Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
Uniunea Europeana pe drumul integrarii economice

Uniunea Europeana pe drumul integrarii economice


1. Uniunea vamala

În capitolul 1 am vazut ce presupune conceptul de uniune vamala, asadar in continuare

vom prezenta cum s-a realizat aceasta in cazul UE.

Conform dispozitiilor Tratatului de la Roma si a celor adoptate ulterior de institutiile comunitare, Comunitatea Economica Europeana trebuia sa se realizeze treptat, mai intai sub forma unei uniuni vamale si apoi sub forma unei uniuni economice si monetare.

Tratatul de la Roma a prevazut pentru realizarea uniunii vamale urmatoarele elemente





(N. Suta):

a) inlaturarea completa, dar treptata, a taxelor vamale de import si de export in relatiile comerciale dintre tarile semnatare, atat pentru produsele industriale cat si pentru cele agricole. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele masuri de dezarmare vamala

in relatiile reciproce dintre tarile semnatare ale Tratatului. Initial Tratatul prevedea realizarea uniunii vamale intr-un interval de 12-15 ani, insa acesta a fost redus la 10 ani. Pentru aceasta a fost adoptat si pus in practica un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale si la o parte din produsele agricole (care

nu au intrat sub incidenta politicii agricole comunitare) pana la 1 iulie 1968. Taxele vamale de export au fost integral desfiintate inca din anul 1960.

b) inlaturarea completa, dar treptata, in acelasi interval de timp ca si pentru taxele vamale, a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare din calea comertului reciproc al tarilor membre, astfel incat sa se asigure o libera circulatie a produselor in interiorul comunitatii. Disparitia contingentelor (restrictii cantitative) a fost realizata inca

de la 1 ianuarie 1962.

c) instituirea unui regim fiscal comun in tarile membre (presupune un regim similar de impozite interne, indirecte, pentru ca marfurile importate din tarile membre sa nu fie discriminate fata de cele autohtone) si elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul comunitatii.

d) instituirea unei politici comerciale comune fata de terti in decursul perioadei de tranzitie prevazute pentru eliminarea taxelor vamale si a barierelor netarifare din calea schimburilor reciproce. Acest aspect presupunea, in primul rand, instituirea unui tarif

vamal comun fata de terti. În paralel cu reducerea treptata a taxelor vamale de import,


au fost efectuate trei ajustari ale tarifelor vamale nationale la nivelul tarifului vamal comun fata de terti, astfel ca, la 1 iulie 1968 a fost pus in aplicare tariful vamal comun fata de terti. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare (cantitati

de marfuri exprimate fizic sau valoric, pe care tarile membre CEE le puteau importa din exteriorul comunitatii cu scutire de plata a taxelor vamale de import), in conformitate cu angajamentele asumate de CEE in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT). O politica comerciala comuna a CEE fata de terti mai implica, pe langa adoptarea unui tarif vamal comun, si o serie de alte masuri si reglementari comunitare care stau la baza relatiilor comerciale cu tarile terte. Astfel, in 1961, organele comunitare

au adoptat hotararea ca, la incheierea noilor acorduri comerciale cu tarile terte, statele membre ale CEE sa ceara introducerea 'clauzei comunitatii' intre prevederile acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obliga sa recunoasca limitele impuse

de Tratatul de la Roma in ce priveste masurile de politica comerciala care se refereau la schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, in 1962, organele comunitare au elaborat si adoptat un memorandum cu privire la politica comerciala in caruia relatiile comerciale ale CEE cu tarile terte erau impartite in trei categorii: relatii comerciale cu tarile capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE si ale GATT; relatii comerciale cu tarile

in curs de dezvoltare, membre ale GATT; relatii comerciale cu alte tari, inclusiv cu tarile socialiste (fata de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu in comparatie cu celelalte tari terte). Pe baza acestui memorandum, in cursul anului 1964, a fost elaborat

un program concret de masuri, care sa duca pana la sfarsitul perioadei de tranzitie

(1968) la stabilirea si aplicarea unei politici comerciale comunitare fata de terti.

Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare fata de terti l-a constituit adoptarea, in iunie 1971, a Sistemului generalizat de preferinte vamale nereciproce si nediscriminatorii in favoarea tarilor in curs de dezvoltare - SGP. CEE

a fost primul grup de tari dezvoltate care a pus in aplicare, la 1 iulie 1971, in baza recomandarilor ONU privind strategia internationala pentru cel de-al doilea deceniu al dezvoltarii, o schema de preferinte vamale nereciproce si nediscriminatorii in favoarea tarilor in curs de dezvoltare. Aceasta schema se revizuieste anual atat in ceea ce priveste lista produselor ce intra sub incidenta sa, cat si a beneficiarilor. În a doua jumatate a anilor '90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de tari. Pentru tarile ACP (peste 70 de tari din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din schema SGP au avut si au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevazute prin Acordurile

de la Lomé (I-IV) sau prin Conventia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai substantiale.


O alta masura de politica comerciala, care a vizat domeniul promotional si de stimulare a exporturilor, a fost adoptata la inceputului deceniului opt si s-a referit la armonizarea reglementarilor din statele membre in privinta acordarii creditelor de export, asigurarii si garantarii acestora, ca si a garantarii investitiilor de capital efectuate in tari terte. Reglementarile in aceasta privinta au intrat in vigoare din anul 197

Pe linia instituirii unei politici comerciale comune fata de terti, Tratatul de la Roma a mai prevazut si armonizarea legislatiilor vamale ale tarilor membre pentru o aplicare uniforma de catre acestea.

Avand in vedere toate aceste aspecte, se poate spune ca la 1 iulie 1968 a fost realizata in linii generale infaptuirea uniunii vamale.

2. Piata Interna Unica

Cu toate ca Tratatul de la Roma stabilise inca de la bun inceput principiul unei piete comune, realizarea concreta a acesteia nu a fost fara dificultati.

Expertii Michel Albert si James Ball, intr-un raport publicat in 1983, au ajuns la concluzia ca, in ciuda inlaturarii definitive a taxelor vamale in 1968, pietele tarilor membre au ramas separate. Limitele Pietei comune apareau atat in circulatia persoanelor (cu ocazia trecerii frontierelor, acestea erau inca supuse controalelor politiei de frontiera - uneori lungi -

si nu aveau impresia de apartenenta la aceeasi comunitate), cat si a bunurilor (libera circulatie

a bunurilor era infranata de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea normelor tehnice si prin persistenta controalelor administrative si sanitare la frontiere, care conduceau la o incetinire a schimburilor).

În fata unei astfel de situatii, Comisia Europeana, prezidata atunci de Jacques Delors, a decis sa reactioneze publicand, in iunie 1985, Cartea Alba privind desavarsirea Pietei Interne (in aceasta, pe langa diagnosticul privind obstacolele existente inca in calea liberei circulatii, figureaza detalierea masurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pietei Unice). Pentru a da o valoare juridica acestor masuri, statele membre au semnat in februarie 1986

Actul Unic European, care pe langa dispozitiile privind Piata Interna reluate din Cartea Alba, initiaza o reforma a institutiilor (pentru realizarea obiectivului de Piata Unica, nu era suficienta numai vointa politica a statelor membre; erau necesare schimbari majore in sistemul de luare a deciziei, deoarece era imposibil sa se respecte termenul stabilit pentru realizarea Pietei Unice, daca procesul decizional continua sa ceara in cea mai mare parte a

cazurilor unanimitatea; de aceea, Actul Unic European introduce posibilitatea ca anumite


decizii sa fie luate cu o majoritate de voturi in Consiliul de Ministri). Actul Unic European este cel care a stabilit si un termen pentru realizarea unei Piete Unice Interne in cadrul CEE: sfarsitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 199

Între 1986 si 1992, Comunitatea a adoptat circa 280 de texte legislative in privinta

deschiderii pietelor nationale pana atunci inchise.

De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spatiu comercial unic : frontierele interne au disparut si marfurile, serviciile, capitalurile si persoanele pot sa circule fara nici o bariera.

Dar ce inseamna toate acestea in mod concret ?

Pentru intreprinderi - sa desfasoare afaceri in alte state din UE mai usor si cu costuri mai reduse.

Pentru consumatori - o concurenta sporita care conduce la scaderea preturilor,

la diversificarea gamei de produse comercializate si la cresterea nivelului de protectie.

Pentru cetatenii UE - dreptul de a trai, de a lucra, de a-si face studii si de a iesi

la pensie intr-o alta tara a UE.

Piata Unica este elementul central al Uniunii de astazi. Datorita Pietei Unice,

intreprinderile din UE pot vinde si cumpara marfuri oriunde in Uniune.

UE a indepartat obstacolele care impiedicau, in trecut, importurile si exporturile intre statele membre, iar intreprinderile au acum libertatea de a transporta si de a vinde marfuri peste tot in Uniune. Tarile din UE pot restrictiona libera circulatie a marfurilor doar in situatii exceptionale, justificate de apararea interesului public, pe motive cum ar fi protectia sanatatii si sigurantei publice, protectia mediului sau asigurarea bunastarii consumatorilor. Restrictiile trebuie sa fie proportionale cu riscurile. Libera circulatie a marfurilor poate fi de asemenea restrictionata ca masura de precautie, atunci cand exista informatii stiintifice conform carora bunurile ar putea reprezenta o amenintare la adresa oamenilor, animalelor, plantelor sau mediului.

UE a adoptat noi norme menite sa inlature obstacolele care mai stau in calea liberei

circulatii a marfurilor, prin:

consolidarea aplicarii legislatiei europene in materie de piata;

mai buna legiferare in materie de supravegherea pietei;

un cadru comun pentru comercializarea produselor;

consolidarea credibilitatii marcajului CE;

asigurarea unui sistem operational de recunoastere reciproca.


Avand in vedere faptul ca diferentele dintre cerintele de ordin tehnic ale fiecarei tari

pot constitui o piedica in calea comertului, UE a adoptat masuri de armonizare pentru cateva produse, in principal pentru marfurile cu grad mare de risc, cum ar fi produsele farmaceutice, vehiculele, jucariile, produsele chimice, echipamentele electrice si mecanice si aparatura medicala. Produsele fabricate conform acestor norme pot fi comercializate in toate tarile UE.

Începand cu anii 1980, UE a dezvoltat o noua abordare asupra armonizarii, bazata pe standardizare. Legislatia UE (asa numitele directive de tip 'noua abordare') prevede cerintele principale pe care trebuie sa le indeplineasca produsele pentru a putea fi comercializate pe teritoriul Uniunii. Transformarea acestor cerinte principale in specificatii tehnice este de competenta producatorilor.

Pentru a le veni in ajutor, au fost publicate, pana in prezent, circa 20.000 de standarde europene. Se considera ca produsele care respecta standardele europene respecta si cerintele principale prevazute de directivele UE. Sistemul este totusi voluntar, producatorii avand libertatea de a alege alte solutii tehnice pentru a indeplini respectivele cerinte.



Standardele armonizate europene sunt elaborate de catre Comitetul european pentru standardizare (CEN), Comitetul european pentru standardizare electrotehnica (CENELEC) si Institutul European de Standarde in Telecomunicatii (ETSI), dupa ce toate partile interesate (reprezentanti ai sectorului industrial, autoritati publice, consumatori, organizatii de protectia mediului, uniuni sindicale) au ajuns la un consens.

Standardizarea reprezinta un instrument strategic pentru promovarea inovarii si competitivitatii. Obiectivul UE este de a se asigura ca standardele tin pasul cu noile descoperiri si de a incuraja partile implicate (mai ales micile intreprinderi) sa participe la procesul de standardizare.

Prezenta marcajului CE pe un produs arata faptul ca acesta se conformeaza tuturor cerintelor UE relevante. Tarile din Uniune nu pot restrictiona accesul pe piata pentru produsele care poarta marcajul CE, decat daca exista dovezi ca acestea nu respecta normele.

În sectoarele in care nu s-a realizat o armonizare, comertul se bazeaza pe principiul

recunoasterii reciproce (a se vedea Cazul Cassis de Dijon - 1979 si solutia Curtii de Justitie

a CE): produsele fabricate sau comercializate conform legii intr-o tara din UE pot fi comercializate si in celelalte state, chiar daca nu corespund in intregime cerintelor tehnice locale (forma, dimensiuni, greutate, compozitie, etichetare sau ambalare). Astfel, intreprinderile isi pot desfasura activitatea peste tot in UE, atata timp cat se conformeaza la

legislatia din propria tara.


Libertatea de stabilire ș i libertatea de a presta servicii reprezinta doua dintre principiile europene esenț iale care stau la baza pieț ei unice a serviciilor. Aceste principii permit antreprenorilor din UE sa inființ eze o intreprindere in ț ara in care vor presta servicii

sau sa furnizeze servicii transfrontaliere, in alte state membre, fara sa stabileasca un sediu secundar in ț ara respectiva - de exemplu, prin telefon, prin internet sau prin marketing direct. Avand in vedere ca intreprinderile se confrunta in continuare cu proceduri administrative complexe, lungi ș i nesigure din punct de vedere juridic, atunci cand incearca sa acceseze sau

sa presteze servicii in alte state membre, UE a adoptat un act legislativ, Directiva privind serviciile, cu termen de implementare de toate ț arile UE pana la sfarș itul anului 2009.

În aceasta Directiva, UE a introdus o serie de norme in vederea simplificarii procedurilor

necesare pentru demararea unei activitaț i de prestari servicii ș i pentru furnizarea

transfrontaliera de servicii. Directiva consolideaza ș i drepturile beneficiarilor de servicii.

1. În privinț a inființ arii unei intreprinderi - Fiecare stat membru este obligat sa isi simplifice procedurile si formalitatile legate de prestarea de servicii. Acesta trebuie sa infiinteze puncte de contact unic destinate prestatorilor de servicii, prin care acestia sa poata obtine informatii pertinente si sa poata indeplini procedurile administrative - de la distanta si cu ajutorul mijloacelor electronice, fara a fi nevoiti sa contacteze o serie de autoritati competente.

De asemenea, statele membre sunt obligate sa elimine sistemele de autorizare inutile sau disproporț ionate, cerinț ele cu caracter discriminatoriu pe criterii de naț ionalitate sau de

reș edinț a ș i cerinț ele extrem de restrictive, cum ar fi testul privind nevoile economice

(prin care li se cere intreprinderilor sa efectueze studii de piaț a, pentru a dovedi autoritaț ilor ca exista cerere pentru serviciile lor).

2. În privinț a prestarii de servicii transfrontaliere - Directiva privind serviciile stabileș te principiul libertaț ii de a presta servicii, statele membre neputand impune cerinț e naț ionale discriminatorii, inutile sau disproporț ionate furnizorilor de servicii provenind din alta ț ara - de exemplu obț inerea unei autorizaț ii sau instituirea unui anumit tip de infrastructura.

În situaț ii excepț ionale, se pot impune anumite cerinț e daca acestea sunt necesare in baza unuia din urmatoarele motive: politica publica, securitate publica, protecț ia sanataț ii publice sau protecț ia mediului. De asemenea, exista anumite derogari generale

de la clauza privind libertatea de a presta servicii, printre care detaș area lucratorilor in

strainatate ș i recunoaș terea calificarilor profesionale.


În cazul unor cerinț e administrative care pot fi impuse, intreprinderile vor putea obț ine informaț iile necesare ș i indeplini formalitaț ile prin intermediul unor ghiș ee unice.

Legat de drepturile beneficiarilor de servicii - Directiva le consolideaza acestora drepturile: astfel, este necesar ca persoanele juridice si consumatorii sa poata utiliza serviciile furnizorilor stabiliț i in alte state membre fara a fi nevoiț i sa obț ina o autorizaț ie prealabila sau sa se confrunte cu cerinț e discriminatorii pe criterii de

naț ionalitate sau reș edinț a. Autoritaț ile naț ionale sunt obligate sa ofere informaț ii

generale ș i sprijin cu privire la drepturile consumatorilor ș i la procedurile privind caile

de atac pe care aceș tia le au la dispoziț ie.

Directiva privind serviciile se aplica, printre altele, in cazul urmatoarelor servicii:

profesii reglementate (de exemplu, consilieri juridici ș i fiscali, arhitecț i, ingineri, contabili, inspectori);

servicii in construcț ii;

meș teș uguri;

servicii pentru intreprinderi (de exemplu, mentenanț a birourilor, consultanț

a in

management, organizarea de evenimente, recuperarea datoriilor, servicii de

publicitate ș i recrutare);

comerț ul distributiv, inclusiv comerț ul cu amanuntul ș i engros de bunuri ș i servicii;

servicii turistice (de exemplu, serviciile agenț iilor de turism);

servicii recreative (de exemplu, servicii furnizate de centrele sportive ș i de parcurile de distracț ii);

servicii in domeniul instalarii ș i intreț inerii de echipamente;

servicii de informare (de exemplu, portaluri de internet, activitaț ile agenț iilor de

ș tiri, activitaț i de publicare ș i programare IT);

servicii de cazare ș i alimentaț ie (de exemplu, hoteluri, restaurante ș i servicii de catering);

servicii in domeniul formarii ș i educaț iei;

inchiriere, inclusiv serviciile de inchiriere de autoturisme ș i leasing;

servicii imobiliare;

servicii de certificare ș i testare;

servicii de ajutor la domiciliu (de exemplu, servicii de curaț enie, bone sau

gradinarit).

Directiva privind serviciile nu se aplica in cazul urmatoarelor servicii:


activitaț ile reglementate intru totul de UE: servicii financiare, comunicaț ii electronice ș i transport;

servicii de asistenț a medicala, agenț ii de ocupare temporara a forț ei de munca,

servicii de securitate privata, servicii audiovizuale, jocuri de noroc, anumite servicii sociale, serviciile notarilor ș i executorilor judecatoreș ti (numiț i de autoritaț ile publice). În orice eventualitate, normele ș i reglementarile naț ionale legate de aceste servicii excluse trebuie sa respecte alte dispoziț ii din legislaț ia comunitara - in special libertatea de stabilire ș i libertatea de a presta servicii, aș a cum prevede Tratatul CE.

Liberalizarea completa a miscarilor de capital s-a efectuat rapid dupa adoptarea directivei din 1988 referitoare la acestea (directiva 88/361/CEE prevedea liberalizarea completa si neconditionala a miscarilor de capital in UE incepand cu 1990 - toate derogarile prevazute fiind in prezent expirate).

Aceasta libertate este strans legata de liberalizarea serviciilor financiare, de garantarea unor conditii de concurenta loiale si de protectia adecvata a depunatorilor si investitorilor in intreaga Comunitate. Restrictiile care existau, in special cele pentru operatiunile pe termen scurt, au fost eliminate in iulie 1990. Progrese rapide au fost, de asemenea, realizate in tarile care dispuneau de o perioada tranzitorie pentru a ajunge la o completa liberalizare; aceasta a fost realizata la sfarsitul anului 1992 in Irlanda, Spania si Portugalia si in mai 1994 in Grecia. Ultimele obstacole in libera circulatie a capitalurilor au fost suprimate, insa mai sunt posibile derogari. In mod exceptional, si numai fata de terte tari, libera circulatie a capitalurilor poate

fi restrictionata pe o perioada de maxim 6 luni, in cazul in care capitalurile dinspre aceste tari ridica probleme serioase privind functionarea UEM (art.66 TFUE - ex-art.59 TCE).

Libera circulatie a persoanelor este un principiu fundamental garantat de UE. Orice persoana rezidenta in UE are dreptul de a se deplasa, de a trai, de a studia, de a muncii, de a se stabili sau de a furniza un serviciu intr-un alt Stat membru, fara a suporta o discriminare legata de nationalitatea sa.

Una dintre realizarile majore ale Uniunii este garantarea faptului ca dreptul fiecarui cetatean de a trai si de a munci oriunde in UE este insotit de accesul la prestatii sociale, inclusiv la ingrijiri medicale in tara in care se afla. UE incurajeaza mobilitatea lucratorilor, care nu numai pentru ca le aduce acestora avantaje care tin de dezvoltarea personala si profesionala, ci si pentru ca reprezinta o modalitate de adaptare a competentelor la cererile



pietei. Pentru a facilita mobilitatea lucratorilor, serviciile publice pentru ocuparea fortei de


munca din toate tarile UE publica posturi vacante pe site-ul de internet EURES, ghiseu unic care reuneste in prezent peste un milion de astfel de anunturi.

"Acordul Schengen" (semnat la 14 iunie 1985 intre Republica Federala Germania, Franta, Belgia, Luxemburg si Olanda) garanteaza dreptul de a calatori liber dintr-o tara in alta.

La 19 iunie 1990 a fost elaborata si semnata Conventia de punere in aplicare a Acordului Schengen prin care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare si crearea unei singure frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spatiul Schengen

se efectueaza in conformitate cu normele comune ale statelor membre. De la momentul

semnarii si intrarii in vigoare a Acordului Schengen numarul de state membre a crescut astfel

ca, in prezent, Spatiul Schengen cuprinde 25 tari (22 de tari membre ale UE, la care se adauga Islanda, Norvegia si Elvetia). Este evident ca libera circulatie in interiorul Uniunii depinde de existenta unor frontiere externe sigure. În prezent, cetatenii europeni nu mai sunt nevoiti sa prezinte pasapoartele sau cartile de identitate atunci cand calatoresc in alta tara a UE. Singurele state care fac exceptie sunt Regatul Unit, Irlanda (in cazul calatorilor care nu provin

din Regatul Unit), Bulgaria, Cipru si Romania. Romania a semnat, impreuna cu Bulgaria, o declaratie comuna in vederea aderarii la Spatiul Schengen in martie 2011.

Eliminarea barierelor comerciale si libera circulatie sunt avantaje semnificative pentru persoanele care activeaza in sectorul comertului sau calatoresc din motive justificate. Însa diversi infractori incearca sa intoarca sistemul in favoarea lor. Uniunea Europeana a instituit

un sistem de cooperare politieneasca si judiciara transfrontraliera pentru a putea reactiona la problema criminalitatii fara frontiere. Europol, Oficiul European de Politie, este parte a acestei reactii, ca si Sistemul de Informare Schengen in care serviciile nationale de politie schimba informatii cu privire la infractorii dati in urmarire generala sau suspectati. În cadrul proiectului Eurojust, statele membre ii asista pe procurorii, ofiterii de politie si avocatii care colaboreaza, in cadrul unei echipe centrale, pentru combaterea crimei organizate.

Evaluarea consecintelor unei Piete Interne integrate a facut obiectul a numeroase studii

in care au fost evidentiate atat efectele benefice ale Pietei Unice, cat si limitele constatate in functionarea acesteia. De exemplu, potrivit Comisiei Europene, Piata Unica a dus la crearea mai multor milioane de locuri de munca de la lansarea sa si pana in prezent, generand un profit de peste 800 de miliarde de euro. În Europa, convorbirile telefonice costa mult mai putin decat in urma cu 10 ani, tarifele la biletele de avion au scazut semnificativ si au fost inaugurate noi rute, iar persoanele fizice si juridice isi pot alege acum furnizorul de

electricitate si gaz.


Succesele Pietei Unice nu trebuie sa ne impiedice sa-i recunoastem si neajunsurile. De exemplu, sectorul serviciilor s-a deschis mai greu decat pietele pentru bunuri, desi un nou act legislativ major a fost adoptat in 2006 (Directiva serviciilor), permitand intreprinderilor sa furnizeze din tara de origine o serie de servicii transfrontaliere.

Întarzierile au afectat si serviciile financiare si transporturile, acolo unde mai exista piete nationale separate. Caracterul fragmentat al sistemelor fiscale nationale a constituit, de asemenea, un obstacol in calea integrarii si eficientei pietei.

Majoritatea serviciilor financiare au fost liberalizate. În consecinta, consumatorii pot folosi mai usor cardurile de credit sau de debit in strainatate si pot transfera bani intr-o alta tara a Uniunii. Taxele bancare pentru platile transfrontaliere au fost, de asemenea, reduse.

UE a decis sa isi deschida piata si serviciilor postale. Initiativa are ca scop stimularea concurentei, reducerea preturilor si imbunatatirea calitatii serviciilor. Deschiderea totala a pietei va crea si locuri de munca in cadrul noilor companii postale si in sectoarele conexe.

Pentru o mai buna functionare a PIU, Comisia Europeana a prezentat pe 27 octombrie

2010, in 2 rapoarte, o serie de soluț ii concrete pentru stimularea Pieț ei Unice. În Raportul privind cetaț enia UE, Comisia propune 25 de masuri pentru a simplifica viaț a cetaț enilor atunci cand iș i exercita drepturile conferite de UE de a se casatori, cumpara o casa sau inmatricula un autovehicul in alta ț ara a UE. Pentru a stimula creș terea economica, competitivitatea ș i progresul social, Actul privind Piaț a Unica face apel la acț iuni de simplificare a vieț ii tuturor participanț ilor pe piaț a - intreprinderi, consumatori ș i lucratori (sunt prezentate 50 de propuneri care sa fie puse in aplicare pana in 2012 pentru ca Piaț a Unica sa funcț ioneze mai bine )2.

Piaț a Unica nu reprezinta un obiectiv in sine, ci un instrument care deserveș te alte politici.

Toate acț iunile publice ș i private, soluț iile gasite in ceea ce priveș te provocarile legate de creș tere, coeziune sociala ș i ocuparea locurilor de munca, securitatea ș i schimbarile climatice vor avea mai multa putere de a reuș i daca Piaț a Unica funcț ioneaza corect. Astfel, relansarea Pieț ei Unice se prezinta ca un instrument indispensabil al strategiei UE2020. Strategia UE 2020 propune 7 iniț iative emblematice:

1. O Uniune a inovarii;

2. Tineretul in miș care;

O agenda digitala pentru Europa;

2 Informaț ii suplimentare legate de Actul privind piaț a unica sunt disponibile la adresa:

https://ec.europa.eu/internal_market/smact/index_ro.htm

MEMO/10/525


4. O Europa eficienta din punctul de vedere al utilizarii resurselor;

5. O politica industriala adaptata erei globalizarii;

6. O agenda pentru noi competenț e ș i noi locuri de munca;

7. Platforma europeana de combatere a saraciei.

O Piaț a Unica modernizata reprezinta fundamentul comun pentru fiecare dintre aceste

edificii; aceasta este parghia care le va ajuta sa genereze creș tere ș i locuri de munca, creand

o dinamica pentru creș terea inteligenta, durabila ș i incluziva ș i consolidand astfel sinergiile dintre diferitele iniț iative emblematice.

Strategia Europa 2020

Strategia Europa 2020 lanseaza o noua viziune pentru economia Europei in urmatorul deceniu, bazata pe o coordonare extinsa a politicilor economice, pentru a genera o crestere economica si o ocupare sporita a fortei de munca care sa ajute la relansarea economica si financiara a Uniunii. Noua strategie se concentreaza asupra urmatoarelor domenii-cheie: cunoastere si inovare, o economie mai viabila, un nivel ridicat de ocupare a fortei de munca si incluziune sociala. Consiliul European din 25-26 martie 2010 a agreat cadrul general al noii strategii Europa 2020 precum si o serie de obiective cuantificabile ale acesteia, iar Consiliul European din iunie 2010 a adoptat Strategia Europa 2020 pentru crestere economica si ocuparea fortei de munca, confirmand toate obiectivele cuantificabile stabilite la nivel european.

Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:

1. obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a fortei de munca de 75% pentru populatia

cu varsta cuprinsa intre 20 si 64 de ani;

2. imbunatatirea conditiilor pentru cercetare si dezvoltare, in special pentru ca nivelurile

combinate ale investitiilor publice si private din acest sector sa ajunga la 3% din PIB;

reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera cu 20% fata de nivelurile din 1990; cresterea ponderii surselor regenerabile in consumul final de energie pana la 20%; si urmarirea unei cresteri cu 20% a eficientei energetice;

4. imbunatatirea nivelurilor de educatie, in special prin fixarea obiectivului de reducere sub 10% a ratei de parasire timpurie a scolii; si cresterea la cel putin 40% a ratei populatiei cu varsta de 30-34 ani absolventa a unei forme de educatie tertiara;

5. promovarea incluziunii sociale, in special prin reducerea cu cel putin 20 de milioane a

numarului de persoane aflate in risc de saracie si excluziune sociala, pana in 2020.


Concluziile Consiliului European din iunie 2010 au subliniat necesitatea finalizarii tintelor nationale, astfel incat acestea sa fie reflectate in Programele Nationale de Reforma care vor fi prezentate in toamna anului 2010.

De asemenea, cu aceasta ocazie a fost reafirmata importanta identificarii si inlaturarii celor mai importante blocaje macrostructurale in functionarea Pietei Interne, ca si a obstacolelor - fizice sau legislative - din alte domenii.

Concluziile Consiliului European din iunie 2010 recunosc rolul Politicii Agricole Comune si Politicii de Coeziune in sustinerea obiectivelor de crestere economica si ocupare a fortei de munca ale noii strategii. În plus, liderii europeni au andosat, la Consiliul European din iunie

2010, liniile directoare integrate pentru politicile economice ale statelor membre si ale Uniunii, precum si pentru politicile de ocupare a fortei de munca ale statelor membre. Acestea vor fi adoptate formal ulterior, in urma exprimarii opiniei Parlamentului European.

Uniunea Economica si Monetara

Procesul de integrare economica si monetara in UE este paralel cu istoria Uniunii insasi: in 1957, cu ocazia crearii CEE, statele membre si-au concentrat eforturile asupra construirii unei piete comune; de-a lungul timpului insa, a aparut necesara pentru dezvoltarea economica si prosperitatea pietei interne o mai stransa cooperare in domeniul economic si monetar. Decizia de a forma o Uniune Economica si Monetara a fost luata de Consiliul European in orasul olandez Maastricht, in decembrie 1991, fiind apoi prevazuta in Tratatul privind Uniunea Europeana (Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea UEM intre toate sau o parte din

statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.

Prima etapa a debutat la 1 iulie 1990 si s-a incheiat, conform calendarului prevazut,

la 31 decembrie 199 Ea a permis instaurarea libertatii totale de miscare a capitalului intre cele 12 state si a fost insotita de planuri de ajustare structurala pentru reducerea dezechilibrelor si obtinerea unei convergente a evolutiilor si structurilor macroeconomice nationale, in tarile cu importante dezechilibre economice.

UE a intrat in etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La aceasta data

a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un dispozitiv de tranzitie catre viitoarea Banca Centrala Europeana. Înlocuind Comitetul Guvernatorilor Bancii centrale si preluand activitatile Fondului European de Cooperare

Monetara (F.E.C.O.M.), institutul avea ca principale sarcini intarirea coordonarii politicilor


monetare nationale, supravegherea functionarii Sistemului Monetar European si pregatirea instrumentelor viitoarei politici monetare unice. De asemenea, intrarea in etapa a II-a a UEM insemna interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la institutiile financiare si al finantarii monetare a deficitelor publice, precum si o convergenta mai mare a economiilor

tarilor membre.

Trecerea la etapa a III-a care implica utilizarea unei monede unice si crearea unei Banci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru tarile considerate apte de catre Consiliul European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.



Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea in etapa a III-a a UEM sa poata fi facuta numai de state ale caror economii si politici economice vor converge in mod considerabil si durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergenta reala si convergenta nominala.

Convergenta reala desemneaza apropierea nivelurilor de viata in materie de venit si productivitate in cadrul unei zone sau atenuarea diferentelor structurale care influenteaza competitivitatea tarii.

Convergenta nominala priveste evolutia variabilelor de costuri si preturi si a determinantilor lor profunzi (rata dobanzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publica). Criteriile inscrise in tratatul de la Maastricht vizeaza convergenta nominala a

tarilor UE, aceasta convergenta urmand a fi apreciata pentru fiecare tara de Consiliul

European inainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Conditiile de convergenta (art. 109J)

necesare pentru infaptuirea UEM sunt urmatoarele:

- 'realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preturilor', evidentiat printr-o diferenta

de inflatie anuala care nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 1,5% media a trei state comunitare care prezinta cele mai bune rezultate in materie de stabilitate a preturilor;

- situatia finantelor publice va trebui sa fie sub control conform urmatoarelor doua

criterii: 'un deficit bugetar ne-excesiv', adica mai mic de 3% din PIB;'o datorie

publicace poate fi sustinuta', adica mai mica de 60% din PIB;

- 'respectarea marjelor normale de fluctuatie prevazute prin mecanismul cursurilor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel putin 2 ani, fara devalorizarea monedei fata de cea a altui stat membru';

- 'caracterul durabil al convergentei atinse de statul membru, care se reflecta in

nivelurile ratelor de dobanda pe termen lung', care nu vor trebui sa le


depaseasca cu mai mult de 2% pe cele inregistrate in trei state comunitare cu cele mai bune rezultate in privinta stabilitatii preturilor.

Rapoartele de convergenta verifica daca statele membre indeplinesc conditiile necesare pentru

a adopta moneda unica. Conform Tratatului CE, Comisia si Banca Centrala Europeana trebuie

sa prezinte Consiliului aceste rapoarte cel putin o data la doi ani sau la cererea unui stat membru care ar dori sa adere la zona euro. Conditiile pe care statele membre trebuie sa le indeplineasca si care sunt evaluate in rapoartele de convergenta sunt urmatoarele:

criteriile de convergenta economica (stabilitatea preturilor, finante publice sanatoase, stabilitatea cursului de schimb si convergenta ratelor dobanzilor pe termen lung) - au rolul de a garanta ca economia unui stat membru este suficient de bine pregatita pentru adoptarea monedei unice si ca se poate integra cu usurinta in regimul monetar al zonei euro.;

convergenta juridica - cere ca legislatia nationala, in special cea referitoare la banca centrala nationala si la emisiile monetare, sa fie compatibila cu dispozitiile tratatului; astfel, se are in vedere compatibilitatea legislatiei nationale cu acquis-ul comunitar (legislatia in vigoare a UE) in ceea ce priveste banca centrala nationala, in special independenta sa si cea a membrilor organelor sale de decizie, obiectivele sale si integrarea in Sistemul European al Bancilor Centrale.

Rapoartele de convergenta exista din 1996. Rapoartele din 1998 ale Comisiei si Institutului Monetar European (predecesorul Bancii Centrale Europene) au servit drept baza pentru decizia Consiliului cu privire la introducerea monedei euro in primele unsprezece state membre. Conform prevederilor protocoalelor (n12 si n11) anexa la Tratatul de la Maastricht, Danemarca si Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a treia faza a UEM in 1999.

Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea in mod oficial a monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: tarile calificate pentru faza

a treia a UEM, paritatile bilaterale intre monedele care vor face parte din UEM si alcatuirea

directoriului Bancii Centrale Europene. Tarile desemnate sa formeze Uniunea Monetara la 1 ianuarie 1999 au fost: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda si Portugalia. Patru tari nu au participat la lansarea monedei unice; trei dintre acestea: Marea Britanie, Suedia si Danemarca au ales, cel putin intr-o prima perioada,

sa ramana in afara; Grecia nu a reusit sa satisfaca criteriile de convergenta de la Maastricht si

si-a fixat anul 2001 ca data pentru a se alatura zonei euro. Zona euro cuprinde acele state

membre UE care au adoptat moneda unica. Zona euro nu este insa statica - conform tratatului,


toate statele membre UE trebuie sa adere la zona euro imediat ce indeplinesc conditiile necesare, cu exceptia Danemarcei si a Regatului Unit, care au negociat o "clauza de neparticipare" care le permite sa ramana in afara zonei euro.

În momentul lansarii, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua moneda oficiala a 11 state membre, inlocuind, in doua etape, vechile monede nationale - precum marca germana si francul francez. La inceput, euro a fost introdus ca moneda virtuala pentru efectuarea de operatiuni de plata care nu implicau bancnote si monede, precum si in scopuri contabile, in timp ce vechile monede continuau sa fie folosite pentru efectuarea de plati in numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub forma de bancnote si monede.

Dupa momentul lansarii monedei unice la 1 ianuarie 1999, extinderea Zonei euro a

inclus pana in 2010 urmatoarele date la care inca 5 state ale UE au adoptat euro:

2001

GRECIA

2007

SLOVENIA

2008

CIPRU, MALTA

2009

SLOVACIA

Pentru 1 ianuarie 2011 este prevazuta aderarea Estoniei la Zona euro.

Unele state care nu fac parte din zona euro sunt deja membre ale Mecanismului de schimb

valutar (ERM II). ERM II este un sistem menit sa contribuie la evitarea fluctuatiilor excesive

ale ratelor de schimb dintre monedele participante si moneda euro, care ar putea perturba stabilitatea economica a pietei unice. Participarea la acest mecanism este voluntara, ea reprezinta insa unul din criteriile de convergenta - tarile candidate la zona euro trebuie sa participe la ERM II, fara tensiuni majore, cu cel putin doi ani inainte de a indeplini criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice.

Moneda unica este un element pozitiv din punct de vedere economic si politic, prezentand o serie de avantaje: costurile de schimb valutar in cazul calatoriilor sau al tranzactiilor comerciale efectuate in zona euro au disparut; in cele mai multe cazuri, costurile asociate platilor transfrontaliere au disparut sau au scazut dramatic; consumatorii si intreprinderile pot compara mai usor preturile, ceea ce stimuleaza concurenta.

Cadrul in care este administrat euro face din moneda europeana o moneda stabila, cu

un nivel scazut al inflatiei si cu rate ale dobanzilor reduse, contribuind la soliditatea finantelor publice. De asemenea, moneda unica este un complement logic al pietei unice, a carei eficienta creste. Folosirea unei monede unice pune in miscare mecanismele economiei

europene, faciliteaza comertul international si consolideaza pozitia UE pe scena


internationala. Dimensiunea si forta zonei euro ofera o mai buna protectie impotriva socurilor economice externe, precum cresterile neprevazute ale pretului petrolului sau turbulentele de

pe piata valutara.

În acelasi timp, trebuie sa mentionam ca moneda euro reprezinta pentru cetatenii Uniunii un simbol tangibil al identitatii lor europene, de care se pot simti din ce in ce mai mandri, pe masura ce zona euro se extinde si isi multiplica avantajele pentru statele membre actuale si viitoare.

Moneda unica si zona euro inseamna si noi oportunitati in cadrul economiei mondiale. Moneda unica transforma zona euro intr-o zona de afaceri atractiva pentru tarile terte, promovand, astfel, comertul si investitiile. Prudenta in gestionarea sa economica, face din euro o moneda de rezerva atractiva pentru tarile terte si asigura zonei euro o pozitie mai puternica in cadrul economiei mondiale.

Dar, moneda unica are si un cost: acesta consta in special in pierderea independentei

in fixarea ratelor de dobanda.

Moneda euro nu poate garanta, singura, stabilitatea si cresterea economica . Acestea se realizeaza, in primul rand, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor tratatului si ale Pactului de stabilitate si crestere (PSC), un element vital pentru buna functionare a Uniunii economice si monetare (UEM).

PSC este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale nationale in cadrul UEM, fiind creat pentru a veghea la stabilitatea finantelor publice, o cerinta importanta pentru UEM. Pactul de stabilitate si crestere cuprinde o componenta preventiva si o componenta corectiva:

Componenta preventiva - include doua instrumente politice care pot fi folosite pentru a se evita aparitia unor deficite "excesive". Conform dispozitiilor componentei preventive, statele membre din zona euro elaboreaza anual programe de stabilitate, iar statele membre care nu fac parte din zona euro elaboreaza programe de convergenta pe care le prezinta Comisiei si Consiliului, de obicei pana la data de 1 decembrie. Scopul este acela de a asigura o disciplina bugetara mai riguroasa prin supravegherea si coordonarea politicilor bugetare in interiorul zonei euro si in UE in general. Aceste programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre ele; la propunerea Comisiei, Consiliul poate declansa o procedura de avertizare timpurie pentru a preveni aparitia unui deficit excesiv.

Componenta corectiva - reglementeaza procedura privind deficitul excesiv (PDE).

Aceasta se declanseaza in momentul in care deficitul bugetar depaseste pragul de 3%


din PIB prevazut de tratat. Procedura PDE nu va fi lansata daca se considera ca deficitul public excesiv, care depaseste pragul de 3% din PIB, este o situatie temporara

si exceptionala si daca deficitul se mentine aproape de valoarea pragului. Daca insa, se ajunge la concluzia ca deficitul este excesiv in sensul tratatului, Consiliul emite recomandari catre statele membre implicate pentru corectarea deficitului excesiv si stabileste un termen pentru aceasta. Nerespectarea recomandarilor conduce la declansarea urmatoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea sanctionarii statelor membre din zona euro.