INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

Putine au fost temele de psihologie care sa egaleze interesul manifestat pentru problematica inteligentei. Initial s-a pornit - ca si in alte situatii - de la cunoasterea comuna, cotidiana, acceptata ca punct, de plecare provizoriu care va fi treptat depasit, uneori contrariat.

1 DEFINITIE

Termenul de inteligenta figura in vocabularul curent, fiind consacrat - se pare - de catre Cicero. Cuvantul latin inter-legere, din care deriva termenul de inteligenta (intelligentia), reunea doua sensuri: a discrimina si a lega, apune impreuna. Asadar, in acceptia etimologica, inteligenta ar fi capacitatea mintii noastre de a stabili legaturi, relatii.

Tot din cunoasterea comuna provine in buna parte si acceptia larg raspandita: inteligenta este capacitatea de adaptare la mediu, aptitudinea de a gasi solutii in situatii inedite, deci instrument al reusitei. Se resimte aici un ecou sau o prelungire a biologiei. In cazul omului nu este vorba numai de adaptare, ci si de transformare a mediului.

Desprinsa din trunchiul mare al filosofiei, psihologia a imprumutat si primele cadre conceptuale din filosofie. Inteligenta in acceptia a numerosi ganditori, este instrument al cunoasterii, al abstractizarii si combinarii (sintezei). Sub aspect procesual, ea inglobeaza toate procesele de cunoastere, desi referinta cea mai frecventa pare a fi gandirea.

In sfarsit, potrivit experientei scolare, inteligenta este capacitatea de achizitie, de invatare si in prelungire: capacitatea de a dobandi alte capacitati/aptitudini in functie de continuturile invatarii.

Toate definitiile citate reprezinta propozitii destul de generale pentru a putea intruni un consens mai larg. Oricum, asa cum precizeaza Piaget, inteligenta "n-are nimic comun dintr-un absolut independent, ci este o relatie, printre altele, intre organism si lucruri", ea este un punct de sosire, un "termen generic desemnand formele superioare de organizare sau de echilibru a structurilor cognitive" (Psihologia inteligentei, p.13).

De la o definitie abstracta, generala, cercetarea psihologica trebuia sa treaca la o definitie operationala. A.Binet, impreuna cu Th. Simon, au propus in urma cu 6 decenii un test, de fapt, prima scara metrica a inteligentei, care reprezenta o aproximare a conceptului respectiv pe baza ideilor de atunci asupra domeniului. Se stie ca Binet n-a pornit de la o teorie unitara a inteligentei, ci a creat testul ca un instrument de predictie a reusitei scolare, instrument cerut de nevoi de ordin practic: departajarea la inceputul scolaritatii intre copiii in stare sa faca fata programelor de studiu si cei care urmeaza a fi dirijati pe o filiera scolara aparte (invatamantul primar devenind obligator).

Ca mijloc de evaluare, scara Binet-Simon s-a dovedit a fi destul de predictiva, coeficientul de corelatie, intre etatea mintala estimata prin teste si reusita scolara fiind in medie de 0,70 (maximum teoretic fiind 1,00), de unde creditul ei de validitate. Aceasta validitate predictiva a setului de probe atestata de practica, a facut sa se accepte continutul testului ca definitie provizorie a inteligentei. Suita de probe, ordonate pe varste, aproximeaza compozitia operatorie a inteligentei - spirit de observatie, intelegere, memorie, rationament, vocabular etc. - inteligenta insasi reprezentand un nivel de functionare a acestui ansamblu compozit.

Scara Binet-Simon constituie un esantion de sarcini/solicitari de felul urmator:

a descoperi asemanari/deosebiri intre obiecte date sau evocate din amintire

a numi elemente-lipsa in desene lacunare

a gasi antonimele unor cuvinte date

a explica proverbe

a memora si reproduce in ordine inversa un material verbal sau de cifre

a efectua rationamente procedurale (de tipul "daca.atunci")

a rezolva probleme de genul: "Intr-un camp inchis (de forma unui cerc) s-a pierdut in iarba mingea. Nu cunoastem nici un reper; din ce parte a sarit mingea, incotro s-a dus etc. Avand o singura intrare, gandeste-te cum sa o cauti pentru a o gasi. Indica traseul cu creionul!".

Cum nu se pot disocia deplin operatiile de continuturile de informatie care le sustin, in scara Binet-Simon au fost incluse si intrebari simple de informatie: numeste culorile, zilele saptamanii, etc. Comportamentul inteligent este aproximat prin ansamblul de raspunsuri la spectrul de sarcini date, ansamblu condensat intr-o masura globala, un indice prescurtat C.I. (in limba engleza Q.I.). Un mozaic de probe se rezuma astfel intr-un indice unic, care trimite astfel la o capacitate unitara. Au fost puse astfel bazele unui model psihometric. Inteligenta devine un concept-umbrela, un termen ce regrupeaza o suma de capacitati/operatii mintale in timp ce componentele ei - observatia, memoria, gandirea, limbajul - constituie decupaje practicate de analiza psihologica pentru studierea unuia si aceluiasi proces, numit astazi - de prelucrare a informatiei.

Perfectionarile aduse scarii Binet-Simon pastreaza in esenta crochiul initial, facandu-se amendari, adaugiri etc. Problema care se punea imediat era aceea daca inteligenta este practic o capacitate unitara, omogena sau prezinta o compozitie multifactoriala.

Ch. Spearman a sustinut teoria bifactoriala, potrivit careia fiecare capacitate partiala - respectiv fiecare test care o evalueaza - reprezinta o combinatie liniara a doi factori: un factor general (g) care ar fi omogen si un factor specific (s) legat de varietatea activitatilor. Intr-un grupaj de probe destinate a evalua inteligenta, exista o ordine ierarhica a coeficientilor de corelatie dintre probe. La baza acestei ierarhizari se afla un factor comun. Nivelul corelatiei exprima gradul de saturatie in inteligenta a diverselor probe. In consecinta, autorul sustine ipoteza existentei unui factor g - inteligenta generala - care consta din "educatia relatiilor", prin "educatie" intelegand miscarea gandirii fie inductiv, fie deductiv, in orice sens ar avea loc. Este vorba de o capacitate constitutiv omogena. In functie de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza, intervine si un factor s, diferit de la o sarcina la alta.

L. Thurstone, maestru al analizei factoriale, gaseste 8 factori comuni in spatele inteligentei generale: rationamentul deductiv, rationamentul inductiv, memorie bruta, aptitudinea numerica, rapiditatea perceptiei, aptitudinile spatiale, intelegerea verbala si fluenta verbala. Cunostintele actuale in legatura cu organizarea si dezvoltarea capacitatilor intelectuale merg pe aceasta linie; ele pledeaza pentru o teorie multifactoriala a inteligentei generale (Guilford s.a.). Ceea ce este regrupat sub termenul de inteligenta reprezinta de fapt o configuratie a capacitatii partiale, un "amalgam" de atribute (J.L.Horn).

R.B.Cattell distinge in informatia furnizata de testele acreditate de inteligenta doua fatete. Si anume, el separa testele saturate cultural - cum sunt testele verbale de inteligenta - si testele libere de elementul cultural ("free culture tests") in care diferentele individuale datorate experientei sunt mici. Asemenea probe ar fi de pilda "Matrici progresive" (Raven) probe de operare cu relatii spatiale, probe de clasificare s.a. care nu sunt sensibile la invatare. Initial, intreg repertoriul testelor de inteligenta era considerat a acoperi un singur factor "g" (Spearman). Prin rafinarea metodelor de analiza factoriala, R.B.Cattell sustine, inca din deceniul V, existenta a doi factori pe care-i noteaza gf si ge, carora le asociaza doua concepte: inteligenta fluida si inteligenta cristalizata, care au facut cariera in psihologie. Aceasta disjunctie este sustinuta de tehnicile de separabilitate factoriala. Reluand cercetarea in 1980 pe baza metodei gemenilor, autorul stabileste coeficienti de eritabilitate (H) in populatia generala: pentru inteligenta fluida H = 0,60 iar pentru inteligenta cristalizata este 0,45. Apare intemeiata tendinta de a se face o apropiere intre inteligenta fluida si inteligenta "A", intalnita la Hebb, ca si intre inteligenta "B" si cea cristalizata.

Se punea problema de a gasi indicatori pentru CI care sa nu fie dependenti cultural si sa se situeze in vecinatatea a ceea ce se numeste genotip. In aceasta privinta H. Eysenk propune ca predictori ai inteligentei: timpul de reactie (TR) si anumite date EEG, in particular latenta si amplitudinea potentialelor evocate. In modelul ierarhic al influentelor care determina inteligenta, indicatorii amintiti se situeaza undeva la jumatatea distantei dintre celula purtatoare a informatiei genetice si comportamentul manifest. De asemenea, intre timpul de reactie si CI s-a constatat o corelatie semnificativa, amploarea acestei corelatii crescand odata cu complexitatea timpului de reactie.

Se stie ca legea lui Hick stabileste relatia liniara (de proportionalitate) intre cresterea timpilor de reactie si logaritmul in baza 2 a numarului de stimuli prezentati. Panta definita astfel difera de la o persoana la alta in sensul ca ea creste lent la persoane cu CI ridicat si creste rapid la indivizi cu CI scazut, corelatia fiind inversa. Folosind aceasta panta (paradigma lui Hick) sau simpla corelare a CI cu timpii de reactie, Eysenck a obtinut valori r in vecinatatea lui 0,50. Cum valorile TR prezinta o mare variabilitate la acelasi individ - ceea ce atenueaza corelatia - se aplica o corelatie a efectului de atenuare datorat lipsei de stabilitate a datelor. Aplicand un asemenea calcul de corectie, H. Eysenck ajunge la valori r in vecinatatea lui 0,70, deci o corelatie foarte semnificativa.

Pe de alta parte, intre potentiale evocate si masuri ale inteligentei cu teste standard (scara Wechsler), E. Hendrickson gaseste o corelatie de 0,83 pe un lot de 200 de elevi cu o medie CI si abatere standard foarte apropiate de populatia generala. De asemenea, pe un lot de adulti s-a gasit o corelatie de 0,84 intre potentialele evocate si rezultatele la testul matrici progresive (Raven). De aici concluzia optimista preluata de Eysenck: potentialele evocate reprezinta o masura aproape perfecta a inteligentei native (genotipice), acoperind - ca si scara Wechsler - 80% din varianta genotipica a CI.

Replica data lui Eysenck - care anunta cu emfaza o revolutie in teoria si masurarea inteligentei - a fost destul de severa. S-a observat, mai intai, ca valorile r in vecinatatea lui 0,70 intre TR si CI sunt efectul unui calcul de corectie (de la 0,50 la 0,70) si nu un dat experimental, ceea ce reduce puterea lor demonstrativa. In al doilea rand, s-a evocat ca datele obtinute in aceeasi problema nu se confirma reciproc; ele sunt lipsite de uniformitate. J. Carlson si C. Jensen (1983) constata corelatii de -0,20, respectiv -0,30 intre panta de regresie a timpilor de reactie si evaluari ale CI cu testul Matrici Progresive (Raven). P.Vernon gasise la debilii mintali, cu aceeasi proba corelatii de -0,09.

Datele acumulate arata ca valoarea predictiva a TR pentru potentialul intelectual nativ se afla in medie aproximativ la limita semnificatiei, ceea ce pentru un studiu de validitate predictiva este cu totul insuficient. Pe de alta parte se contesta ca potentialele evocate - alaturi de masuratorile TR - ar putea da seama singure de intreg spectrul de sarcini si capacitati pe care le implica scara Wechsler. Inteligenta este o constructie relativ incheiata abia in adolescenta avansata si este greu sa admitem ca ar fi prefigurata in potentialele evocate, atestate de la o varsta frageda. Ar fi de asteptat ca odata cu potentialele evocate sa apara si ansamblul de capacitati/operatii subsumate conceptului de inteligenta, ceea ce - arata cercetarile piagetiene - nu are loc. Or, dupa unii autori eritabilitatea CI ar fi de 67% la copii si de numai 21% la adulti. Cand inteligenta atinge palierele superioare de echilibru influenta factorului genetic ar fi deci mult mai redusa. J. Piaget considera ca singura "functionarea nervoasa" a inteligentei este ereditara. Deci substratul ei neurofiziologic, neputand fi vorba la om de structuri cognitive apriori sau innascute. Inteligenta este o constructie (fenotipica), datorata schimburilor dintre organism si mediu pe fondul innascut.

7. APTITUDINI SPECIALE

Printre aptitudinile speciale se numara in primul rand aptitudinile profesionale. O anumita combinatie de capacitati si insusiri asigura succesul intr-o activitate profesionala sau alta.

Aptitudinea didactica. In termenii listei din tabelul 17.6 profesorului i s-ar cere urmatorul set de aptitudini: intelegere verbala, exprimare verbala, rationament deductiv (tipic pentru procesul de predare), o buna memorie (a retine chipurile elevilor), capacitatea de ordonare a informatiei (progresia logica a expunerii), fluenta ideilor (a gasi exemple alternative si versiuni multiple ale aceleiasi prezentari), originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate manuala (utilizare reusita a mijloacelor tehnice de instruire).

Alti autori detaliaza aptitudinile pedagogice in termeni mai specifici:

a preda in mod accesibil;

a cunoaste si intelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioara;

spirit de observatie si atentie distributiva pentru a avea simultan sub control mai multe lucruri;

sentimentul noului, preocuparea de a invinge rutina, de a gasi mijloace, procedee, metode care sa faca munca instructiv educativa mai eficace (ceea ce se numeste creativitate in munca pedagogica);

aptitudini organizatorice, avand in vedere ca profesorul lucreaza cu un colectiv de elevi, care trebuie sa fie organizat si totodata trebuie sa-si organizeze si sa-si planifice propria munca cu elevii (de exemplu, organizarea lectiei, incadrarea in timp a predarii materialului);

limbaj clar si expresiv, vocabular bogat;

un anumit patos, entuziasm, care sa-l faca sa vorbeasca despre descoperiri, calatorii, expeditii, ca si cand ar fi participat el insusi la ele;

Aptitudinea la matematica. O aptitudine care trezeste un interes crescand este aptitudinea la matematici, care se contureaza mai ales pe la 14-16 ani. Metodologia psihologica de studiu este inca destul de empirica. Se constituie loturi contrastante de persoane, sa zicem elevi cu rezultate remarcabile la matematici si elevi cu rezultate slabe. Constituirea loturilor se bazeaza pe aprecierea curenta. In continuare, se alege un set de probe psihologice dar si de matematici, care sa fie discriminative, sa contina un element de creativitate, sa puna elevii in fata unui material inedit sau recent insusit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separa net cele doua loturi.

Studiile facute (V. A. Krutetki s.a.) releva ca elemente ale aptitudinii matematice:

capacitatea de a generaliza rapid si extensiv materialul matematic, de a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multor relatii un mod de rezolvare aplicabil si altor relatii similare; gasirea rapida a unor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm;

capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un rationament sau un sir de rationamente si operatii;

flexibilitatea gandirii, restructurarea informatiei, gasirea mai multor solutii la o problema data, trecerea rapida de la rationamentul direct la cel invers, formarea asociatiilor reversibile (asociatii directe si inverse);

capacitatea de "privire" si reprezentare spatiala a figurilor si relatiilor spatiale; imbinarea si separarea figurilor;

capacitatea de simbolizare, de utilizare a notatiilor;

atractia spre problematic.

Aptitudinea pentru desen si pictura este o alta aptitudine specifica. Cercetari efectuate in legatura cu talentul la desen si pictura au aratat ca subiectii care obtin succes in aceasta directie reusesc:

sa fixeze rapid, precis si durabil imaginile vizuale ale obiectelor;

prezinta tendinta de fixare a intregului cu o inclinare mai redusa spre analiza;

apreciaza corect abaterile liniilor de la verticala sau orizontala;

apreciaza si reproduc corect proportiile obiectelor;

enunta judecati de valoare intemeiate. In scopul determinarii acestei din urma dimensiuni, de pilda, subiectilor li se dau spre apreciere perechi de tablouri (reproduceri) apartinand unor artisti cunoscuti. Din fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului iar celalalt difera de aceasta copie printr-o singura particularitate prezenta sau absenta unui obiect, pozitia unui element din tablou, proportiile unui copac etc. Subiectul este pus sa aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai bun, tinand seama de trasatura diferentiatoare care-i atrage atentia.

Sa adaugam ca exista o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis insusiri sau combinatii de insusiri cu directivare profesionala.

O precizare este necesara: numeroase profesiuni nu impun cerinte deosebite cu privire la nivelul aptitudinal al persoanei care aspira la exercitarea lor. Se pretinde doar ca insusirile si capacitatile individului sa se inscrie intr-un interval al normalitatii. De pilda pentru insusirea unei profesii din domeniul prelucrarii prin aschiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice. Activitatea ca atare, exercitiul practic va favoriza prin fondul de informatii si deprinderi castigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot asa si in multe alte sectoare de munca apreciate ca fiind clasice trebuie adaugat insa ca in prestatia profesionala propriu-zisa, in nivelul de performanta care va fi atins ulterior, dincolo de o medie se va resimti insa prezenta unor aptitudini, fireste alaturi de motivatia in munca. Cu atat mai mult in situatii critice sau in situatii limita - avarii, incidente, accidente etc. - insusirile personale, adica aptitudinile si calitatile morale isi vor spune cuvantul.

In termeni asemanatori se pune problema si pentru sarcini de conducere sociala, pentru care nu se cere - din punct de vedere psihologic - ca persoana in cauza sa se detaseze prin insusiri iesite din comun. Experienta arata insa ca pentru o persoana ce apartine tipului de sistem nervos slab, o functie de conducere va aduce o mobilizare energetica in exces: sub "povara" raspunderii persoana va fi mereu in alerta, investitia de energie va fi - in raport cu sarcinile - mai mare decat este necesar, fapt care va aduce cu vremea la epuizare. In schimb pentru un tip de sistem nervos puternic si echilibrat, aceleasi sarcini vor aparea mai degraba "curente", fara o mobilizare energetica in exces. Un temperament excitabil nestapanit (coleric), caracterizat prin impulsivitate si explozii emotionale, prezinta riscul de a produce relatii conflictuale. Sub aspectul competentei, al performantei ca atare, aceste tipuri temperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei este in primul rand nu atat de a face selectie, ci de a dirija oamenii spre domenii cu sanse bune de reusita in functie de oferta de locuri de munca ale societatii. Exista si posturi de munca sau profesii cu un risc mai mare de accidentare, cu solicitari psihofiziologice deosebite - de exemplu in aviatie, in producerea energiei nucleare, in sectoare in care se impune un grad mai mare de fiabilitate - unde apar si necesitati de selectie psihologica.