Uniunea Europeana pe drumul integrarii economice

1. Uniunea vamala

În  capitolul  1 am vazut ce presupune  conceptul  de uniune vamala, asadar in continuare

vom prezenta cum s-a realizat aceasta in cazul UE.

Conform  dispozitiilor  Tratatului  de  la  Roma  si  a  celor  adoptate  ulterior  de  institutiile comunitare, Comunitatea Economica Europeana trebuia sa se realizeze treptat, mai intai sub forma unei uniuni vamale si apoi sub forma unei uniuni economice si monetare.

Tratatul de la Roma a prevazut pentru realizarea  uniunii vamale urmatoarele  elemente

(N. Suta):

a)         inlaturarea  completa,  dar  treptata,  a  taxelor  vamale  de  import  si  de  export  in relatiile  comerciale  dintre  tarile  semnatare,  atat  pentru  produsele  industriale  cat  si pentru cele agricole. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele masuri de dezarmare vamala

in  relatiile  reciproce  dintre  tarile  semnatare  ale  Tratatului.  Initial  Tratatul  prevedea realizarea uniunii vamale intr-un interval de 12-15 ani, insa acesta a fost redus la 10 ani. Pentru  aceasta  a  fost  adoptat  si  pus  in  practica  un  calendar  de  reduceri  succesive  ale taxelor vamale de import la produsele industriale si la o parte din produsele agricole (care

nu  au  intrat  sub  incidenta  politicii  agricole  comunitare)  pana  la  1  iulie  1968.  Taxele vamale de export au fost integral desfiintate inca din anul 1960.

b)         inlaturarea  completa,  dar  treptata,  in  acelasi  interval  de  timp  ca  si  pentru  taxele vamale,  a  restrictiilor  cantitative si a  altor bariere netarifare din calea comertului reciproc al tarilor membre, astfel incat sa se asigure o libera circulatie a produselor in interiorul comunitatii. Disparitia contingentelor (restrictii cantitative) a fost realizata inca

de la 1 ianuarie 1962.

c)         instituirea unui regim fiscal comun in tarile membre (presupune un regim similar de impozite  interne,  indirecte,  pentru  ca  marfurile  importate  din  tarile  membre  sa  nu  fie discriminate fata de cele autohtone) si elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul comunitatii.

d)         instituirea  unei  politici  comerciale  comune  fata  de  terti  in  decursul  perioadei  de tranzitie  prevazute  pentru  eliminarea  taxelor  vamale  si  a  barierelor  netarifare  din  calea schimburilor  reciproce.  Acest  aspect  presupunea,  in  primul rand,  instituirea  unui  tarif

vamal comun fata de terti. În paralel cu reducerea treptata a taxelor vamale de import,

au  fost  efectuate  trei  ajustari  ale  tarifelor  vamale  nationale  la  nivelul  tarifului  vamal comun fata de terti, astfel ca, la 1 iulie 1968 a fost pus in aplicare tariful vamal comun fata de terti. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare (cantitati

de marfuri exprimate fizic sau valoric, pe care tarile membre CEE le puteau importa din exteriorul comunitatii cu scutire de plata a taxelor vamale de import), in conformitate cu angajamentele  asumate  de  CEE  in  cadrul  Acordului  General  pentru  Tarife  si  Comert (GATT).  O  politica  comerciala  comuna  a  CEE  fata  de  terti  mai  implica,  pe  langa adoptarea  unui  tarif  vamal  comun,  si  o  serie  de  alte  masuri  si  reglementari  comunitare care stau la baza relatiilor comerciale cu tarile terte. Astfel, in 1961, organele comunitare

au  adoptat  hotararea  ca,  la  incheierea  noilor  acorduri  comerciale  cu  tarile  terte,  statele membre   ale   CEE   sa   ceara   introducerea   'clauzei   comunitatii'   intre   prevederile acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obliga sa recunoasca limitele impuse

de Tratatul de la Roma in ce priveste masurile de politica comerciala care se refereau la schimburile   comerciale   intracomunitare.   Ulterior,   in   1962,   organele   comunitare   au elaborat si adoptat un memorandum cu privire la politica comerciala in caruia relatiile comerciale  ale  CEE  cu  tarile  terte  erau  impartite  in  trei  categorii:  relatii  comerciale  cu tarile capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE si  ale GATT; relatii comerciale cu tarile

in curs de dezvoltare, membre ale GATT; relatii comerciale cu alte tari, inclusiv cu tarile socialiste (fata de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu in comparatie cu celelalte tari terte). Pe baza acestui memorandum, in cursul anului 1964, a fost elaborat

un  program  concret  de  masuri,  care  sa  duca  pana  la  sfarsitul  perioadei  de  tranzitie

(1968) la stabilirea si aplicarea unei politici comerciale comunitare fata de terti.

Un  alt  aspect  important  al  instituirii  politicii  comerciale  comunitare  fata  de  terti  l-a constituit  adoptarea,  in  iunie  1971,  a  Sistemului  generalizat  de  preferinte  vamale nereciproce si nediscriminatorii in favoarea tarilor in curs de dezvoltare - SGP. CEE

a  fost  primul  grup  de  tari  dezvoltate  care  a  pus  in  aplicare,  la  1  iulie  1971,  in  baza recomandarilor  ONU  privind  strategia  internationala  pentru  cel  de-al  doilea  deceniu  al dezvoltarii,  o  schema  de  preferinte  vamale  nereciproce  si  nediscriminatorii  in  favoarea tarilor in curs de dezvoltare. Aceasta schema se revizuieste anual atat in ceea ce priveste lista  produselor  ce  intra  sub  incidenta  sa,  cat  si  a  beneficiarilor.  În  a  doua  jumatate  a anilor  '90,  erau  eligibile  pentru  a  beneficia  de  SGP  cca.  130  de  tari.  Pentru  tarile  ACP (peste 70 de tari din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din schema SGP au avut si au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevazute prin Acordurile

de la Lomé (I-IV) sau prin Conventia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai substantiale.

O alta masura de politica comerciala, care a vizat domeniul promotional si de stimulare a exporturilor,  a  fost  adoptata  la  inceputului  deceniului  opt  si  s-a  referit  la  armonizarea reglementarilor  din  statele  membre  in  privinta  acordarii  creditelor  de  export, asigurarii si garantarii acestora, ca si a garantarii investitiilor de capital efectuate in tari terte. Reglementarile in aceasta privinta au intrat in vigoare din anul 197

Pe linia instituirii unei politici comerciale comune fata de terti, Tratatul de la Roma a mai prevazut  si  armonizarea  legislatiilor  vamale  ale  tarilor  membre  pentru  o  aplicare uniforma de catre acestea.

Avand in vedere toate aceste aspecte, se poate spune ca la 1 iulie 1968 a fost realizata in linii generale infaptuirea uniunii vamale.

2. Piata Interna Unica

Cu toate ca Tratatul de la Roma stabilise inca de la bun inceput principiul unei piete comune, realizarea concreta a acesteia nu a fost fara dificultati.

Expertii  Michel  Albert  si  James  Ball,  intr-un  raport  publicat  in  1983,  au  ajuns  la concluzia ca, in ciuda inlaturarii definitive a taxelor vamale in 1968, pietele tarilor membre au ramas  separate.  Limitele  Pietei  comune  apareau  atat  in  circulatia  persoanelor  (cu  ocazia trecerii frontierelor, acestea erau inca supuse controalelor politiei de frontiera - uneori lungi -

si nu aveau impresia de apartenenta la aceeasi comunitate), cat si a bunurilor (libera circulatie

a  bunurilor  era  infranata  de  obstacole  netarifare,  constituite  mai  ales  prin  multiplicarea normelor  tehnice  si  prin  persistenta  controalelor  administrative  si  sanitare  la  frontiere,  care conduceau la o incetinire a schimburilor).

În fata unei astfel de situatii, Comisia Europeana, prezidata atunci de Jacques Delors, a decis  sa  reactioneze  publicand,  in  iunie  1985,  Cartea  Alba  privind  desavarsirea  Pietei Interne  (in  aceasta,  pe  langa diagnosticul  privind  obstacolele  existente  inca  in  calea liberei circulatii,  figureaza  detalierea  masurilor  ce  trebuie  luate  pentru  realizarea  Pietei  Unice). Pentru  a  da  o  valoare  juridica  acestor  masuri,  statele  membre  au  semnat  in  februarie  1986

Actul Unic European, care pe langa dispozitiile privind Piata Interna reluate din Cartea Alba, initiaza  o  reforma  a  institutiilor  (pentru  realizarea  obiectivului  de  Piata  Unica,  nu  era suficienta  numai  vointa  politica  a  statelor  membre;  erau  necesare  schimbari  majore  in sistemul  de  luare  a  deciziei,  deoarece  era  imposibil  sa  se  respecte  termenul  stabilit  pentru realizarea Pietei Unice,  daca procesul decizional continua sa  ceara in  cea mai mare parte a

cazurilor  unanimitatea;  de  aceea,  Actul  Unic  European  introduce  posibilitatea  ca  anumite

decizii sa fie luate cu o majoritate de voturi in Consiliul de Ministri). Actul Unic European este cel care a stabilit si un termen pentru realizarea unei Piete Unice Interne in cadrul CEE: sfarsitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 199

Între  1986  si  1992,  Comunitatea  a  adoptat  circa  280  de  texte  legislative  in  privinta

deschiderii pietelor nationale pana atunci inchise.

De  la  1  ianuarie  1993,  Comunitatea  a  constituit  un  spatiu  comercial  unic  : frontierele  interne  au  disparut  si marfurile,  serviciile,  capitalurile  si  persoanele  pot  sa circule fara nici o bariera.

Dar ce inseamna toate acestea in mod concret ?

   Pentru intreprinderi - sa desfasoare afaceri in alte state din UE mai usor si cu costuri mai reduse.

   Pentru consumatori - o concurenta sporita care conduce la scaderea preturilor,

la  diversificarea  gamei  de  produse  comercializate  si  la  cresterea  nivelului  de protectie.

   Pentru cetatenii UE - dreptul de a trai, de a lucra, de a-si face studii si de a iesi

la pensie intr-o alta tara a UE.

Piata  Unica  este  elementul  central  al  Uniunii  de  astazi.  Datorita  Pietei  Unice,

intreprinderile din UE pot vinde si cumpara marfuri oriunde in Uniune.

UE a indepartat obstacolele care impiedicau, in trecut, importurile si exporturile intre statele membre, iar intreprinderile au acum libertatea de a transporta si de a vinde marfuri peste tot in Uniune.  Tarile  din  UE  pot  restrictiona  libera  circulatie  a  marfurilor doar  in  situatii exceptionale,  justificate  de  apararea  interesului  public,  pe  motive  cum  ar  fi  protectia sanatatii  si  sigurantei  publice,  protectia  mediului  sau  asigurarea  bunastarii  consumatorilor. Restrictiile trebuie sa fie proportionale cu riscurile. Libera circulatie a marfurilor poate fi de asemenea  restrictionata  ca  masura  de  precautie,  atunci  cand  exista  informatii  stiintifice conform  carora  bunurile  ar  putea  reprezenta  o  amenintare  la  adresa  oamenilor,  animalelor, plantelor sau mediului.

UE a adoptat noi  norme menite  sa  inlature  obstacolele care mai stau in calea liberei

circulatii a marfurilor, prin:

   consolidarea aplicarii legislatiei europene in materie de piata;

   mai buna legiferare in materie de supravegherea pietei;

   un cadru comun pentru comercializarea produselor;

   consolidarea credibilitatii marcajului CE;

   asigurarea unui sistem operational de recunoastere reciproca.

Avand in vedere faptul ca diferentele dintre cerintele de ordin tehnic ale fiecarei tari

pot  constitui  o  piedica  in  calea  comertului,  UE  a  adoptat  masuri  de  armonizare pentru cateva  produse,  in  principal  pentru  marfurile  cu  grad  mare  de  risc,  cum  ar  fi  produsele farmaceutice, vehiculele, jucariile, produsele chimice, echipamentele electrice si mecanice si aparatura medicala. Produsele fabricate conform acestor norme pot fi comercializate in toate tarile UE.

Începand cu anii 1980, UE a dezvoltat o noua abordare asupra armonizarii, bazata pe standardizare.  Legislatia  UE  (asa  numitele  directive  de  tip  'noua  abordare')  prevede cerintele   principale   pe   care   trebuie   sa   le   indeplineasca   produsele   pentru   a   putea   fi comercializate  pe  teritoriul  Uniunii.  Transformarea  acestor  cerinte  principale  in  specificatii tehnice este de competenta producatorilor.

Pentru  a  le  veni  in  ajutor,  au  fost  publicate,  pana  in  prezent,  circa  20.000  de  standarde europene. Se considera ca produsele care respecta standardele europene respecta si cerintele principale  prevazute  de  directivele  UE.  Sistemul  este  totusi  voluntar,  producatorii  avand libertatea de a alege alte solutii tehnice pentru a indeplini respectivele cerinte.

Standardele   armonizate  europene  sunt  elaborate  de  catre  Comitetul   european  pentru standardizare          (CEN),            Comitetul          european          pentru   standardizare    electrotehnica (CENELEC) si Institutul European de Standarde in Telecomunicatii (ETSI), dupa ce toate partile   interesate   (reprezentanti   ai   sectorului   industrial,   autoritati   publice,   consumatori, organizatii de protectia mediului, uniuni sindicale) au ajuns la un consens.

Standardizarea  reprezinta         un         instrument         strategic            pentru   promovarea      inovarii si competitivitatii.  Obiectivul  UE  este  de  a  se  asigura  ca  standardele  tin  pasul  cu  noile descoperiri  si  de  a  incuraja  partile  implicate  (mai  ales  micile  intreprinderi)  sa  participe  la procesul de standardizare.

Prezenta  marcajului  CE pe  un  produs  arata  faptul  ca  acesta  se  conformeaza  tuturor cerintelor  UE  relevante.  Tarile  din  Uniune  nu  pot  restrictiona  accesul  pe  piata  pentru produsele care poarta marcajul CE, decat daca exista dovezi ca acestea nu respecta normele.

În sectoarele in care nu s-a realizat o armonizare, comertul se bazeaza pe  principiul

recunoasterii reciproce (a se vedea Cazul Cassis de Dijon - 1979 si solutia Curtii de Justitie

a  CE):  produsele  fabricate  sau  comercializate  conform  legii  intr-o  tara  din  UE  pot  fi comercializate  si  in  celelalte  state,  chiar  daca  nu  corespund  in  intregime  cerintelor  tehnice locale            (forma, dimensiuni,        greutate,            compozitie,       etichetare          sau       ambalare).        Astfel, intreprinderile isi pot desfasura activitatea peste tot in UE, atata timp cat se conformeaza la

legislatia din propria tara.

Libertatea  de  stabilire  ș i  libertatea  de  a  presta  servicii  reprezinta  doua  dintre principiile europene esenț iale care stau la baza pieț ei unice a serviciilor. Aceste principii permit antreprenorilor din UE sa inființ eze o intreprindere in ț ara in care vor presta servicii

sau  sa  furnizeze  servicii  transfrontaliere,  in  alte  state  membre,  fara  sa  stabileasca  un  sediu secundar in ț ara respectiva - de exemplu, prin telefon, prin internet sau prin marketing direct. Avand  in  vedere  ca  intreprinderile  se  confrunta  in  continuare  cu  proceduri  administrative complexe, lungi ș i nesigure din punct de vedere juridic, atunci cand incearca sa acceseze sau

sa  presteze servicii  in  alte  state  membre,  UE  a  adoptat  un  act  legislativ,  Directiva  privind serviciile, cu termen de implementare de toate ț arile UE pana la sfarș itul anului 2009.

În  aceasta  Directiva,  UE  a  introdus  o  serie  de  norme  in  vederea  simplificarii  procedurilor

necesare   pentru   demararea   unei   activitaț  i   de   prestari   servicii  ș i   pentru   furnizarea

transfrontaliera de servicii. Directiva consolideaza ș i drepturile beneficiarilor de servicii.

1.   În  privinț a  inființ arii  unei  intreprinderi  -  Fiecare  stat  membru  este  obligat  sa  isi simplifice  procedurile  si  formalitatile  legate  de  prestarea  de  servicii.  Acesta  trebuie  sa infiinteze puncte de contact unic destinate prestatorilor de servicii, prin care acestia sa poata obtine informatii pertinente si sa poata indeplini procedurile administrative - de la distanta  si  cu  ajutorul  mijloacelor  electronice,  fara  a  fi  nevoiti  sa  contacteze  o  serie  de autoritati competente.

De asemenea, statele membre sunt obligate sa elimine sistemele de autorizare inutile sau disproporț ionate, cerinț ele cu caracter discriminatoriu pe criterii de naț ionalitate sau de

reș edinț a ș i cerinț ele extrem de restrictive, cum ar fi testul privind nevoile economice

(prin  care  li  se  cere  intreprinderilor  sa  efectueze  studii  de  piaț a,  pentru  a  dovedi autoritaț ilor ca exista cerere pentru serviciile lor).

2.   În   privinț a   prestarii   de   servicii   transfrontaliere   -   Directiva   privind   serviciile stabileș te  principiul  libertaț ii  de  a  presta  servicii,  statele  membre  neputand  impune cerinț e  naț ionale  discriminatorii,  inutile  sau  disproporț ionate  furnizorilor  de  servicii provenind  din  alta  ț ara  -  de  exemplu  obț inerea  unei  autorizaț ii  sau  instituirea  unui anumit tip de infrastructura.

În situaț ii excepț ionale, se pot impune anumite cerinț e daca acestea sunt necesare in baza   unuia   din   urmatoarele   motive:   politica   publica,   securitate   publica,   protecț ia sanataț ii publice sau protecț ia mediului. De asemenea, exista anumite derogari generale

de la clauza privind libertatea de a presta servicii, printre care detaș area lucratorilor in

strainatate ș i recunoaș terea calificarilor profesionale.

În cazul unor cerinț e administrative care pot fi impuse, intreprinderile vor putea obț ine informaț iile necesare ș i indeplini formalitaț ile prin intermediul unor ghiș ee unice.

   Legat  de  drepturile  beneficiarilor  de  servicii  -  Directiva  le  consolideaza  acestora drepturile:  astfel,  este  necesar  ca  persoanele  juridice  si  consumatorii  sa  poata  utiliza serviciile  furnizorilor  stabiliț i  in  alte  state  membre  fara  a  fi  nevoiț i  sa  obț ina  o autorizaț ie  prealabila  sau  sa  se  confrunte  cu  cerinț e  discriminatorii  pe  criterii  de

naț ionalitate sau reș edinț a. Autoritaț ile naț ionale sunt obligate sa ofere informaț ii

generale ș i sprijin cu privire la drepturile consumatorilor ș i la procedurile privind caile

de atac pe care aceș tia le au la dispoziț ie.

Directiva privind serviciile se aplica, printre altele, in cazul urmatoarelor servicii:

   profesii reglementate (de exemplu, consilieri juridici ș i fiscali, arhitecț i, ingineri, contabili, inspectori);

   servicii in construcț ii;

management,   organizarea   de   evenimente,   recuperarea   datoriilor,   servicii   de

publicitate ș i recrutare);

   comerț ul  distributiv,  inclusiv  comerț ul  cu  amanuntul  ș i  engros  de  bunuri  ș i servicii;

   servicii turistice (de exemplu, serviciile agenț iilor de turism);

   servicii  recreative  (de  exemplu,  servicii  furnizate  de  centrele  sportive  ș i  de parcurile de distracț ii);

   servicii in domeniul instalarii ș i intreț inerii de echipamente;

   servicii de informare (de exemplu, portaluri de internet, activitaț ile agenț iilor de

ș tiri, activitaț i de publicare ș i programare IT);

   servicii de cazare ș i alimentaț ie (de exemplu, hoteluri, restaurante ș i servicii de catering);

   servicii in domeniul formarii ș i educaț iei;

   inchiriere, inclusiv serviciile de inchiriere de autoturisme ș i leasing;

   servicii imobiliare;

   servicii de certificare ș i testare;

   servicii  de  ajutor  la  domiciliu  (de  exemplu,  servicii  de  curaț enie,  bone  sau

gradinarit).

Directiva privind serviciile nu se aplica in cazul urmatoarelor servicii:

   activitaț ile  reglementate  intru  totul  de  UE:  servicii  financiare,  comunicaț ii electronice ș i transport;

   servicii de asistenț a medicala, agenț ii de ocupare temporara a forț ei de munca,

servicii  de  securitate  privata,  servicii  audiovizuale,  jocuri  de  noroc,  anumite servicii  sociale,  serviciile  notarilor  ș i  executorilor  judecatoreș ti  (numiț i  de autoritaț ile publice). În orice eventualitate, normele ș i reglementarile naț ionale legate de aceste servicii excluse trebuie sa respecte alte dispoziț ii din legislaț ia comunitara - in special libertatea de stabilire ș i libertatea de a presta servicii, aș a cum prevede Tratatul CE.

Liberalizarea  completa  a  miscarilor  de  capital  s-a  efectuat  rapid  dupa  adoptarea directivei   din   1988   referitoare   la   acestea   (directiva   88/361/CEE   prevedea   liberalizarea completa si neconditionala a miscarilor de capital in UE incepand cu 1990 - toate derogarile prevazute fiind in prezent expirate).

Aceasta libertate este strans legata de liberalizarea serviciilor financiare, de garantarea unor conditii de concurenta loiale si de protectia adecvata a depunatorilor si investitorilor in intreaga  Comunitate.  Restrictiile  care  existau,  in  special  cele  pentru  operatiunile  pe  termen scurt, au fost eliminate in iulie 1990. Progrese rapide au fost, de asemenea, realizate in tarile care dispuneau de o perioada tranzitorie pentru a ajunge la o completa liberalizare; aceasta a fost realizata la sfarsitul anului 1992 in Irlanda, Spania si Portugalia si in mai 1994 in Grecia. Ultimele obstacole in libera circulatie a capitalurilor au fost suprimate, insa mai sunt posibile derogari. In mod exceptional, si numai fata de terte tari, libera circulatie a capitalurilor poate

fi restrictionata pe o perioada de maxim 6 luni, in cazul in care capitalurile dinspre aceste tari ridica probleme serioase privind functionarea UEM (art.66 TFUE - ex-art.59 TCE).

Libera circulatie a persoanelor este un principiu fundamental garantat de UE. Orice persoana rezidenta in UE are dreptul de a se deplasa, de a trai, de a studia, de a muncii, de a se stabili  sau  de  a  furniza  un  serviciu  intr-un  alt  Stat  membru,  fara  a  suporta  o  discriminare legata de nationalitatea sa.

Una  dintre  realizarile  majore  ale  Uniunii  este  garantarea  faptului  ca  dreptul  fiecarui cetatean  de  a  trai  si  de  a  munci  oriunde  in  UE  este  insotit  de  accesul  la  prestatii  sociale, inclusiv la ingrijiri medicale in tara in care se  afla. UE incurajeaza mobilitatea lucratorilor, care  nu  numai  pentru  ca  le  aduce  acestora  avantaje  care  tin  de  dezvoltarea  personala  si profesionala,  ci si pentru ca  reprezinta o modalitate de  adaptare a competentelor la  cererile

pietei.  Pentru  a  facilita  mobilitatea  lucratorilor,  serviciile  publice  pentru  ocuparea  fortei  de

munca din toate tarile UE publica posturi vacante pe site-ul de internet EURES, ghiseu unic care reuneste in prezent peste un milion de astfel de anunturi.

"Acordul  Schengen"  (semnat  la  14  iunie  1985  intre  Republica  Federala  Germania, Franta, Belgia, Luxemburg si Olanda) garanteaza dreptul de a calatori liber dintr-o tara in alta.

La  19  iunie  1990  a  fost  elaborata  si  semnata  Conventia  de  punere  in  aplicare  a  Acordului Schengen prin care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare si crearea unei singure frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spatiul Schengen

se  efectueaza  in  conformitate  cu  normele comune  ale  statelor  membre.  De  la  momentul

semnarii si intrarii in vigoare a Acordului Schengen numarul de state membre a crescut astfel

ca, in prezent, Spatiul Schengen cuprinde 25 tari (22 de tari membre ale UE, la care se adauga Islanda, Norvegia si Elvetia).  Este evident ca libera circulatie in interiorul Uniunii depinde de existenta unor frontiere externe sigure.  În prezent, cetatenii europeni nu mai sunt nevoiti sa prezinte  pasapoartele  sau  cartile  de  identitate  atunci  cand  calatoresc  in  alta  tara  a  UE. Singurele state care fac exceptie sunt Regatul Unit, Irlanda (in cazul calatorilor care nu provin

din Regatul Unit), Bulgaria, Cipru si Romania. Romania a semnat, impreuna cu Bulgaria, o declaratie comuna in vederea aderarii la Spatiul Schengen in martie 2011.

Eliminarea  barierelor  comerciale  si  libera  circulatie  sunt  avantaje  semnificative  pentru persoanele  care  activeaza  in  sectorul  comertului  sau  calatoresc  din  motive  justificate.  Însa diversi infractori incearca sa intoarca sistemul in favoarea lor. Uniunea Europeana a instituit

un sistem de cooperare politieneasca si judiciara transfrontraliera pentru a putea reactiona la problema  criminalitatii  fara  frontiere.  Europol,  Oficiul  European  de  Politie,  este  parte  a acestei  reactii,  ca  si  Sistemul  de  Informare  Schengen  in  care  serviciile  nationale  de  politie schimba informatii cu privire la infractorii dati in urmarire generala sau suspectati. În cadrul proiectului Eurojust, statele membre ii asista pe procurorii, ofiterii de politie si avocatii care colaboreaza, in cadrul unei echipe centrale, pentru combaterea crimei organizate.

Evaluarea consecintelor unei Piete Interne integrate a facut obiectul a numeroase studii

in care au fost evidentiate atat efectele benefice ale Pietei Unice, cat si limitele constatate in functionarea acesteia.  De exemplu,  potrivit Comisiei Europene, Piata  Unica a dus  la crearea mai  multor  milioane  de  locuri  de  munca  de  la  lansarea  sa  si  pana  in  prezent,  generand  un profit  de  peste  800  de  miliarde  de  euro.  În  Europa,  convorbirile  telefonice  costa  mult  mai putin decat in urma cu 10 ani, tarifele la biletele de avion au scazut semnificativ si au fost inaugurate  noi  rute,  iar  persoanele  fizice  si  juridice  isi  pot  alege  acum  furnizorul  de

electricitate si gaz.

Succesele  Pietei  Unice  nu  trebuie  sa  ne  impiedice  sa-i  recunoastem  si  neajunsurile.  De exemplu, sectorul serviciilor s-a deschis mai greu decat pietele pentru bunuri, desi un nou act legislativ  major  a  fost  adoptat  in  2006  (Directiva  serviciilor),  permitand  intreprinderilor  sa furnizeze din tara de origine o serie de servicii transfrontaliere.

Întarzierile  au  afectat  si  serviciile  financiare  si  transporturile,  acolo  unde  mai  exista  piete nationale  separate.  Caracterul  fragmentat  al  sistemelor  fiscale  nationale  a  constituit,  de asemenea, un obstacol in calea integrarii si eficientei pietei.

Majoritatea  serviciilor  financiare  au  fost  liberalizate.  În  consecinta,  consumatorii  pot  folosi mai usor cardurile de credit sau de debit in strainatate si pot transfera bani intr-o alta tara a Uniunii. Taxele bancare pentru platile transfrontaliere au fost, de asemenea, reduse.

UE  a  decis  sa  isi  deschida  piata  si  serviciilor  postale.  Initiativa  are  ca  scop  stimularea concurentei,  reducerea  preturilor  si  imbunatatirea  calitatii  serviciilor.  Deschiderea  totala  a pietei va crea si locuri de munca in cadrul noilor companii postale si in sectoarele conexe.

Pentru o mai buna functionare a PIU, Comisia Europeana a prezentat pe 27 octombrie

2010, in 2 rapoarte, o serie de soluț ii concrete pentru stimularea Pieț ei Unice. În Raportul privind cetaț enia UE, Comisia propune 25 de masuri pentru a simplifica viaț a cetaț enilor atunci  cand  iș i  exercita  drepturile  conferite  de  UE  de  a  se  casatori,  cumpara  o  casa  sau inmatricula  un  autovehicul  in  alta  ț ara  a  UE.  Pentru  a  stimula  creș terea  economica, competitivitatea  ș i  progresul  social,  Actul  privind  Piaț a  Unica  face  apel  la  acț iuni  de simplificare  a  vieț ii  tuturor  participanț ilor  pe  piaț a  -  intreprinderi,  consumatori  ș i lucratori (sunt prezentate 50 de propuneri care sa fie puse in aplicare pana in 2012 pentru ca Piaț a Unica sa funcț ioneze mai bine )2.

Piaț a Unica nu reprezinta un obiectiv in sine, ci un instrument care deserveș te alte politici.

Toate acț iunile publice ș i private, soluț iile gasite in ceea ce priveș te provocarile legate de creș tere,  coeziune  sociala  ș i  ocuparea  locurilor  de  munca,  securitatea  ș i  schimbarile climatice  vor  avea  mai  multa  putere  de  a  reuș i  daca  Piaț a  Unica  funcț ioneaza  corect. Astfel,  relansarea  Pieț ei  Unice  se  prezinta  ca  un  instrument  indispensabil  al  strategiei UE2020. Strategia UE 2020 propune 7 iniț iative emblematice:

1. O Uniune a inovarii;

2. Tineretul in miș care;

 O agenda digitala pentru Europa;

2  Informaț ii suplimentare legate de Actul privind piaț a unica sunt disponibile la adresa:

https://ec.europa.eu/internal_market/smact/index_ro.htm

MEMO/10/525

4. O Europa eficienta din punctul de vedere al utilizarii resurselor;

5. O politica industriala adaptata erei globalizarii;

6. O agenda pentru noi competenț e ș i noi locuri de munca;

7. Platforma europeana de combatere a saraciei.

O  Piaț a  Unica  modernizata  reprezinta  fundamentul  comun  pentru  fiecare  dintre  aceste

edificii; aceasta este parghia care le va ajuta sa genereze creș tere ș i locuri de munca, creand

o dinamica pentru creș terea inteligenta, durabila ș i incluziva ș i consolidand astfel sinergiile dintre diferitele iniț iative emblematice.

Strategia Europa 2020

Strategia  Europa  2020  lanseaza  o  noua  viziune  pentru  economia  Europei  in  urmatorul deceniu, bazata pe o  coordonare extinsa a politicilor economice, pentru  a  genera o  crestere economica  si  o  ocupare  sporita  a  fortei  de  munca  care  sa  ajute  la  relansarea  economica  si financiara  a  Uniunii.  Noua  strategie  se  concentreaza  asupra  urmatoarelor  domenii-cheie: cunoastere si inovare, o economie mai viabila, un nivel ridicat de ocupare a fortei de munca si incluziune sociala. Consiliul European din 25-26 martie 2010 a agreat cadrul general al noii strategii Europa 2020 precum si o serie de obiective cuantificabile ale acesteia, iar Consiliul European  din  iunie  2010  a  adoptat  Strategia  Europa  2020  pentru  crestere  economica  si ocuparea  fortei  de  munca,  confirmand  toate  obiectivele  cuantificabile  stabilite  la  nivel european.

Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:

1.   obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a fortei de munca de 75% pentru populatia

cu varsta cuprinsa intre 20 si 64 de ani;

2.   imbunatatirea conditiilor pentru cercetare si dezvoltare, in special pentru ca nivelurile

combinate ale investitiilor publice si private din acest sector sa ajunga la 3% din PIB;

   reducerea  emisiilor  de  gaze  cu  efect  de  sera  cu  20%  fata  de  nivelurile  din  1990; cresterea ponderii surselor regenerabile in consumul final de energie pana la 20%; si urmarirea unei cresteri cu 20% a eficientei energetice;

4.   imbunatatirea nivelurilor de educatie, in special prin fixarea obiectivului de reducere sub  10%  a  ratei  de  parasire   timpurie  a  scolii;  si  cresterea  la  cel  putin  40%  a  ratei populatiei cu varsta de 30-34 ani absolventa a unei forme de educatie tertiara;

5.   promovarea incluziunii sociale, in special prin reducerea cu cel putin 20 de milioane a

numarului de persoane aflate in risc de saracie si excluziune sociala, pana in 2020.

Concluziile  Consiliului  European  din  iunie  2010  au  subliniat  necesitatea  finalizarii  tintelor nationale, astfel incat acestea sa fie reflectate in Programele Nationale de Reforma care vor fi prezentate in toamna anului 2010.

De asemenea,  cu aceasta ocazie a fost reafirmata importanta identificarii si inlaturarii celor mai importante blocaje macrostructurale in functionarea Pietei Interne, ca si a obstacolelor - fizice sau legislative - din alte domenii.

Concluziile Consiliului European din iunie 2010 recunosc rolul Politicii Agricole Comune si Politicii de Coeziune in sustinerea obiectivelor de crestere economica si ocupare a fortei de munca ale noii strategii. În plus, liderii europeni au andosat, la Consiliul European din iunie

2010,   liniile  directoare  integrate  pentru  politicile  economice  ale  statelor  membre  si  ale Uniunii, precum si pentru politicile de ocupare a fortei de munca ale statelor membre. Acestea vor fi adoptate formal ulterior, in urma exprimarii opiniei Parlamentului European.

 Uniunea Economica si Monetara

Procesul  de  integrare  economica  si  monetara  in  UE  este  paralel  cu  istoria  Uniunii insasi:  in  1957,  cu  ocazia  crearii  CEE,  statele  membre  si-au  concentrat  eforturile  asupra construirii unei piete comune; de-a lungul timpului insa, a aparut necesara pentru dezvoltarea economica  si  prosperitatea  pietei  interne  o  mai  stransa  cooperare  in  domeniul  economic  si monetar.   Decizia de a forma o Uniune Economica si Monetara  a fost luata de Consiliul European in orasul olandez Maastricht, in decembrie 1991, fiind apoi prevazuta in Tratatul privind Uniunea Europeana (Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Maastricht, care prevedea  realizarea UEM intre toate sau o parte din

statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.

Prima etapa a debutat la 1 iulie 1990 si s-a incheiat, conform calendarului prevazut,

la 31 decembrie 199 Ea a permis instaurarea libertatii totale de miscare a capitalului intre cele   12   state   si   a   fost   insotita   de   planuri   de   ajustare   structurala   pentru   reducerea dezechilibrelor  si  obtinerea  unei  convergente  a  evolutiilor  si  structurilor  macroeconomice nationale, in tarile cu importante dezechilibre economice.

UE a intrat in etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La aceasta data

a  fost  creat  un  Institut  Monetar  European  (IME)  cu  sediul  la  Frankfurt,  care  constituia  un dispozitiv   de   tranzitie   catre   viitoarea   Banca   Centrala   Europeana.   Înlocuind   Comitetul Guvernatorilor  Bancii  centrale  si  preluand  activitatile  Fondului  European  de  Cooperare

Monetara  (F.E.C.O.M.),  institutul  avea  ca  principale  sarcini  intarirea  coordonarii  politicilor

monetare  nationale,  supravegherea  functionarii  Sistemului  Monetar  European  si  pregatirea instrumentelor viitoarei politici monetare unice. De asemenea, intrarea in etapa a II-a a UEM insemna  interzicerea  accesului  privilegiat  al  sectorului  public  la  institutiile  financiare  si  al finantarii monetare a deficitelor publice, precum si o  convergenta  mai  mare  a  economiilor

tarilor membre.

Trecerea  la  etapa  a  III-a  care  implica  utilizarea  unei  monede  unice  si  crearea  unei Banci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru tarile considerate apte de catre Consiliul European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.

Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea in etapa a III-a a UEM sa poata fi facuta numai de state ale caror economii si politici economice vor converge in mod considerabil si durabil.  Din  acest  punct  de  vedere  se  pot  distinge  convergenta  reala  si  convergenta nominala.

Convergenta reala desemneaza apropierea nivelurilor de viata in materie de venit si productivitate  in  cadrul  unei  zone  sau  atenuarea  diferentelor  structurale  care  influenteaza competitivitatea tarii.

Convergenta   nominala   priveste   evolutia   variabilelor   de   costuri   si   preturi   si   a determinantilor  lor  profunzi  (rata  dobanzilor,  cursul  de  schimb,  deficitul  bugetar,  datoria publica).  Criteriile  inscrise  in  tratatul  de  la  Maastricht  vizeaza  convergenta  nominala  a

tarilor  UE,  aceasta  convergenta  urmand  a  fi  apreciata  pentru  fiecare  tara  de  Consiliul

European inainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Conditiile de convergenta (art. 109J)

necesare pentru infaptuirea UEM sunt urmatoarele:

-           'realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preturilor', evidentiat printr-o diferenta

de inflatie anuala care nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 1,5% media a trei state  comunitare  care  prezinta  cele  mai  bune  rezultate  in  materie  de  stabilitate  a preturilor;

-           situatia finantelor publice va trebui sa fie sub control conform urmatoarelor doua

criterii: 'un deficit bugetar ne-excesiv', adica mai mic de 3% din PIB;'o datorie

publicace poate fi sustinuta', adica mai mica de 60% din PIB;

-           'respectarea     marjelor  normale  de  fluctuatie  prevazute   prin   mecanismul cursurilor de schimb din  cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel putin 2 ani, fara devalorizarea monedei fata de cea a altui stat membru';

-           'caracterul  durabil  al  convergentei  atinse  de  statul  membru,  care  se  reflecta  in

nivelurile  ratelor de dobanda pe termen lung',  care  nu  vor  trebui  sa  le

depaseasca cu mai mult de 2% pe cele inregistrate in trei state comunitare cu cele mai bune rezultate in privinta stabilitatii preturilor.

Rapoartele de convergenta verifica daca statele membre indeplinesc conditiile necesare pentru

a adopta moneda unica. Conform Tratatului CE, Comisia si Banca Centrala Europeana trebuie

sa  prezinte  Consiliului  aceste  rapoarte  cel  putin  o  data  la  doi  ani  sau  la  cererea  unui  stat membru  care ar  dori  sa  adere la  zona  euro.  Conditiile  pe  care statele  membre  trebuie  sa  le indeplineasca si care sunt evaluate in rapoartele de convergenta sunt urmatoarele:

   criteriile de convergenta economica (stabilitatea preturilor, finante publice sanatoase, stabilitatea cursului de schimb si convergenta ratelor dobanzilor pe termen lung) - au rolul de a garanta ca economia unui stat membru este suficient de bine pregatita pentru adoptarea monedei unice si ca se poate integra cu usurinta in regimul monetar al zonei euro.;

   convergenta  juridica - cere ca legislatia nationala, in special cea referitoare la banca centrala nationala si la emisiile monetare, sa fie compatibila cu dispozitiile tratatului; astfel,  se  are  in  vedere  compatibilitatea  legislatiei  nationale  cu  acquis-ul  comunitar (legislatia  in  vigoare  a  UE)  in  ceea  ce  priveste  banca  centrala  nationala,  in  special independenta  sa  si  cea  a  membrilor  organelor  sale  de  decizie,  obiectivele  sale  si integrarea in Sistemul European al Bancilor Centrale.

Rapoartele  de  convergenta  exista  din  1996.  Rapoartele  din  1998  ale  Comisiei  si Institutului Monetar European (predecesorul Bancii Centrale Europene) au servit drept baza pentru decizia Consiliului cu privire la introducerea monedei euro in primele unsprezece state membre.   Conform   prevederilor   protocoalelor   (n°12   si   n°11)   anexa   la   Tratatul   de   la Maastricht, Danemarca  si Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a treia faza a UEM in 1999.

Consiliul European  de  la  Bruxelles  (2-3  mai  1998)  a  marcat  lansarea  in  mod  oficial  a monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: tarile calificate pentru faza

a treia a UEM, paritatile bilaterale intre monedele care vor face parte din UEM si alcatuirea

directoriului Bancii Centrale Europene. Tarile desemnate sa formeze Uniunea Monetara la 1 ianuarie  1999  au  fost:  Germania,  Austria,  Belgia,  Spania,  Finlanda,  Franta,  Irlanda,  Italia, Luxemburg, Olanda si Portugalia. Patru tari nu au participat la lansarea monedei unice; trei dintre acestea: Marea Britanie, Suedia si Danemarca au ales, cel putin intr-o prima perioada,

sa ramana in afara; Grecia nu a reusit sa satisfaca criteriile de convergenta de la Maastricht si

si-a  fixat  anul  2001  ca  data  pentru  a  se  alatura  zonei  euro.  Zona  euro  cuprinde  acele  state

membre UE care au adoptat moneda unica. Zona euro nu este insa statica - conform tratatului,

toate  statele  membre  UE  trebuie  sa  adere  la  zona  euro  imediat  ce  indeplinesc  conditiile necesare,  cu  exceptia  Danemarcei  si  a  Regatului  Unit,  care  au  negociat  o  "clauza  de neparticipare" care le permite sa ramana in afara zonei euro.

În  momentul  lansarii,  la  1  ianuarie  1999,  euro  a  devenit  noua  moneda  oficiala  a  11  state membre,  inlocuind,  in  doua  etape,  vechile  monede  nationale  -  precum  marca  germana  si francul  francez.  La  inceput,  euro  a  fost  introdus  ca  moneda  virtuala  pentru  efectuarea  de operatiuni de plata care nu implicau bancnote si monede, precum si in scopuri contabile, in timp  ce  vechile  monede  continuau  sa  fie  folosite  pentru  efectuarea  de  plati  in  numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub forma de bancnote si monede.

Dupa  momentul  lansarii  monedei  unice  la  1  ianuarie  1999,  extinderea  Zonei  euro  a

inclus pana in 2010 urmatoarele date la care inca 5 state ale UE au adoptat euro:

Pentru 1 ianuarie 2011 este prevazuta aderarea Estoniei la Zona euro.

Unele state care nu fac parte din zona euro sunt deja membre ale Mecanismului de schimb

valutar (ERM II). ERM II este un sistem menit sa contribuie la evitarea fluctuatiilor excesive

ale  ratelor  de  schimb  dintre  monedele  participante  si  moneda  euro,  care  ar  putea  perturba stabilitatea  economica  a  pietei  unice.  Participarea  la  acest  mecanism  este  voluntara,  ea reprezinta  insa  unul  din  criteriile  de  convergenta  -  tarile  candidate  la  zona  euro  trebuie  sa participe la ERM II, fara tensiuni majore, cu cel putin doi ani inainte de a indeplini criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice.

Moneda  unica  este  un  element  pozitiv  din  punct  de  vedere  economic  si  politic, prezentand  o  serie  de  avantaje:  costurile  de  schimb  valutar  in  cazul  calatoriilor  sau  al tranzactiilor comerciale efectuate in zona euro au disparut; in cele mai multe cazuri, costurile asociate   platilor   transfrontaliere   au   disparut   sau   au   scazut   dramatic;   consumatorii   si intreprinderile pot compara mai usor preturile, ceea ce stimuleaza concurenta.

Cadrul in care este administrat euro face din moneda europeana o moneda stabila, cu

un nivel scazut al inflatiei si cu rate ale dobanzilor reduse, contribuind la soliditatea finantelor publice.  De  asemenea,  moneda  unica  este  un  complement  logic  al  pietei  unice,  a  carei eficienta  creste.  Folosirea  unei  monede  unice  pune  in  miscare  mecanismele  economiei

europene,         faciliteaza          comertul           international      si          consolideaza     pozitia  UE       pe        scena

internationala. Dimensiunea si forta zonei euro ofera o mai buna protectie impotriva socurilor economice externe, precum cresterile neprevazute ale pretului petrolului sau turbulentele de

pe piata valutara.

În  acelasi  timp,  trebuie  sa  mentionam  ca  moneda  euro  reprezinta  pentru  cetatenii Uniunii un simbol tangibil al identitatii lor europene, de care se pot simti din ce in ce mai mandri, pe masura ce zona euro se extinde si isi multiplica avantajele pentru statele membre actuale si viitoare.

Moneda unica si zona euro inseamna si noi oportunitati in cadrul economiei mondiale. Moneda  unica  transforma  zona  euro  intr-o  zona  de  afaceri  atractiva  pentru  tarile  terte, promovand,  astfel,  comertul  si  investitiile.  Prudenta  in  gestionarea  sa  economica,  face  din euro  o  moneda  de  rezerva  atractiva  pentru  tarile  terte  si  asigura  zonei  euro  o  pozitie  mai puternica in cadrul economiei mondiale.

Dar, moneda unica are si un cost: acesta consta in special in pierderea independentei

in fixarea ratelor de dobanda.

Moneda euro nu poate garanta, singura, stabilitatea si cresterea economica . Acestea se realizeaza, in primul rand, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor tratatului  si  ale  Pactului  de  stabilitate  si  crestere  (PSC),  un  element  vital  pentru  buna functionare a Uniunii economice si monetare (UEM).

PSC este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale nationale in cadrul UEM, fiind creat pentru a veghea la stabilitatea finantelor publice, o cerinta importanta pentru UEM.   Pactul   de   stabilitate   si   crestere   cuprinde   o   componenta   preventiva   si   o componenta corectiva:

   Componenta  preventiva  -  include  doua  instrumente  politice  care  pot  fi  folosite pentru a se evita aparitia unor deficite "excesive". Conform dispozitiilor componentei preventive, statele membre din zona euro elaboreaza anual programe de stabilitate, iar statele membre care nu fac parte din zona euro elaboreaza programe de convergenta pe care le prezinta Comisiei si Consiliului, de obicei pana la data de 1 decembrie. Scopul este  acela  de  a  asigura  o  disciplina  bugetara  mai  riguroasa  prin  supravegherea  si coordonarea  politicilor  bugetare in  interiorul  zonei  euro  si  in  UE  in  general.  Aceste programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre ele;  la  propunerea  Comisiei,  Consiliul  poate  declansa  o  procedura  de  avertizare timpurie pentru a preveni aparitia unui deficit excesiv.

   Componenta  corectiva  -  reglementeaza  procedura  privind  deficitul  excesiv  (PDE).

Aceasta se declanseaza in momentul in care deficitul bugetar depaseste pragul de 3%

din  PIB  prevazut  de  tratat.  Procedura  PDE  nu  va  fi  lansata  daca  se  considera  ca deficitul public excesiv, care depaseste pragul de 3% din PIB, este o situatie temporara

si exceptionala si daca deficitul se mentine aproape de valoarea pragului. Daca insa, se ajunge  la  concluzia  ca  deficitul  este  excesiv  in  sensul  tratatului,  Consiliul  emite recomandari  catre  statele  membre  implicate  pentru  corectarea  deficitului  excesiv  si stabileste   un   termen   pentru   aceasta.   Nerespectarea   recomandarilor   conduce   la declansarea  urmatoarelor  etape  ale  procedurii,  inclusiv  la  posibilitatea  sanctionarii statelor membre din zona euro.