti amnezici (unul cu lobotomie temporala, ceilalti patru cu sindrom Korsakoff) - s-a administrat o sarcina de memorare a unei liste de cuvinte. In afara de probele clasice de reproducere si recunoastere, o a treia modalitate de detectare a memoriei lor a fost pusa la cale. Fara sa li se spuna ca are vreo legatura cu sarcina anterioara, subiectii respectivi erau rugati sa completeze cuvintele lacunare dintr-o lista. De fapt, in lista respectiva, alaturi de alte cuvinte fragmentare, se aflau si cuvintele (incomplete) care facusera parte din lista initial memorata. Subliniem inca o data ca a doua sarcina a fost considerata de pacienti ca fiind total independenta de prima. Intrucat nu li se cerea explicit sa-si reaminteasca cuvinte anterior invatate si uitate, acesta era un test implicit al memoriei subiectilor.

Asa cum era de asteptat, la recunoastere si reproducere performantele subiectilor normali sunt net superioare. In schimb, la testul de memorie implicita, performantele celor doua loturi de subiecti sunt sensibil egale. Aceste rezultate l-au facut pe Weisenkrantz sa conchida ca alaturi de memoria explicita - accesibila prin teste de recunoastere si reproducere, exista un alt sistem mnezic - memoria implicita - accesibil prin metode de testare indirecte. Concomitent, o serie de investigatii clinico-experimentale au scos in evidenta ca in cazul amneziei (vezi pacientul H.M.), sau a sindromului Korsakoff, numai memoria declarativa este afectata, in vreme ce memoria implicita (procedurala) ramane la parametri sensibili normali. De exemplu, pacientul H.M., desi cu amnezie retrograda, reuseste sa invete sa deseneze un obiect dupa imaginea sa in oglinda si sa rezolve problema 'Turnul din Hanoi'. Or, pentru realizarea acestor sarcini, el avea nevoie de o memorie a procedurilor, a deprinderilor motorii reclamate de atari sarcini.

Existenta si functionalitatea cunostintelor implicite poate fi pusa in evidenta prin analiza deprinderilor, a fenomenelor de amorsaj si a conditionarii clasice.

6.1. Memoria implicita a deprinderilor

Am mentionat deja, ca pacientii cu amnezie retrograda, desi nu pot invata noi cunostinte declarative, pot, totusi, dobandi noi deprinderi motorii sau cognitive. Una dintre deprinderile cele mai cunoscute este aceea de utilizare (cvasi-corecta) a limbii naturale. Se pare ca la baza ei se afla cunostintele implicite de gramatica, dobandite de indivizi in mod inconstient, neintentionat.

Pentru a proba acest lucru, Reber (1973, 1989), a efectuat o serie de experimente ingenios concepute. El a prezentat, spre memorare, in fata a doua loturi de subiecti, unii amnezici - ceilalti normali, siruri de litere generate pe baza unor reguli gramaticale. De exemplu, putem concepe sirul MAMBMCMDMEMFM. El e generat prin inserarea literei M in sirul literelor din alfabet intr-o pozitie corespunzatoare unui numar prim (1, 3, 5, 7, 11, 1..). Subiectii vizionau aceste siruri fara sa li se spuna ca ele erau generate pe baza unor reguli sintactice. Abia dupa terminarea expunerii li se aduce la cunostinta acest lucru. Ulterior, le sunt prezentate perechi de siruri - unul 'gramatical' (= generat dupa aceleasi reguli sintactice anterioare), si unul 'negramatical' (= constituit aleatoriu). Sarcina subiectilor este de a recunoaste care dintre aceste siruri este cel 'gramatical'. Se constata ca: (a) rata recunoasterilor corecte este de 65-67%, deci ea nu se datoreaza intamplarii; (b) performantele amnezicilor nu difera de cele ale subiectilor normali. De aici conchidem ca regulile unei gramatici artificiale sunt stocate in memoria implicita. Prin extensie, putem spune ca cunostintele noastre despre gramatica limbajului natural sunt implicite, si ele stau la baza deprinderilor noastre de utilizare (cvasi) corecta a limbii. E posibil ca informatiile noastre despre multe alte regularitati din mediu, care nu fac obiectul unei invatari intentionate, sa faca parte din memoria implicita. Principala locatie cerebrala a cunostintelor implicite efective in realizarea deprinderilor par a fi circumscrise de ariile corticostriate (Squire & colab., 1993, Nadel, 1992).

6.2. Fenomenul de amorsaj

Termenul de amorsaj (priming) se foloseste pentru a descrie fenomenul de facilitare a detectiei unui stimul perceptiv pe baza experientei noastre anterioare. De exemplu, aparitia unui stimul concordant cu expectantele noastre, este perceputa mai rapid, deoarece asteptarile pe care le-am avut au amorsat reprezentarea lui in memorie, facilitand recunoasterea.

Amorsajul pune insa in evidenta si o serie de cunostiinte generate prin mecanisme subconstiente, implicite. Se cunoaste ca expunerea frecventa la un stimul modifica judecata de valoare asupra lui. De exemplu, simpla prezentare repetata a unor nume proprii le face sa fie considerate ca fiind mai faimoase, mai renumite decat numele proprii prezentate cu o frecventa mai mica. Probabilitatea de a considera faimoase numele proprii ale unor personalitati binecunoscute, creste de la 53 la 65%, daca au fost recent prezentate subiectilor. Probabilitatea ca subiectii din lotul experimental sa considere faimos un nume care, de fapt, nu desemneaza o persoana celebra, dar care a fost prezentat anterior de mai multe ori, creste de la 12 la 23%. Asadar, judecata de valoare este influentata de cunostintele dobandite anterior in mod implicit, neintentionat.

Pacientii amnezici si subiectii normali se comporta similar in experimente de acest gen, ceea ce probeaza natura implicita a cunostintelor. La ambele grupuri amorsajul se poate constata chiar si dupa mai multe saptamani, ceea ce pune in evidenta robustetea cunostintelor din memoria implicita.

Amorsajul are o functie adaptativa incontestabila. Desi dinamic, mediul in care traim este suficient de stabil pentru a fi predictibil. Putem presupune cu destula incredere ca intr-un anume context ne vom intalni, in momente diferite, cu aceeasi categorie de stimuli. In acest caz, amorsarea determina sporirea vitezei de reactie si fluiditatea raspunsurilor la stimulii familiari.

6. Memoria implicita a reflexelor conditionate

Prin conditionare (clasica) se dobandesc o serie de cunostinte stocate in memoria implicita, detectabile in comportamentul subiectului, dar care nu pot fi evidentiate prin reamintire intentionata. Literatura de specialitate e plina de referinte asupra fobiilor care rezulta dintr-o generalizare difuza a reactiei fobice. 'Micutul Albert', replica behaviorista la 'micutul Hans' a lui Freud, constituie un exemplu ilustrativ in acest sens. Pentru a arata ca reactia fobica este un comportament invatat, de fiecare data cand unui copil (micutul Albert), i se prezenta un iepuras, Wattson il asocia cu producerea unui zgomot puternic si neplacut. Desi anterior copilul nu manifestase nici o temere fata de iepuras, dupa cateva sedinte, aparitia iepurasului era suficienta pentru a genera reactia fobica. Ulterior aceasta reactie se generalizeaza si asupra altor animale asemanatoare cu cel in cauza. Etiologia fobiei este de cele mai multe ori necunoscuta pacientului, deoarece ea se bazeaza pe cunostintele implicite dobandite in urma conditionarii.

Pentru a arata ca pacientii cu amnezia retrograda pot dobandi noi cunostinte prin conditionare, s-a recurs la urmatorul experiment. De fiecare data cand le era prezentat un anumit stimul, un jet de aer propulsat in dreptul ochilor ii facea sa clipeasca. Dupa mai multe sedinte de acest gen prin conditionare clasica, subiectii au ajuns sa clipeasca la fiecare prezentare a stimulului respectiv. Fara o alta invatare, acelasi efect se constata si la 24 ore dupa faza initiala de conditionare: prezenta stimulului duce la aparitia clipitului (Squire & colab., 1993). Aceste rezultate evidentiaza faptul ca pacientii cu amnezie retrograda pot dobandi noi cunostinte, dar aceste cunostinte sunt de alta natura decat cele afectate de amnezie. Amnezia afecteaza memoria declarativa, explicita, dar se pare ca lasa intacta memoria implicita (nondeclarativa). Descoperirea memoriei implicite modifica, asadar, considerabil viziunea noastra asupra amneziei. Cunostintele implicite dobandite prin conditionare clasica sunt localizate in principal la nivelul cerebelului. Lezarea unei suprafete de 1mm² din aceasta zona a determinat perderea unor reflexe conditionate la animalele de laborator (Kalat, 1988).

In finalul acestui subcapitol, pentru mai buna intelegere a diferentelor dintre memoria declarativa (explicita) si cea nondeclarativa (implicita), rezumam caracteristicile celor doua sisteme mnezice in tabelul nr. 7.

Tabelul nr.  Memoria explicita versus memoria implicita

Luand in considerare aceste evidente, vom conchide ca exista doua sisteme mnezice diferite, sustinute de structuri cerebrale diferite: memoria explicita si memoria implicita.

In afara de impactul teoretico-experimental, diferentierea memoriei implicite de cea explicita are importante consecinte practice. Fara sa trecem in revista spectrul de implicatii si aplicatii posibile, sa ne gandim numai la constructia instrumentelor de evaluare a memoriei. Pana in prezent, testele de memorie s-au bazat numai pe probe de recunoastere si reamintire, pretinzand insa ca rezultatele obtinute ne ofera informatii despre toata memoria. Or, este evident ca aceste teste nu acopera decat (o parte din) memoria explicita. Pentru diagnosticul memoriei implicite e nevoie de teste noi, iar calea cea mai economica si mai valida consta in standardizarea experimentelor deja efectuate. De altfel, in diagnosticul neuropsihic, acestea au inceput chiar sa fie folosite.

7. O sistematizare posibila

Si implicatiile EI

Am analizat, pana acum, atatea tipuri si sisteme de memorie, incat s-ar putea sa fi semanat confuzie in mintea cititorului. Asigurandu-l ca aceeasi confuzie domneste si in literatura de specialitate, nu-l ajutam prea mult. Expun mai jos o tentativa proprie de sistematizare a tipurilor si sistemelor mnezice. Cateva consecinte ale acestei sistematizari - originale, dupa cunostintele noastre vor fi discutate ulterior.

7.1. Tipuri si sisteme mnezice

Clasificarea pe care o propun nu este o simpla consemnare post factum a rezultatelor deja cunoscute. Ea intentioneaza sa ofere, in acelasi timp, si sugestii de cercetare, sa semnaleze 'petele albe', neacoperite de investigatiile actuale dar cu consecinte insemnate asupra progresului cunoasterii memoriei.

Au fost utilizate doua axe de clasificare: una referitoare la nivelul de activare, cealalta la tipul de reprezentare folosit cu precadere de un anumit sistem mnezic. Rezultatul acestrei clasificari este expus in tabelul nr. 7.4.

Tabelul 4. Tipuri si sisteme mnezice

Dupa tipul de reprezentare a informatiei, deosebim 3 sisteme mnezice: a) memoria declarativa (explicita); b) memoria nondeclarativa (implicita); c) memoria senzoriala. Memoria declarativa recurge la reprezentari verbale, imagistice sau semantice. Cele mai multe cunostinte le avem despre acest sistem mnezic. Memoria non-declarativa (implicita) a facut obiectul unor cercetari sistematice abia in ultimii ani, ca atare, putine lucruri stim despre ea, multe ramanand de cercetat. Se pare ca principala modalitate de codare a cunostintelor explicite sunt regulile de producere. Multe lucruri nu au fost spuse, de aceea problematica reprezentarii cunostintelor implicite reprezinta o mare miza pentru cercetarea din urmatorii ani. Memoriile senzoriale recurg (exclusiv) la coduri neurofiziologice. Cele mai cunoscute memorii senzoriale - cea vizuala si cea auditiva - nu accepta tot registrul mnezic senzorial. 'Petele albe' se refera aici la memoriile tactil-chinestezice, gustative si olfactive.

Din punct de vedere al valorii de activare, deosebim doua tipuri de memorie: memorie de lucru (ML) si memorie de lunga durata (MLD). S-a argumentat in text ca memoria de scurta durata (MSD) este, de fapt, un caz particular al memoriei de lucru. Subliniem inca o data ca valoarea de activare variaza continuu, ca atare - la un moment dat - anumite cunostinte sunt in memoria de lucru, la alt moment - alte cunostinte. De exemplu, daca citesc un poem am anumite cunostinte temporar activate (ML), care ma ajuta sa-l inteleg. Daca in urmatorul moment sunt solicitat sa rezolv probleme de algebra - primul gen de cunostinte se subactiveaza, intrand in MLD, in vreme ce alte cunostinte din MLD, anterior subactivate, intra in ML. Memoria de lucru si cea de lunga durata sunt stari diferite de activare ale aceluiasi sistem mnezic - memoria declarativa, asa cum s-a argumentat in 7.2.6.-7.4. Tipul de sarcina si genul de stimuli pe care-i receptioneaza subiectul determina care cunostinte sunt temporar activate si care sunt temporar subactivate. Nu exista diferente nete, exprimabile cantitativ ale nivelului de activare dintre MLD si ML (cel putin pana acum nu avem astfel de masuratori). Ele sunt raportate la un anumit prag de activare, dar nu stim valoarea acelui prag. Performantele intelectuale par a fi determinate de memoria de lucru, nu de memoria de lunga durata. Nu conteaza atat cate cunostinte si ce mecanisme de procesare sunt in MLD; conteaza cate se activeaza pentru a realiza o sarcina in mod eficient. Dealtfel, unul dintre cele mai stabile rezultate inregistrate asupra dezvoltarii cognitive, vizeaza memoria de lucru. Una dintre deosebirile esentiale intre subiecti de niveluri intelectuale diferite, consta in marimea diferita a memoriei de lucru.

Cine parcurge literatura de specialitate va afla ca memoria semantica si cea procedurala sunt tipuri (sau sisteme !) ale memoriei de lunga durata. Daca aceasta distinctie ramane viabila si daca MLD si ML nu sunt decat memorii temporar subactivate, respectiv activate atunci, in mod evident, trebuie sa admitem existenta memoriei semantice si a celei episodice la nivelul memoriei de lucru. In acest moment, pot sa am in minte in stare de activare, ce am facut ieri la ora 9 seara (= memorie episodica), sau care este capitala Romaniei (=memorie semantica). Deci, memoria episodica/semantica nu apartine exclusiv memoriei de lunga durata, cum se vehiculeaza in literatura de specialitate. Dintr-o data, se deschide un camp de cercetare imens, vizand diferentele dintre memoria episodica si cea semantica la nivelul memoriei de lucru. Vor confirma aceste cercetari distinctia episodic-semantic sau o vor spulbera? Exista vreo diferenta intre proiectiile neurofiziologice ale memoriei episodice fata de cele ale memoriei semantice in interiorul ariei cerebrale specifice memoriei declarative? Raspunsul la aceste intrebari, si la altele de acest gen, va fi oferit de cercetarile din urmatorii ani.

Inspectand tabelul 4., se poate observa ca, in cazul memoriei implicite, distinctia dintre memoria de lucru si cea de lunga durata, este marcata cu linie punctata. Am recurs la acest artificiu grafic, pentru a arata ca aceasta distinctie nu apare in cercetarile actuale asupra memoriei implicite. Si totusi, aceasta distinctie pare evidenta, cel putin la prima vedere. De pilda, in acest moment doresc sa-mi fac nodul la cravata; pentru a realiza acest lucru, o multime de cunostinte implicite se activeaza si-mi coordoneaza miscarile mainilor. Aceleasi cunostinte intra insa in memoria de lunga durata daca, in momentul urmator, doresc sa bat la masina un text oarecare. Alte cunostinte sunt activate pentru a-mi coordona miscarile degetelor, pozitia mainilor etc. Principalul motiv pentru care distinctia dintre MLD si MSD (sau ML) n-a fost operata in cazul memoriei implicite, consta, probabil, in aceea ca memoria implicita a fost de putina vreme luata in seama de cercetatori. Este sansa generatiei actuale de a oferi rezultate relevante asupra nivelului de activare a cunostintelor implicite.

In fine, pentru memoriile senzoriale, distinctia dintre ML si MLD pare nerelevanta si mai degraba generatoare de confuzii conceptuale. Stim insa prea putin despre unele dintre aceste memorii (ex: memoria olfactiva sau memoria chinestezica), ca sa excludem definitiv aceasta posibilitate. Sa ne reamintim doar ca, prin stimularea unei arii cerebrale foarte reduse, Penfield reusea sa reactualizeze in mintea pacientilor diferite mirosuri din copilarie, considerate de mult uitate. Daca tinem seama de aceste date, atunci analiza memoriilor senzoriale in functie de nivelul activare nu mai pare chiar atat de hazardata.

Dupa cum am aratat, acest tabel de sistematizare nu este doar o taxonomie a posteriori, ci si o tentativa de a organiza un material imens, pe de o parte, de a reorienta cercetarea spre zonele fierbinti sau necunoscute - pe de alta parte. Viabilitatea ei va fi confirmata sau nu de investigatiile viitoare.

8. Sumar

Sistemul cognitiv uman dispune de trei sisteme mnezice: memoria declarativa (explicita), memoria nondeclarativa (implicita) si memoriile senzoriale.

Memoriiile senzoriale prelungesc persistenta stimulului dupa incetarea actiunii sale asupra receptorilor, probabil pentru a permite activarea detectorilor de trasaturi. Ele sunt specifice fiecarei modalitati senzoriale au proiectii neuroanatomice relativ bine-determinate si o capacitate practic nelimitata.

Memoria explicita contine cunostinte declarative, care pot fi reactualizate intentionat prin teste de recunoastere si reproducere. Se deterioreaza in cazul amneziei are o locatie cerebrala relativ unitara (structurile limbic-diencefalice in special hipocampusul), este flexibila, are o fiabilitate redusa si este filogenetic (probabil si ontogenetic) mai recenta. Distinctia episodic/semantic nu este suficient de bine fundamentata experimental.

Memoria implicita contine cunostinte procedurale si cunostinte despre asocierea repetata a unor stimuli. Aceste cunostinte sunt neverbalizabile (sau greu verbalizabile), fiind estimate in functie de impactul lor asupra modului efectiv de realizare a unei sarcini prin amorsaj si conditionare clasica. Memoria implicita ramane neafectata de amnezie are locatii cerebrale diferite de cele ale memoriei explicite, o flexibilitate redusa, o fiabilitate mai mare si este filogenetic (probabil si ontogenetic) mai timpurie.

In functie de nivelul de activare a continuturilor mnezice, atat memoria explicita cat si cea implicita au o stare activata (memorie de lucru) si una subactivata (memorie de lunga durata). Nu se cunoaste valoarea pragului in raport cu care se stabileste activarea/subactivarea. Comparate din punct de vedere al capacitatii, duratei, proiectiilor neurofiziologice, tipului de codare si modului de accesare al informatiei, memoria de scurta durata si memoria de lucru sunt identice.

Standardizarea principalelor experimente realizate de cercetatorii memoriei ar putea oferi instrumente de psihodiagnostic mult mai valide.

Exercitii:

1. Propuneti 2-3 planuri experimentale care sa permita relevarea aspectelor dieferentiatoare ale memoriei de scurta si respectiv lunga durata.

2. Prezentati in paralel paradigmele utilizate in studiul memoriei explicite si implicite.

3. Explicati la nivel computational mecanismul "efectului von Restorf".

Argumentati experimental afirmatia "Memoria de lucru reprezinta partea activata a

memoriei de lunga durata".

Elaborati o strategie de memorare a cifrelor. Ce cunostinte ati aplica

1. Propuneti strategii de limitare a dezactivarii cunostintelor din memoria stocate in  

memoria de lunga durata.