Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
MODELE CLASICE ALE PERSONALITATII

MODELE CLASICE ALE PERSONALITATII





Preocuparile privind elaborarea unor modele teoretice ale personalitatii au o indelungata traditie in psihologie. Inca din primele decade ale psihologiei stiintifice studiul personalitatii s-a confruntat cu  o serie de intrebari. Ce este personalitatea? Cum se dezvolta ea? Cum putem explica consistenta transsituationala a comportamentelor noastre? Cat si in ce fel se exprima componenta genetica in personalitatea adultului? Iata doar cateva dintre nenumaratele intrebari la care s-au straduit sa de-a raspuns psihologii personologi ai secolului trecut atunci cand si-au elaborat modelele.




Obiectivul acestui prim capitol il reprezinta familiarizarea cititorului cu tezele centrale ale teoriilor clasice ale personalitatii. Am considerat ca o astfel de prefata va spori accesibilitatea lecturii celorlalte capitole care, desi focalizate pe interpretari si subiecte de actualitate din psihologia personalitatii, fac frecvente referiri l a modelele clasice consacrate.

Dintre numeroasele modele teoretice existente in literatura psihologica, va vom supune atentiei, intr-o forma contrasa, doar pe acelea care, pe parcursul secolului XX, au reusit sa se impuna, si anume: teoria psihanalitica, a trasaturilor, umanista, behaviorista, a constructelor personale si, respectiv, teoria invatarii sociale. Emulatia lor, in oferta de modele explicative, este, de altfel, fireasca daca luam in calcul faptul ca aceste abordari reprezinta principalele forte ce opereaza activ in cadrul intregii psihologii, si nu doar in domeniul personalitatii. Am acordat un spatiu mai extins teoriei freudiene deoarece, asa cum vom observa, majoritatea celorlalte modelari sunt raportate la conceptele psihanalitice primare. Perspectiva psihobiologica asupra personalitatii, care s-a remarcat mai pregnant spre sfarsitul secolului de curand incheiat, va fi analizata detaliat in capitolele Umori bune si rele: bazele biochimice ale personalitatii, Corelate psihobiologice ale temperamentului si caracterului si, respectiv, Temperamentul si bazele timpurii ale personalitatii. De asemenea, teoriei implicite a personalitatii i s-a acordat un spatiu preferential in capitolul O teorie unificata a atitudinilor implicite, stereotipurilor, stimei de sine si conceptului de sine.

In ciuda faptului ca toate aceste teorii permit o prezentare ampla a ceea ce numim sistemul de personalitate, raspunsul la intrebarea fundamentala "Ce este personalitatea?" ramane in continuare o problema dificil de solutionat. Nu exista, cel putin pana acum, un raspuns definitiv la aceasta intrebare. Fiecare teorie poate fi partial corecta sau putem spune ca toate sunt partial corecte, ceea ce ne face sa credem ca raspunsul corect la intrebarea avansata este, in fapt, unul cumulativ. El ar reuni, probabil, intr-o noua teorie, aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate.

Cei mai multi dintre noi inteleg intuitiv ce inseamna personalitatea. Desi pana acum nu a fost acceptata o definitie unica a personalitatii, majoritatea psihologilor sunt de acord asupra unor consideratii generale. Absenta unui consens general asupra naturii personalitatii, precum si asupra celei mai potrivite modalitati de abordare a acesteia, se regaseste in egala masura si in dezacordul privitor la definirea termenului ce o eticheteaza. Din considerente pragmatice, am optat totusi pentru o definitie de lucru prin care nadajduim ca vom fi in asentimentul mai multor personologi. Conform acesteia, personalitatea se refera la acele caracteristici ale unei persoane care justifica consecventa paternurilor sale comportamentale.



A. Teoriile psihanalitice ale personalitatii


a)          Modelul freudian


In primele sale modelari ale psihicului uman, Freud (1856-1939) a definit structura personalitatii in termeni de inconstient, preconstient si constient - modelul topografic. Mai precis, el a incercat sa schiteze o imagine a psihicului prin prisma nivelelor de constienta, considerand ca viata psihica poate fi descrisa prin concepte ce reflecta gradul de constientizare a unui fenomen. Astfel, Freud a identificat trei nivele ale constientei: constient, preconstient si inconstient. Constientul se relationeaza cu toate acele fenomene de care noi suntem "constienti" la un moment dat. Preconstientul decupeaza fenomenele care pot deveni constiente daca ne focalizam atentia asupra lor. Inconstientul circumscire fenomenele inaccesibile constientei si care nici nu pot fi constientizate decat in conditii cu totul speciale. Cu toate ca Freud nu a fost primul psiholog care a acordat atentie inconstientului, el a fost, totusi, cel care, pentru prima data, a explorat analitic calitatile proceselor inconstiente si le-a relevat importanta majora pe care acestea le au in derularea experientelor cotidiene. Recurgand la analiza viselor, lapsusurilor, nevrozelor, psihozelor si ritualurilor, Freud s-a straduit sa descifreze proprietatile inconstientului. Ceea ce el a descoperit a fost un "spatiu" psihic in care totul devine posibil. Inconstientul este ilogic (ideile contrare pot coabita fara conflict aici), atemporal (evenimente din perioade diferite de timp coexista si se suprapun) si aspatial (relatiile spatiale si de marime sunt eludate asa incat obiecte imense pot fi gazduite de cele minuscule, iar cele obiectiv distantate se pot regasi in acelasi loc) (Freud, 1900/1953).

La origini, teoria psihanalitica este o teorie motivationala a comportamentului uman. Ea sugereaza ca cele mai multe dintre comportamentele noastre sunt initiate si sustinute de motive inconstiente. Anumite ganduri, sentimente si motive se afla in inconstient din ratiuni bine justificate, iar patrunderea lor in constient nu ar face altceva decat sa ne produca disconfort si suparare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente dureroase din trecutul personal, recunoasterea sentimentelor de ostilitate si invidie, ori recunoasterea dorintei de a intretine relatii sexuale cu persoane moral interzise ar putea conduce la un real disconfort pentru cei mai multi dintre noi. Pentru a evita asemenea experiente neplacute psihicul nostru cauta sa blocheze patrunderea lor in constient. Pe de alta parte, insa, toate aceste continuturi ale inconstientului se pot releva prin conduita cotidiana, regasindu-le in acte ratate, lapsus, false perceptii, comportamente irationale etc. Ca atare, in ciuda tuturor eforturilor depuse de catre constient pentru a le pastra ascunse, sentimentele si motivele inconstientului ghideaza disimulat comportamentele noastre.

In conformitate cu modelul topografic, toate emotiile sunt constiente. El subliniaza faptul ca actul de a "impinge" continutul psihic in inconstient este initiat de celelalte doua instante, preconstientul si constientul si, ca atare, ar trebui sa fie usor accesibil constientului nostru. Cu toate acestea, Freud a sesizat ca, adesea, pacientii sai etaleaza sentimente de culpabilitate. Desi initial acestea erau constiente, ulterior erau insa reprimate automat fara o minima constientizare a implicarii subiective in acest proces. Freud a realizat astfel ca modelul topografic este mult prea simplist si incapabil sa explice pe deplin complexitatea functionarii psihice.

Pentru a depasi aceste dificultati, in 1923 Freud a dezvoltat o noua teorie pe care a sintetizat-o in modelul structural. Acesta descrie personalitatea apeland la trei constructe: id, ego si supraego. Freud atrage atentia asupra faptului ca cele trei componente nu trebuie judecate ca trei compartimente separate in mintea noastra; ele se imbina precum sectiunile unui telescop sau culorile unui pastel. Din acest motiv, ele nici nu pot fi tratate separat, ci doar in interrelatie.

Id-ul este singura componenta a personalitatii care este prezenta inca de la nastere. In conceptia lui Freud, originea personalitatii este una biologica, fiind reprezentata de id, elementul ei bazal. El "adaposteste" instinctele si intreaga energie psihica a individului, iar continutul sau este in intregime inconstient. In conceptia lui Freud, id-ul reprezinta "intunericul din adanc, nucleul inaccesibil al personalitatii, un cazan cu pulsiuni clocotind". Rolul sau este de a transforma trebuintele biologice in tensiune psihica, adica in dorinte. Singurul sau tel este de a obtine cu orice pret placerea - principiul placerii; implinirea acestui deziderat este insotita de satisfacerea energiei instinctuale si reducerea tensiunii psihice. Id-ul este irational si amoral, el ocoleste constrangerile realitatii si este strain de comportamentele autoconservative. Sarcina sa principala este de a forma imagini mentale pentru acele obiecte care ofera satisfactie, adica cele care permit implinirea dorintelor. In functionarea sa, id-ul este asemeni unui copil rasfatat si impulsiv care nu suporta frustrarea si vrea placerea acum si neconditionat (Freud, 1923/1984).



In jurul varstei de 6-8 luni, desprinzandu-se din Id, incepe sa se dezvolte Ego-ul. Formarea ego-ului este ajustata de experientele corporale care il ajuta pe copil sa diferentieze intre "eu" si "non-eu". La aceasta varsta, cand copilul se atinge pe sine insusi, el "simte" ca se atinge, aceasta senzatie aparte nu apare insa cand atinge alte obiecte. In plus, corpul sau este o sursa de placere si durere care nu pot fi indepartate, asa cum se intampla cu obiectele din jurul sau. Ego-ul este fatada id-ului, el "imbraca" id-ul precum scoarta cerebrala inveleste creierul". Spre deosebire de id, ego-ul se intinde peste constient, preconstient si inconstient. Ego-ul este singura componenta a personalitatii capabila sa interactioneze nemijlocit cu mediul, deoarece este intelept si rational, elaborandu-si planuri realiste, menite sa satisfaca nevoile id-ului. Desi este si el preocupat de a obtine placerea, ego-ul poate totusi suspenda principiul placerii in favoarea principiului realitatii: gratificarea unui instinct este amanata pana in momentul in care placerea poate fi obtinuta in absenta unor consecinte nedorite (Freud, 1923/1984).

Supraego-ul. Potrivit modelului freudian, pana in jurul varstei de 3 ani, copiii nu au sensul binelui si al raului, ceea ce ii pune in imposibilitatea de a utiliza un sistem axiologic. Doar id-ul amoral este prezent inca de la nastere. Pentru inceput, functia moralizatoare este realizata de catre parinti, de care copilul neajutorat va depinde mai multa vreme. Ei recompenseaza anumite comportamente ale copilului, confirmandu-si astfel afectiunea si facandu-si placuta prezenta. Dar tot ei sunt cei ce-l pedepsesc atunci cand greseste. Acest lucru constituie un semn amenintator pentru copil, avertizandu-l ca, cel putin pentru o vreme, a pierdut dragostea si va fi lasat singur la dispozitia unui mediu inconjurator ostil si periculos.

Spre sfarsitul anilor 1920, Freud realizeaza o integrare a celor doua modele (structural si topografic), conferind astfel mai multa coerenta tezelor sale descriptiv-explicative privind personalitatea.


b)          Modele neofreudiene


Un numar important de teoreticieni consacrati ai personalitatii au inceput ca freudieni (Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson, Murray). Ulterior, eforturile lor de a intelege personalitatea umana i-a facut sa dezvolte conceptualizari sensibil diferite de cele ale lui Freud. Cand Freud a refuzat sa accepte schimbarile propuse de ei, singura lor alternativa a fost sa abandoneze psihanaliza si sa-si dezvolte propriile teorii

Pentru acesti teoreticieni si pentru cei ce studiaza din alte perspective personalitatea, diferentele dintre conceptele neo-freudiene si psihanaliza freudiana sunt semnificative. Exista, insa, si alte pareri. Unii psihologi contemporani prefera sa se concentreze pe aspectele observabile si constiente ale personalitatii, care sunt mai usor de supus rigorilor cercetarii experimentale. Si, astfel, ei au privit teoriile lui Freud si ale dizidentilor lui ca fiind destul de asemanatoare, deoarece toate aceste teorii accentuau importanta proceselor inconstientului. (Pervin, 2001).

O a doua problema privind teoriile neofreudiene o reprezenta terminologia. Dorind sa-si transmita ideile cat mai eficace si sa sublinieze diferentele fata de Freud, neofreudienii au introdus numeroase concepte noi, incat studiul fiecarei teorii in parte e comparabil cu incercarea de a invata o noua limba. In parte, din acest motiv, teoriile neofreudiene au avut o influenta mai mica asupra psihologiei moderne decat a avut psihanaliza freudiana. Doar anumite parti din aceste teorii au ajuns sa se bucure de un interes apropiat de cel acordat lucrarilor lui Freud. Tocmai de aceea, cele mai multe lucrari care abordeaza problematica personalitatii acorda mai putina atentie neofreudienilor, in comparatie cu cea care ii revine lui Freud.



C. Teoriile umaniste ale personalitatii


Spre mijlocul secolului XX, unii psihanalisti (cercetatori si psihoterapeuti) s-au lovit de un fenomen enigmatic. Standardele sociale au devenit mai tolerante decat in perioada lui Freud, in special in privinta sexualitatii. Teoretic, acest liberalism crescut ar fi trebuit sa ajute la alinarea id-ului suparator, a conflictelor supraego-ului si sa reduca numarul nevrozelor. Cu toate ca tulburarile isterice pareau sa fie mai putine decat in vremea lui Freud, tot mai multi oameni apelau acum la psihoterapie. Ei sufereau de probleme noi si neobisnuite, precum: gol interior si departare de sine. Mai degraba decat sa spere ca-si vor vindeca diverse tulburari, acesti pacienti aveau o nevoie disperata de a gasi un raspuns potrivit la o intrebare profund filosofica: cum sa remedieze aparenta lipsa de sens a vietii lor?

Unii teoreticieni au incercat sa rezolve aceste probleme importante inlauntrul unui cadru mai mult sau mai putin psihanalitic (ex. criza de identitate eriksoniana, conceptia lui Fromm privind fuga de libertate). Alti psihologi, insa, au pus evident sub semnul intrebarii punctele slabe, fundamental rationale, ale teoriei analitice. Ei au fost de acord ca unele dintre conceptele si sugestiile freudiene puteau fi aplicate perfect epocii sale; au atras atentia, in schimb, ca notiunile de id, ego si superego precum si pesimismul lui Freud asupra naturii umane, mai degraba agravau acum problemele pacientilor "moderni". Postularea unei personalitati mecanice, fragmentare si maligne isi pierdea acum utilitatea. Din acest motiv, teoreticienii umanisti au preferat sa abordeze personalitatea umana intr-un mod mai integrat si mai optimist.


Carl Rogers (1902-1987)

Rogers nu a fost strain de ranchiunile anchetei stiintifice. In 1939, la aproximativ 10 ani de la obtinerea doctoratului in psihologie, pozitia lui Rogers ca director al unei clinici de indrumare a copiilor a fost pusa puternic sub semnul intrebarii de ceilalti psihiatri. Nu era pusa la indoiala calitatea muncii sale, dar era invocat motivul ca nici un practician care nu e medic nu poate fi suficient de calificat sa conduca un program de sanatate mintala. Iata cum descria el aceasta perioada: "a fost o lupta singuratica o inclestare pe viata si pe moarte si aceasta, deoarece luptam pentru lucrul pe care il faceam bine si pentru munca pe care vroiam foarte mult s-o continuu" (Rogers, 1961). Pe Rogers, tocmai aceasta seriozitate in munca l-a ajutat sa castige recunoastere si respect in domeniul psihologiei clinice. El era foarte optimist in privinta naturii umane si credea ca noi suntem motivati de o forta pozitiva unica, o tendinta innascuta de a ne dezvolta abilitatile constructive si sanatoase - actualizarea sinelui.

Rogers a evidentiat importanta interactiunilor parinte - copil, in mod special acele tipuri de interactiuni care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al personalitatii care a pus accent pe notiunea de sine, care s-a dovedit ulterior a fi un concept foarte important si intens studiat. Ca si Kelly, Rogers a atras atentia asupra faptului ca, in lumina noilor descoperiri, orice teorie este limitata si, ca atare, trebuie uneori sa fie ignorata.




Abraham H. Maslow (1908-1970)

In contrast cu majoritatea teoreticienilor personalitatii, Maslow s-a dedicat in primul rand studiului indivizilor foarte echilibrati. El considera ca teoriile bazate in intregime pe date clinice nu pot produce decat adevaruri partiale despre personalitatea umana. Din acest motiv, el a studiat prioritar acei indivizi rari despre care credea ca au ajuns la cel mai inalt nivel de adaptare. In acest sens, s-a folosit de un esantion relativ mic, format atat din persoane in viata, cat si din personaje istorice, precum T. Jefferson, A. Einstein, E. Roosevelt, J. Addams, W. James si A. Schweitzer. El a enumerat 15 trasaturi comune ale acestor asa-numiti "superior adaptati", printre care a inclus: o perceptie mai acurata a realitatii, o cunoastere de sine mai buna si relatii interpersonale mai profunde si pline de dragoste. Teoria lui Maslow este bine cunoscuta si pentru abordarea ierarhica a nevoilor umane. El a subliniat faptul ca un nivel (ex. nevoia de afiliere) ramane relativ neimportant, pana cand nivelurile inferioare (ex. nevoia de securitate) nu au fost satisfacute cel putin intr-o anumita masura.


D. Alternativa behaviorista


Teoreticienii personalitatii au incercat sa explice comportamentul uman in termeni ai cauzelor interioare: instincte, arhetipuri, sentimente de inferioritate, trasaturi, nevoi, conflicte si multe altele. Totusi, validitatea acestor motive care provin din interiorul psihicului nu este sub nici o forma general acceptata.

Aproximativ in aceeasi perioada in care Freud introducea conceptele de id, ego, si supra- ego, cunoscutul psiholog american J. B. Watson cauta sa discrediteze astfel de teorii, demonstrand ca o fobie (frica irationala fata de un obiect sau de o situatie, care nu este periculoasa in mod obiectiv) poate fi indusa doar prin forte externe. Watson a fost favorabil impresionat de munca lui Pavlov, care a fost primul cercetator ce a elucidat mecanismele celei mai simple forme de invatare: conditionarea clasica. Pavlov a introdus un caine intr-o camera izolata fonic si i-a prezentat un stimul neutru (o lumina sau un sunet) si, imediat dupa acest stimul, cainele primea mancare, care-l facea sa saliveze. Dupa ce aceasta procedura s-a repetat de multe ori, cainele saliva si in absenta hranei (Monte, 1995).

In acord cu procedura lui Pavlov, Watson a facut experimente cu un copil de 11 luni (Albert), care se temea doar de zgomote puternice. Watson i-a aratat lui Albert un sobolan alb inofensiv, pe care Albert l-a acceptat rapid si cu care a inceput sa se joace. Ulterior, ori de cate ori Albert vroia sa se joace cu sobolanul, Watson, plasat in spatele copilului, lovea puternic cu ciocanul o bara de otel. Dupa doar 7 reiterari ale acestei experiente traumatice, Albert a fost conditionat: el arata acum o teama puternica fata de sobolan, care nu numai ca a durat mult timp, dar s-a extins si fata de alte animale cu blana, ca de exemplu iepuri. De aici, Watson a ajuns la concluzia ca este gresit sa relationezi psihopatologia cu cauze interioare, precum conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego. Mai mult, el a sustinut ca insasi psihologia ar trebui redefinita ca fiind studiul comportamentului observabil. Perpetuand ideile lui Watson, Skiner, un alt psiholog american, a avut cea mai semnificativa contributie la dezvoltarea perspectivei behavioriste.


B.F.Skinner (1904-1990)

Ca multi alti teoreticieni ai personalitatii, B.F.Skinner a avut si el parte de momente dureroase de respingere profesionala. In cazul sau, insa, aceste probleme au implicat un alt domeniu, nu psihologia.

Dorinta initiala a lui Skinner era aceea de a deveni romancier. El s-a specializat in Anglia, la Colegiul Hamilton si a trimis spre recenzie mai multe povestiri cunoscutului poet Robert Frost, care i-a raspuns atat de favorabil, incat Skinner si-a petrecut o perioada de timp dupa absolvire, incercand sa scrie literatura de fictiune. Totusi, un an mai tarziu, si-a abandonat visul, ajungand la concluzia ca, din pacate, nu avea nimic de spus din punct de vedere literar. In loc sa-si atribuie esecul unei deficiente proprii, Skinner era convins ca acest esec este rezultatul inevitabil al circumstantelor in care se gasea. Mai tarziu, cand si-a inceput cariera in psihologie, convingerile sale s-au intarit. Astfel, el a ajuns la concluzia conform careia comportamentul uman nu este determinat de cauze interioare, ci doar de efectele mediului extern.

Skinner nu a urmarit sa demonstreze ca starile tensionate interioare (cum ar fi foamea, setea) si procesele inconstientului nu exista. El, asemeni lui Watson, a sustinut, insa, ca psihologia poate fi considerata disciplina stiintifica doar daca isi restrange atentia asupra comportamentului observabil si asupra operatiilor vizibile, care se fac asupra organismului din afara. Skinner a fost de acord cu Pavlov si Watson in ceea ce priveste faptul ca unele comportamente sunt invatate prin conditionare clasica, asa cum scaunul dentistului devine sursa de anxietate, deoarece a fost in mod repetat asociat frezei dureroase. In conditionarea pavloviana, stimulul neutru precede si solicita raspunsul conditionat, permitand invatarea. Cu toate acestea, Skinner a sustinut ca marea majoritate a actelor de invatare depind de ceea ce se intampla dupa ce survine comportamentul. Comportamentul nostru opereaza asupra mediului si produce anumite efecte, iar aceste consecinte, la randul lor, determina frecventa ulterioara de aparitie a acelui comportament (Skinner, 1969). Modelul propus de Skinner pentru a explica acest tip de invatare este cunoscut sub numele de conditionare operanta.


Albert Bandura (1925- )

Experimentele lui Skinner cu animale au implicat, in mod tipic, incercari si erori in invatare. Un sobolan sau porumbel infometat este pus in cutia lui Skinner, unde este angajat in comportamente variate: ghemuire, alergare, rotire s.a.m.d. In cele din urma, animalul realizeaza raspunsul dorit, cum ar fi impingerea unei bare sau lovirea cu ciocul a unui disc, acte ce vor fi rasplatite prin hrana. Aceasta recompensa sporeste ulterior probabilitatea aparitiei comportamentului urmarit de cercetator.

Bandura a atras, insa, atentia asupra faptului ca multe procese umane de invatare au loc intr-un mod destul de diferit. Soferul debutant nu va deprinde sa conduca un automobil, si nici studentul medicinist sa faca o operatie pe creier, recurgand la serii de comportamente aleatoare recompensate sau/si intarindu-li-se negativ comportamentele ratate prin ciocniri traumatice sau pacienti morti. Bandura a sustinut ca daca sobolanii si porumbeii din experimentele lui Skinner ar fi avut de-a face cu pericole reale, cum ar fi inecarea sau electrocutarea, limitele conditionarii operante ar fi devenit mai repede evidente (Bandura, 1978b).

Bandura a fost preocupat initial de aplicatiile teoriei invatarii la fenomenele clinice. Obiectivul lui era de a conceptualiza fenomenele clinice intr-un mod care sa permita testarea lor experimentala. Ulterior, a studiat procesele interactive in psihoterapie si patern-urile familiale care determina agresivitatea la copii. Studiile privind determinantele familiale ale agresivitatii au stat la baza tezelor sale privind rolul central al modelarii (invatarea observationala) in dezvoltarea personalitatii. Aceste studii s-au concretizat in doua lucrari: Agresiunea in adolescenta (1959) si Invatarea sociala si dezvoltarea personalitatii (1963). In lucrarea intitulata "Bazele sociale ale gandirii si actiunii" (1986), Bandura a incercat sa clarifice aspecte ale capacitatilor umane aflate in relatie cu dezvoltarea personalitatii. Cele mai recente lucrari ale sale se centreaza asupra motivatiei umane si a implicatiilor autoeficacitatii (competentei personale) asupra sentimentului de confort fizic si psihic (well-being).



Bandura sustine ca noi invatam adesea doar observand ceea ce fac ceilalti si care sunt consecintele comportamentului lor. Acest tip de invatare a fost denumita invatare sociala sau observationala. Astfel, cel ce invata sa sofeze sau studentul la medicina va privi un expert lucrand si va trage diverse concluzii, inainte de a-si asuma sarcina respectiva. Spre deosebire de Skinner, Bandura a accentuat rolul cauzelor interioare ale comportamentului uman, cum sunt gandurile, credintele si asteptarile.


E. Teoriile cognitive


Sa presupunem ca observati o mica excrescenta pe bratul dumneavoastra. Daca se interpreteaza umflatura ca fiind expresia externa a unei boli maligne (ex. cancer), probabil ca veti deveni de indata deprimat. Dar, daca considerati ca aceasta excrescenta este "un neg inofensiv", va veti comporta mult mai diferit, ati putea fi chiar indiferent. In fiecare caz, mediul extern e acelasi; interpretarea pe care o dati insa realitatii este aceea care va influenteaza comportamentul (cel putin pana va hotarati sa va testati ipotezele, obtinand opinia unui doctor). Epictet afirma :"nu evenimentele sunt cele ce ne tulbura, ci interpretarea pe care noi o dam acestora". In aceeasi nota, Shakespeare, ceva mai tarziu, adauga: "Nimic nu este bun ori rau, doar gandirea noastra il face astfel" (Hamlet II:2). Subscriind unei atari interpretari, unii teoreticieni prefera sa accentueze aspectele cognitive ale personalitatii.


George A. Kelly (1905-1967)

In perceptia majoritatii oamenilor, omul de stiinta este un individ aparte: un profesionist bine pregatit, preocupat de ganduri ascunse, proceduri esoterice si de misterele necunoscutului.

In dezacord cu acestia, George Kelly a sustinut ca noi toti ne comportam asemanator oamenilor de stiinta. Asta inseamna ca fiecare dintre noi isi creeaza propriile concepte, "predictii" si "ipoteze experimentale", pentru a intelege si a se descurca in lumea in care traieste. Aceste concepte necunoscute, pe care Kelly le-a numit constructe personale, sunt cele pe care psihologii trebuie sa le inteleaga, mai degraba decat sa incerce sa-si impuna propriile seturi conceptuale asupra intregii umanitati.

Printre contributiile remarcabile ale lui Kelly, mentionam conceptia conform careia teoriile sunt unelte limitate, care, in lumina noilor cunostinte trebuie sa fie mai degraba ignorate; el ofera, astfel, o alternativa revigoranta la pretentiile exagerate ale unor teoreticieni de orientare analitica. Kelly a atras atentia asupra importantei determinantilor cognitivi ai comportamentului uman. A fost cercetator si clinician deopotriva si a elaborat un instrument psihometric pentru evaluarea constructelor personale.

Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezinta cheia intelegerii teoriilor personalitatii. Constructele nu sunt nici mai mult nici mai putin decat conceptele personale ale creatorilor lor, care se intampla sa fie mai sistematice si mai explicite decat ale majoritatii oamenilor.



Rezumat


1. Nu exista pana acum nici o definitie universal acceptata a personalitatii. Intr-o acceptiune mai larg utilizata, personalitatea se refera la caracteristicile cele mai importante, relativ stabile in timp, ale individului si care justifica consecventa comportamentului sau. Aspectele personalitatii pot fi observabile sau neobservabile si, respectiv, constiente sau inconstiente.

2. O teorie este o asumptie nedemonstrata asupra realitatii, una care va trebui supusa testului valorii de adevar. Ea consta intr-un set de termeni si principii, cunoscute ca concepte, care sunt elaborate sau aplicate de teoreticieni.

3. Adesea teoreticienii personalitatii nu sunt de acord unul cu celalalt. Ei exploreaza o lume relativ noua si dificil de descifrat - psihicul si, ca atare, au de-a face cu aspecte deosebit de delicate ale fiintei umane, fapt ce explica diferentele lor interpretative.

4. Cele mai cunoscute teorii ale personalitatii pot fi grupate in sase categorii: psihanaliza freudiana, teoriile neofreudiene (Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson, Murray), teoriile trasaturilor (Allport, Eysenck, Cattel), teoriile umaniste (Rogers, Maslow) si versiunile behavioriste (Skinner, Bandura), teoria constructelor personale (Kelly).

5. In ultimele decade, accentul a trecut de la teoriile globale ale personalitatii spre cercetari care se preocupa de subiecte particulare cu scopuri limitate. Schimbarea paradigmatica se datoreaza, in primul rand, faptului ca motivele si obiectivele primilor teoreticieni ai personalitatii difera de cele ale cercetatorilor actuali. Ea se releva cu precadere in capitolele volumului II al prezentei lucrari.





read

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002). Introducere in psihologie. Editura Tehnica, Bucuresti.

Radu, I. (coord., 1993). Introducere in psihologia contemporana. Editura Sincron, Cluj-Napoca.


Optionala

Benjamin, L. T. (2007). A brief history of modern psychology. Blackwell Publishing, Malden, MA.

Kazdin, A. E. (coord., 2000). Encyclopedia of psychology, Vol I. Oxford University Press, New York.