Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
Politici comune ale UE

Politici comune ale UE

1. Politica comerciala

Uniunea Europeana este cea mai mare putere comerciala din lume, detinand 20% din volumul total de importuri si exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb intre statele membre a stat la baza crearii uniunii vamale, in urma cu peste 40 de ani. Eliminarea barierelor comerciale in cadrul UE a contribuit semnificativ la prosperitatea sa si la reafirmarea angajamentului sau fata de liberalizarea comertului mondial. Prin urmare, ș i in prezent, Uniunea conduce eforturile depuse in directia liberalizarii comertului mondial, in folosul reciproc al natiunilor bogate si al celor sarace.





Conform art.207 TFUE (ex-art.133 TCE), "politica comerciala comuna se intemeiaza

pe principii uniforme, in special in ceea ce priveste modificarile tarifare, incheierea de acorduri tarifare si comerciale privind schimburile de marfuri si servicii si aspectele comerciale ale proprietatii intelectuale, investitiile straine directe, uniformizarea masurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum si masurile de protectie comerciala, printre care si cele care se adopta in caz de dumping si de subventii. Politica comerciala comuna se desfasoara in cadrul principiilor si al obiectivelor actiunii externe a Uniunii". În domeniul politicii comerciale comune si in cel al uniunii vamale competenta UE este exclusiva (art.3

TFUE).


Pentru o mai buna inț elegere a importanț ei politicii comerciale a UE, in continuare sunt prezentate, destul de succint, aspectele teoretice definitorii ale politicii comerciale si ale instrumentelor de politica comerciala.

Politica comerciala, in sens larg, cuprinde ansamblul reglementarilor adoptate de catre un stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) in scopul promovarii sau restrangerii schimburilor comerciale externe si al protejarii economiei nationale de concurenta straina.

Functii principale ale politicii comerciale:

a) de promovare a relatiilor economice externe (impulsionarea exporturilor);

b) de protejare a economiei nationale de concurenta straina (reglementarea si controlul

importurilor);

c) de realizarea a unui echilibru dinamic in balanta comerciala si de plati si de sporire a

rezervei valutare a statului.

Instrumente si masuri de politica comerciala:

a) de natura tarifara (vamala)

b) de natura netarifara;

c) de natura promotionala (de promovare si de stimulare).

Instrumente de politica comerciala de natura tarifara

Politica vamala - se realizeaza cu ajutorul reglementarilor adoptate de stat care vizeaza intrarea sau iesirea in/din tara a marfurilor si care implica:

controlul marfurilor, al documentelor insotitoare si al mijloacelor de transport cu ocazia

trecerii frontierei vamale;

indeplinirea formalitatilor vamale;

plata taxelor vamale sau impunerea vamala  3 functii principale:

1) fiscala= taxele vamale sunt o sursa de venit la bugetul statului

2) protectionista = taxele vamale percepute la import ridica pretul marfii importate

reducandu-i forta concurentiala in raport cu produsul indigen

3) de negociere = statele pot negocia intr-un cadru bi sau multilateral concesii vamale care pot stimula schimburile comerciale.

Instrumente de politica vamala:

legile, codurile si regulamentele vamale - sunt elemente de natura legislativa care diferentiaza modul de aplicare a politicilor vamale intre statele lumii;


tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii

vamale si taxa (taxele) vamala perceputa asupra fiecarui produs sau grupe de produse.

taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra marfurilor atunci cand acestea trec granitele vamale ale tarii respective.

Tipologia taxelor vamale:

1. dupa scopul impunerii (sau dupa nivelul impunerii):

taxe vamale cu caracter fiscal

taxe vamale cu caracter protectionist

2. dupa obiectul impunerii (felul operatiei de comert exterior):

taxe vamale de import

taxe vamale de export

taxe vamale de tranzit

3. dupa modul de percepere (de asezare):

taxe vamale ad-valorem

taxe vamale specifice

taxe vamale mixte

dupa modul de stabilire (fixare de catre stat):

taxe vamale autonome (generale)

taxe vamale conventionale (contractuale)

taxe vamale preferentiale (de favoare)

taxe vamale de retorsiune (raspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.

Protectia nominala si protectia efectiva

1. Protectia nominala

vizeaza valoarea intregului produs supus impunerii vamale;

este exprimata de taxele vamale inscrise in tariful vamal oficial;

ca regula generala, este direct proportionala cu gradul de prelucrare al marfurilor

importate

2. Protectia efectiva

vizeaza valoarea nou creata si incorporata in produsul importat;


Te 


T f xV f

V f


 Tm xVm

 Vm


x100



factorii ce influenteaza rata protectiei efective sunt: nivelul taxei vamale la produsul finit si la materia prima; dispersia tarifara (= diferenta dintre nivelul taxelor vamale pe grupe de produse in functie de gradul lor de prelucrare); gradul

de prelucrare al produsului.

Teritoriul vamal - reprezinta acel spatiu geografic in interiorul caruia este in vigoare un anumit regim vamal, o anumita legislatie vamala. Exista situatii in care granitele statului  de granitele vamale:

A. Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamala) se poate realiza prin:

uniune vamala  teritoriul vamal insumeaza teritoriul statelor participante;

zona de liber schimb .

B. Restrangerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamala) - presupune exceptarea

de la regimul vamal in vigoare a unei portiuni dintr-un stat national (denumita generic zona libera) in care nu se percep taxe vamale de import.

Marfurile straine introduse temporar in aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale pana la precizarea ulterioara a destinatiei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.

În aceste zone marfurile pot suferi anumite operatiuni de prelucrare, transformare, reconditionare, selectare, masurare/portionare, (re)ambalare etc., in urma carora pot fi:

- orientate spre piata interna (in teritoriul vamal), fiind in acest caz supuse impunerii vamale;

- iesi din teritoriul statului respectiv pe care il pot tranzita spre alte state, ramanand scutite de plata taxelor vamale de import;

- introduse in procesul productiv in zona libera unde au fost depozitate temporar, caz in care raman scutite de plata taxelor vamale de import.

Antrepozitele vamale sunt depozite in care pot fi depuse si pastrate marfuri importate (sau marfuri straine in tranzit) pe o perioada determinata de timp, fara a se plati taxe vamale de import, dar cu plata taxelor de antrepozitare. Tipuri de antrepozite :

a) antrepozite reale = constructii special amenajate in vederea depozitarii si pastrarii in conditii corespunzatoare (temperatura, umiditate) a marfurilor pentru o perioada limitata de timp (in general, max. 2 ani); sunt administrate de birouri vamale care urmaresc intrarea, manipularea si iesirea marfurilor in/din aceste antrepozite.

b) antrepozite nominale (fictive) au acelasi regim ca si cele reale, dar nu intrunesc

absolut toate conditiile pentru pastrarea produselor respective nu pot fi


pastrate decat produse care se deterioreaza mai greu  taxele de antrepozitare sunt mai mici decat la cele pentru antrepozitele reale.

Instrumentele de politica comerciala de natura netarifara

Barierele netarifare reprezinta un ansamblu de masuri si reglementari de politica comerciala

(de natura publica si uneori chiar privata) care impiedica, limiteaza sau deformeaza fluxurile internationale de bunuri si servicii si care au ca principale scopuri protejarea pietei interne de concurenta externa si redefinirea dinamica a echilibrelor balantei comerciale si de plati. Principale grupe de bariere netarifare:

I. Bariere netarifare care implica o limitare cantitativa directa a importurilor

(restrictii cantitative la import)

II. Bariere netarifare care implica o limitare indirecta a importurilor prin mecanismul preturilor

III. Bariere care decurg din formalitatile vamale si administrative la import

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activitatile comerciale

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate si

celor indigene (obstacole tehnice)

I. Bariere netarifare care implica o limitare cantitativa directa a importurilor

(restrictii cantitative la import)

Forme:

a) Interdictiile (prohibirile) la import = reglementari adoptate de stat care interzic total sau partial, pe o perioada determinata de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe de produse; se pun in practica prin refuzul autoritatilor abilitate de a elibera licente de import pentru produsele respective.

Motive:

- economice (asigurarea unei protectii sporite a unor produse, ramuri etc. in raport cu concurenta externa; echilibrarea balantei comerciale si de plati);

- politice (discriminare comerciala);

- altele (asigurarea starii de sanatate si de securitate a populatiei, protectia fitosanitara,

protejarea mediului ambiant etc.)

UE  interdictii selective si temporare la importul de produse agricole din tarile terte


b) Contingentele de import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul anumitor produse/grupe de produse pe o perioada determinata de timp (de regula 1 an);

- pot fi:

globale = se stabilesc de catre stat in mod independent fara sa existe o repartitie pe

tari de provenienta

bilaterale = se negociaza cu tarile de provenienta si sunt inscrise in listele anexa la

acordurile/protocoalele comerciale incheiate cu acestea

- Contingente tarifare = plafoane cantitative sau valorice in limita carora importurile sunt permise beneficiind de un tratament vamal mai favorabil  in aranjamentele comerciale preferentiale (sistemul 'tariff-quota')

c) Licentele de import = autorizatii pe care autoritatile publice abilitate le acorda firmelor importatoare pentru un produs/grupa de produse pe o perioada rezonabila de timp, in functie

de natura produsului si de distanta geografica fata de tara de provenienta. Tipuri de licente :

- automate = pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptata

intr-un termen prestabilit; scop = statistic;

- neautomate = licente pentru administrarea restrictiilor cantitative la import = licente discretionare; se acorda selectiv, in functie de produs, de tara de origine etc.; scop = contro riguros privind respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale)

si individuale(bilaterale).

d) Limitarile 'voluntare' la export (autolimitari la export) = intelegeri oficiale sau neoficiale care intervin intre anumite state sau intre autoritati publice din tarile importatoare si firme sau grupuri de firme exportatoare, prin care tara exportatoare, la cererea (sau sub presiunea) tarii (tarilor) importatoare, se obliga sa reduca volumul exportului unui produs/grupa de produse pana la un anumit nivel si pe o perioada determinata de timp.

Pot fi bilaterale sau multilaterale in functie de numarul tarilor participante la astfel de

intelegeri.

Pentru ca masura sa aiba rezultate conditia este ca tara (tarile) importatoare sa fie piete insemnate de desfacere pentru tara (tarile) exportatoare la produsul pt. care se cere restrangerea 'voluntara' a exportului.

e) Acordurile privind comercializarea ordonata a produselor = intelegeri bi sau multilaterale care intervin intre state si care vizeaza limitarea negociata si controlata a

comertului international cu anumite produse/grupe de produse. Presupun: autolimitari la


export, prevederi referitoare la limitele de pret si la clauza de salvgardare ('safeguards'), de care pot face uz tarile importatoare cand interesele lor comerciale sunt lezate.

Ex: Aranjamentul privind comertul international cu produse textile - 'Aranjamentul Multifibre' ( din 1973; prelungit de mai multe ori, ultima editie expirand in timpul derularii Rundei Uruguay, cand s-a convenit ca, pana in 2005, comertul cu textile sa fie reintegrat sub incidenta regulilor si disciplinei conduitei comerciale multilaterale) - a scos de sub incidenta regulilor general aplicabile ale GATT/OMC comertul international cu produse textile.

II. Bariere netarifare care implica o limitare indirecta a importurilor prin mecanismul preturilor

a) Prelevarile variabile la import (taxele de prelevare) = s-au practicat in cadrul

mecanismului PAC si vizau importurile de produse agricole din tarile terte care erau sub incidenta acestei politici; = taxe vamale suplimentare, percepute peste taxele vamale obisnuite prevazute la importul produselor respective (in tariful vamal comun fata de terti), ce se calculeaza ca diferenta intre pretul prag si pretul de import (CIF). Pretul prag

este pretul minim la care produsele importate pot sa intre pe piata comunitara (el se deduce din pretul indicativ prin scaderea cheltuielilor de transport pe parcurs intern comunitar). Astfel, daca o marfa se prezinta la frontiera la un pret de import (CIF) inferior pretului prag, protectia la frontiera este asigurata prin aceasta prelevare variabila.

b) Preturile minime si maxime la import : preturile minime de import se stabilesc la niveluri foarte apropiate de preturile interne cu ridicata (urcand preturile la import) si sunt utilizate atunci cand produsele indigene au costuri de productie mult mai ridicate decat ale concurentilor sau cand pe piata internationala preturile la anumite produse scad si produsele respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export se limiteaza importurile si se protejeaza ramura industriala/agricola vizata; nerespectarea lor

anularea licentelor de import si/sau aplicarea unor masuri antidumping; preturile

maxime de import = se utilizeaza atunci cand unele firme, care dispun de un semnificativ avantaj competitiv (indeosebi tehnologic) si pe fondul lipsei de concurenta, incearca o ridicarea artificiala a preturilor la anumite produse pe care le exporta; ca raspuns autoritatile din tarile importatoare stabilesc preturi maxime de import la produsele respective la un nivel care sa nu depaseasca preturile produselor substituibile indigene sau

sa le depaseasca cu un anumit procent (2-6%); astfel de preturi pot fi folosite pt. a

contracara practicile intra-corporative ce urmaresc transferul profiturilor in strainatate pt. a evita impozitarea lor sau obligatia de fi reinvestite; efectul acestor preturi este de limitare


a importului si reducere a preturilor de export la produsele respective; ca regula generala pot recurge la stabilirea de preturi maxime de import acele tari care au un rol insemnat ca

importatori pe piata mondiala la produsele respective.

c) Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal (ajustarile fiscale la frontiera):

ajustarile fiscale la frontiera = regim fiscal potrivit caruia produsele de export sunt scutite

de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleasi impozite ca si cele indigene negocierea de conventii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea marfurilor de import poate avea loc prin stabilirea discretionara a bazei de impunere si a ordinei perceperii taxelor: pt. produsele indigene impozitele se percep la preturile cu ridicata; pt. produsele de import, ele se calculeaza la pretul CIF majorat cu TV si cu alte taxe percepute cu ocazia importului  cresterea pretului produsului importat peste nivelul produsului indigen. Forme ale ajustarilor fiscale la frontiera : TVA, taxa in cascada, taxa

de acciza, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe statistice, taxe sanitare, taxe

consulare etc.

d) Taxele de retorsiune (antidumping si compensatorii) - GATT  2 coduri de conduita adoptate la Runda Tokio si revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping si Acordul privind subventiile la export si taxele compensatorii) - gestionate in prezent de OMC : pentru ca masurile de raspuns fata de politicile comerciale neloiale sa fie instituite, potrivit acestor coduri, trebuie declansata o procedura de ancheta prin care sa se faca dovada ca aceste politici au cauzat tarii importatoare un prejudiciu grav. În perioada cat dureaza aceasta ancheta sunt sistate practic relatiile comerciale cu firmele acuzate de astfel de politici neloiale (in aceasta consta natura netarifara a acestor masuri).

e) Depunerile (depozitele) prealabile in valuta la import au proliferat la sfarsitul deceniului sapte si inceputul deceniului opt cand o serie de tari dezvoltate erau confruntate

cu dezechilibre cronicizate in balantele comerciale si de plati; sunt reglementari potrivit carora firmele importatoare sunt obligate sa depuna in contul organelor vamale ale tarilor

lor o anumita cota-parte (pana la 50%) in valuta din valoarea probabila a viitorului import,

cu un anumit interval de timp predeterminat (poate ajunge si la 6 luni) de autoritatile

monetare de resort; acest depozite nu sunt, de regula, purtatoare de dobanzi sau sunt

constituite la dobanzile curente  importatorul, daca nu va renunta la import, va cauta sa

recupereze pierderea inregistrata: fie prin ridicarea pretului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de pret din partea exportatorului; de regula, eliberarea licentelor

este conditionata de dovedirea prin extrase de cont a constituirii depozitului valutar;


aceasta masura mai constituie si o creditare a statului, pe termen scurt, fara dobanda sau

cu niveluri reduse, indeosebi in perioadele de penurie de mijloace de plata exprimate in valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor balanț ei comerciale si de plati.

III. Bariere care decurg din formalitatile vamale si administrative la import

a) Evaluarea valorii marfurilor in vama = art.VII din GATT a prevazut ca evaluarea vamala sa se faca pornind de la pretul facturat (pret CIF), cu conditia ca acesta sa fie un pret real platit sau de platit, iar transformarea acestuia din valuta straina in care s-a tranzactionat afacerea in moneda nationala a tarii importatoare, sa se faca la un curs agreat



de FMI; Codul de evaluarevamala (negociat in cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat in prezent de OMC) prevede ca atunci cand exista indicii privind o sub-facturare sa se foloseasca in ordine:

- pretul unor marfuri identice importate din aceeasi sursa de provenienta;

- pretul unor marfuri similare in aceleasi conditii comerciale;

- pretul la care se revand marfuri identice sau similare pe piata interna a importatorului adus in conditia de livrare franco-frontiera vamala;

- o valoare calculata folosindu-se corespunzator elementele de cost.

b) Documente si formalitati suplimentare cerute la import - au existat preocupari pe plan

international (Camera Internationala de Comert, GATT, Consiliul de Cooperare Vamala

de la Bruxelles) pentru simplificarea formalitatilor si tipizarea documentelor legate de circulatia marfurilor pe plan international si s-au inregistrat si o serie de progrese; totusi, numarul mare de documente si formalitati cerute la import, formatul, uneori diferit al acestora, reguli dificile de completare, penalizari aplicate pentru efectuarea de greseli in completare = adevarate obstacole; alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de stationare in punctele vamale ca urmare a personalului insuficient/calificarii indoielnice; indeplinirea formalitatilor vamale pt. importul anumitor produse numai in anumite puncte vamale dotate necorespunzator sau cu program de lucru f. redus in raport cu volumul de tranzactii ce trebuie procesate; solicitarea de documente, necomunicate in prealabil; nerecunoasterea certificarilor tehnice, sanitare si fitosanitare eliberate de anumite institutii specializate si solicitarea unora noi care sunt indelungate, costisitoare etc.

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activitatile comerciale


a) Achizitiile guvernamentale (pietele publice) = cumparari de bunuri sau servicii efectuate, de regula in cantitaț i mari, de catre organisme publice (departamente, ministere, guverne, alte organisme centrale, autoritati publice locale); achizitiile guvernamentale devin discriminatorii fata de produsele straine atunci cand, in baza unor reglementari in vigoare in anumite state, firmele nationale au prioritate deplina fata de cele straine in realizarea lor. Modalitati: interzicerea in mod explicit a accesului companiilor straine la contractele de anvergura efectuate prin achizitii guvernamentale; oferirea de tratament comercial si financiar preferential unor companii care se angajeaza

sa utilizeze cantitati insemnate de produse interne in procesul de executare a contractelor guvernamentale; impunerea unor conditii si cerinte discriminatorii fata de ofertantii externi participanti la licitatiile pentru obiectivele finantate din bani publici cu scopul inlaturarii concurentei externe si al promovarii industriei indigene. La Runda Tokio (GATT) a fost negociat Acordul privind achizitiile guvernamentale (intrat in vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a fost revizuit  Noul acord a fost semnat in aprilie la Marrakesh si a intrat in vigoare la 1 ian. 1996

b) Comertul de stat = totalitatea operatiunilor de vanzare-cumparare efectuate de intreprinderile aflate integral sau majoritar in proprietatea statului; constituie obstacol atunci cand, statul ofera acestor intreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de

alta natura (acces privilegiat la comenzile publice, bonusuri la pret, facilitati fiscale, acces preferential la liniile guvernamentale de credit, obtin usor licente de import etc.) in raport

cu firmele straine sau cele aflate in proprietate privata.

c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele respective si stabilirea pretului de vanzare cu amanuntul la acestea (de regula f. ridicate pt.

a restrange consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea starii de sanatate a populatiei, a animalelor, prezervarea unor moduri de viata traditionale, protectia mediului inconjurator.

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate si

celor indigene (obstacole tehnice)

Reglementarile tehnice pot deveni bariere netarifare atunci cand nu sunt aplicate standardele

internationale, atunci cand reglementarile nationale in acest domeniu sunt extrem de diferite,

se modifica frecvent si nu sunt suficient de transparente.


În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice in calea comertului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit si extins. Separat a fost negociat un Acord privind aplicarea masurilor sanitare si fitosanitare.

Principalele forme sunt:

a) Normele sanitare si fitosanitare. b) Normele de securitate.

c) Normele privind ambalarea, marcarea si etichetarea. d) Norme privind reclama si publicitatea.

e) Norme privind protectia mediului inconjurator.

Masuri promotionale si de stimulare a exporturilor

Masuri promotionale

1. Negocierea si incheierea unor tratate de comert si navigatie, a unor acorduri comerciale si de plati sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot contine clauze care sa favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului national, clauza privind evitarea dublei impuneri etc., aranjamente privind regulile de origine sau conditii

in care se pot folosi masurile de salvgardare s.a.  fac mediul comercial mai previzibil, presupun avantaje tarifare si netarifare, reduc costurile de tranzactie ale firmelor exportatoare sau importatoare, confera continuitate si stabilitate schimburilor comerciale reciproce

2. Sprijinirea directa sau indirecta a firmelor pentru a participa la targuri si expozitii

internationale - autoritatile publice pot prelua, mai ales pt. IMM in functie de produsele

pe care ele doresc sa le promoveze prioritar pe anumite piete, o parte din costurile legate

de inchirierea spatiilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestari a unor produse cu volum mare si costuri ridicate de transport, suportarea integrala sau partiala a costurilor unor campanii publicitare etc.

3. Reprezentarea comerciala in strainatate - permite o mai buna cunoastere a pietei tarilor partenere, o informare prompta cu privire la noile oportunitati de afaceri prin culegerea de informatii referitoare la evolutiile in domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin contactarea potentialilor parteneri pt. firmele din propria tara, prin colectarea invitatiilor la licitatiile internationale etc. Aceste informatii sunt remise departamentelor de comert exterior care le vor inainta gratuit sau in conditii de favoare firmelor care au interese

comerciale in zona respectiva.


Sprijinirea activitatilor promotionale ale Camerelor de Comert, Industrie (si Agricultura) - CCI(A) sunt structuri asociative care desfasoara actiuni promotionale si de consultanta pentru membrii lor; autoritatile publice pot stimula activitatile acestor entitati prin facilitati fiscale si de alta natura, prin adoptarea unei legislatii care sa tina seama de sugestiile exprimate de mediul de afaceri reprezentat de ele etc.

5. Prestarea unor servicii de informare si orientare a clientilor externi, acordarea de consultanta si asistenta de specialitate acestora - prin constituirea de compartimente specializate in cadrul ministerelor de resort, prin finantarea unor institute de marketing si conjunctura, a centrelor specializate de comert exterior pot fi puse la dispozitia firmelor straine baze de date, studii etc.

Masuri de stimulare

1. Masuri de stimulare de natura bugetara

a) Subventiile directe de export = alocatii de la bugetul de stat acordate firmelor cu scopul de a contribui la rentabilizarea activitatilor lor de export atunci cand preturile obtinute pe pietele externe nu permit acoperirea costurilor de productie. În cadrul GATT - Runda Uruguay Acordul privind subventiile de export si taxele compensatorii - introduce notiunea de subventie specifica (= orice subventie a carei acordare este limitata la o intreprindere sau ramura a productiei ce intra sub jurisdictia autoritatii ce acorda subventia).

b) Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activitati profitabile

pe piata interna sau externa; scop: cresterea volumului exporturilor sau redefinirea structurala a acestora; pot fi incurajate firmele sa lanseze noi produse pe piata internationala, sa-si sporeasca semnificativ volumul vanzarilor sau sa abordeze noi piete.

c) Subventiile indirecte de export - constau in principal : in facilitati bugetare acordate altor sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri in conditii mai avantajoase producatorilor pentru export; prestarea de servicii care contribuie la diminuarea costurilor totale ale firmelor implicate direct in activitatile de comercializare pe pietele externe (finantarea de proiecte de cercetare aplicativa, subventionarea institutelor de cercetare a pietei de ale caror rezultate pot beneficia, in conditii de favoare, producatorii pentru export etc.)

2. Masuri de stimulare de natura fiscala


a) Facilitati fiscale care vizeaza fluxurile de bunuri - scutirea, reducerea sau restituirea taxelor vamale la anumite bunuri sau in anumite situatii determinate. Drawback = regim suspensiv la import, in cadrul caruia se restituie taxele percepute la importul unor produse daca acestea se reexporta ca atare sunt incorporate in produse destinate exportului sau servesc pt. realizarea unor produse care se reexporta.

b) Facilitati fiscale acordate exportatorilor - forme: scutiri de impozite ce trebuie platite pentru activitatile de export, reducerea bazei de impozitare sau a cotei de impozit pt. activitatile de export amanarea platii unor impozite datorate statului.

3. Masuri de stimulare de natura financiar-bancara

a) Creditele de export

- Creditul furnizor= creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).

- Creditul cumparator = este acordat direct importatorului (cumparatorului) de catre o institutie specializata de creditare (banca, consortiu bancar) din tara exportatorului (furnizorului). Au la baza o serie de conventii individuale sau cadru

de finantare (in care sunt prevazute produsele ce pot fi achizitionate, valorile minime pentru fiecare tranzactie, datele limita pana la care pot fi incheiate contractele.

- Liniile de credit - o varianta a creditului cumparator; au la baza acorduri interguvernamentale care prevad garantarea de catre institutiile statului a unor credite destinate realizarii unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii:

se acorda de regula pe perioade mai lungi de timp; durata utilizarii liniei de credit este predeterminata; pt. a se califica in vederea accesului la linia de credit fiecare contract trebuie sa indeplineasca anumite caracteristici, de ex. o valoare peste o anumita limita care difera de la o tara la alta).

b) Asigurarea si garantarea creditelor de export

- Asigurarea - se face pt. creditul furnizor de catre o institutie specializata si vizeaza acoperirea riscului exportatorului de a nu incasa la scadenta contravaloarea marfurilor livrate (vandute) pe credit. Polita de asigurare le permite firmelor exportatoare sa contracteze de la o banca comerciala un imprumut, in conditii favorabile de dobanda, cu care se refinanteaza pana la incasarea contravalorii marfurilor livrate pe credit.

- Garantarea - se face pt. creditele cumparator de catre o institutie bancara din tara

importatorului sau dintr-o tara terta care se obliga fata de banca creditoare din tara


exportatorului de a achita contravaloarea marfii livrate pe credit in cazul in care

importatorul se gaseste in incapacitate de plata. Garantia se poate acorda sub forma

de scrisoare de garantie bancara sau prin alte forme de garantare specifice

practicilor bancare.

Masuri de stimulare de natura valutara

a) Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acorda cu prilejul convertirii valutei obtinute din export in moneda nationala la un curs mai avantajos decat cel oficial sau decat cursul pietii (curs valutar cu prima); se pot acorda selectiv pe categorii de marfuri sau pe relatii geografice; au un efect echivalent cu primele directe de export.

b) Deprecierea monedei nationale = produce efecte pe termen scurt si are efect stimulativ numai daca ritmul in care se produce deprecierea monedei nationale (in raport cu celelalte valute) este superior celui in care se erodeaza puterea de cumparare

a monedei la intern; are efect numai daca cererea pentru produsele firmelor exportatoare este elastica la pret.

2. Politica de concurenta

Politica de concurenta are ca scop punerea in practica si prezervarea unui sistem ce

permite o concurenta fara distorsiuni in interiorul unui spatiu economic.

Politica de concurenta urmareste asigurarea cadrului necesar manifestarii unei concurente

loiale, adica a unei concurente care are loc in conditiile respectarii de catre agentii economici

a normelor si mijloacelor considerate corecte si recunoscute ca atare prin reglementarile in vigoare din fiecare stat. De fapt, concurenta trebuie sa fie intotdeauna loiala, aceasta presupunand ca unitatile economice sa se comporte pe piata cu buna credinta si potrivit uzantelor cinstite.

Coordonate ale politicii de concurenta in Uniunea Europeana

Trasaturi ale politicii de concurenta in UE:

- Marile principii ale politicii de concurenta sunt fixate prin tratate;

- Tratatul de la Roma (art.3) prevedea : Comunitatea trebuie sa stabileasca 'un regim care

sa asigure ca in Piata comuna concurenta nu este denaturata';


- Numeroase reglementari precizeaza punerea in aplicare a marilor principii ale politicii de concurenț a;

- Comisia Europeana este insarcinata cu aplicarea corecta a dreptului si dispozitiilor

comunitare;

- Curtea de Justitie arbitreaza litigiile si fixeaza jurisprudenta.

Politica de concurenta si tipuri de obstacole in calea concurentei

Obstacole in calea concurentei

Private Publice

Comportamente Aparitia de structuri

Neconcurentiale neconcurentiale

Întelegeri Abuz de pozitie Ajutoare Reglementari

Dominanta publice

Art.101 TFUE Art.102 TFUE Reg. 1989 modif. 1997/2004 Art.107 TFUE Art.106 TFUE

(ex.art.81 TCE) (ex.art.82 TCE) (ex.art.87 TCE) (ex.art.86 TCE)

Intensitatea concurentei in UE depinde de politica de concurenta dusa, de realitatea pietei interne unice si de efectele politicilor europene 'cu cat inlaturarea barierelor / obstacolelor pe piata interna este mai avansata, cu atat politica de concurenta este mai putin obligata sa intervina pentru a promova sau restaura concurenta'.

Politica de concurenta joaca un rol fundamental in constructia europeana  o economie

de piata efectiva este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice ale UE; realizarea unei piete interne presupune nu numai inlaturarea obstacolelor nationale din calea circulatiei marfurilor, ci si eliminarea structurilor si comportamentelor susceptibile de a

falsifica jocul pietei.


A. Reguli aplicabile intreprinderilor

Acestea vizeaza indeosebi urmatoarele aspecte:

1. 'interzicerea oricaror intelegeri / acorduri intre intreprinderi, decizii de asociere si practici concertate, care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre

si care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau falsificarea concurentei in interiorul pietei interne' (art.101 TFUE, ex-art.81 TCE, ex. art.85 din Tratatul de la Roma).

Exemple de astfel de intelegeri ce sunt 'nule de drept':

fixarea in mod direct sau indirect a preturilor de cumparare sau de vanzare sau a altor conditii de tranzactionare;

limitarea sau controlarea productiei, a desfacerilor, a dezvoltarii tehnice sau a investitiilor;

impartirea pietelor sau a surselor de aprovizionare;

aplicarea, in ceea ce priveste partenerii comerciali, a unor conditii inegale pentru prestatii echivalente, facandu-i sa suporte astfel un dezavantaj in lupta de concurenta;

subordonarea incheierii de contracte de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, nu au legatura

cu obiectul contractelor respective.

Tratatul prevede totusi si o serie de derogari pentru acordurile care: contribuie la 'ameliorarea productiei sau a distributiei produselor' si la 'promovarea progresului tehnic sau economic' si care, in acelasi timp permit 'utilizatorilor sa obtina o parte echitabila din profitul care rezulta'. Astfel de situatii sunt tolerate doar daca producatorii

isi mentin capacitatea de a oferi bunuri sau servicii competitive. Exceptarea este de natura individuala si se practica atunci cand Comisia autorizeaza in mod expres o intelegere verificata in prealabil.

CAZ: in iunie 2001, Comisia a dat o amenda de 30 milioane euro producatorului de autoturisme Volkswagen. În 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor sai germani o circulara care ii incita sa nu faca reduceri pentru noile VW Passat. Acest gen de practici este impotriva regulilor de concurenta, deoarece ele mentin in mod



artificial preturile ridicate pentru consumator.


2. abuzurile de pozitie dominanta (interzise prin art.102 TFUE, ex-art.82 TCE, ex.art.86 din Tratatul de la Roma). Acest articol nu reglementeaza concentrarile, ci se limiteaza la interzicerea faptului de a exploata intr-un mod abuziv o pozitie dominanta, fiind mai mult corectiv decat preventiv. În acest caz, nu locul ocupat intr-un sector de activitate este pus in discutie, ci doar faptul de a obtine un avantaj excesiv din aceasta pozitie este criticat : 'este incompatibil cu piata comuna si interzis, in masura

in care comertul intre statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe intreprinderi de a exploata in mod abuziv o pozitie dominanta pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia'. O pozitie dominanta pe piata = o situatie de putere economica detinuta de o firma, care-i confera puterea de a impiedica concurenta efectiva

pe o piata relevanta. Exista abuz de pozitie dominanta cand comportamentul firmei respective este de natura sa influenteze structura sau gradul de concurenta pe piata respectiva, chiar daca un astfel de comportament este favorizat de o dispozitie legislativa nationala. Pozitia dominanta se apreciaza pe ansamblul pietei comunitare sau pe cel putin pe o parte substantiala a acesteia. Întinderea pietei ia in considerare caracteristicile produsului, produsele substituibile si perceptia consumatorilor. Nu este prevazuta nici o derogare ca in cazul intelegerilor, iar sanctiunea este pronuntata de Comisie care, pe calea deciziei, ordona intreprinderii sa puna capat situatiei constatate si-

i poate aplica o amenda.

Tratatul prezinta mai multe situatii de abuz:

impunerea de conditii neechitabile (preturi prea mari sau prea mici pentru

eliminarea unor producatori concurenti);

limitarea productiei, a desfacerilor sau a dezvoltarii tehnice in detrimentul

consumatorului;

aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

3. concentrarea - nu a fost prevazuta in Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat intotdeauna ca aceasta poate conduce la o exploatare abuziva a pozitiei dominante. Reglementarile din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989)

si din septembrie 1990 au acoperit aceasta lacuna, impunand o notificare obligatorie a proiectelor de fuziuni si achizitii la Comisia Europeana; astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poate sa interzica operatiunile de concentrare ce prezinta o dimensiune europeana, daca ele risca sa conduca la o pozitie

dominanta susceptibila sa obstructioneze in mod semnificativ concurenta. Astfel


se permite politicii de concurenta sa intervina, la un stadiu precoce al unui proces de concentrare, aproband sau interzicand aliantele avute in vedere. Controlul preventiv se aplica urmatoarelor tipuri de operatiuni: fuzionare, preluare de control, creare de entitati comune, pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat de mai multe ori, ultima fiind in 2004 prin regulamentul Consiliului 139/200 În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat in mod obligatoriu de Comisie, aceasta avand insa si posibilitatea sa-l suspende. Practic, Comisia apreciaza daca exista sau nu o pozitie dominanta care sa constituie o piedica semnificativa pentru concurenta si hotaraste aprobarea sau interzicerea acordului.

CAZ: in Franta, TotalFina si Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societati controlul unor piete ale produselor petroliere in Franta, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate pentru distribuitori si pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat

55% din capacitatile de rafinare si ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru rezolvarea problemelor de concurenta evidentiate de Comisie, TotalFina si Elf au acceptat

sa cedeze catre concurenti o parte importanta a operatiunilor vizate. Noua societate ar fi dobandit, de exemplu, o pozitie dominanta in vanzarile de carburanti pe autostrazi (ar fi detinut 2/3 numarul de benzinarii de pe autostrazi  piata specifica cu preturi ridicate).

Cu scopul de a mentine o piata competitiva in acest sector, in interesul consumatorilor, Comisia Europeana a obligat TotalFina si Elf sa vanda cca. 70 se benzinarii din cele 214

de care dispunea, inainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit sa renunte

la controlul depozitelor care alimenteaza reteaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a pastra, in aval, la nivelul vanzarii cu amanuntul de carburant si pacura, posibilitatea pentru

concurenti de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.

B. Reglementari referitoare la interventia statelor

Comisia Europeana tinde sa inlature discriminarile ce pot rezulta din existenta monopolurilor

de stat cu caracter comercial (art.37 TFUE, ex-art.31 TCE, ex.art.37 Tratat Roma), iar 'ajutoarele acordate de catre state sau cu resurse de stat, sub orice forma, care denatureaza sau pericliteaza concurenta' sunt considerate ca incompatibile cu piata interna (art.107 TFUE, ex- art.87 TCE, ex.art.92 Tratat Roma). Participarile statului la capitalul intreprinderilor pot fi considerate ca ajutoare de stat, iar ajutoarele (subventiile) la export sunt si ele prohibite.

Cu toate acestea exista derogari pentru ajutoarele regionale si pentru cele sectoriale.


Articolul 107 din TFUE delimiteaza ajutoarele publice considerate compatibile cu piata interna:

ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;

ajutoarele destinate remedierii unor evenimente exceptionale (calamitati naturale, perturbari grave ale economiei);

ajutoarele regionale (pentru zone cu intarzieri de dezvoltare) sau pentru

dezvoltarea unor activitati;

ajutoarele pentru promovarea culturii si pastrarea patrimoniului cultural;

ajutoarele ce urmaresc realizarea unui important proiect comun la scara europeana

(de ex., Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu inconjurator).

CAZURI

În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare in valoare totala de 1,89 milioane euro in favoarea dezvoltarii IMM din turism in regiunea Doñana in sudul Spaniei. Aceste ajutoare au fost acordate pentru a incuraja investitiile in noi initiative turistice si pentru crearea de locuri

de munca, contribuind astfel la dezvoltarea durabila a unei regiuni relativ sarace a Europei,

Andaluzia.

 Datorita evenimentelor de la 11 septembrie 2001 si a paralizarii spatiului aerian atlantic care

a urmat, guvernele europene au fost autorizate sa verse companiilor lor nationale subventii avand ca motiv de 'circumstantele exceptionale'.

Art.108 TFUE (ex-art.88 TCE, ex-art.93 T. Roma) impune statelor membre obligativitatea

informarii Comisiei cu privire la masurile pe care acestea le au in vedere. Acest articol incredinteaza astfel Comisiei sarcina supravegherii si aprecierii ajutoarelor de stat, pe care guvernele trebuie sa le declare. Împreuna cu acestea, Comisia examineaza compatibilitatea cu piata comuna, insa numai ea singura hotaraste in final. În cazul in care statul in cauza nu se conformeaza deciziei in termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justitie a UE.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotarand in unanimitate, poate decide ca un ajutor acordat sau care urmeaza sa fie acordat de acest stat trebuie sa fie considerat compatibil cu piata interna, in cazul in care o astfel de decizie este justificata de imprejurari exceptionale. Acest control al subventiilor publice este facut pentru a se asigura ca aceste ajutoare nu servesc finantarii unor 'campioni nationali' sau nu confera anumitor intreprinderi un avantaj

nefondat fata de concurentii lor.


3. Politica agricola comunitara

Politica Agricola Comuna (PAC) se numara printre primele politici comune adoptate

de Uniunea Europeana, fiind fundamentata pe principiile pietei unice, preferintei

comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeana) si al

solidaritatii financiare(masurile comune sunt finantate dintr-un buget comun).

Instituirea unei PAC a fost inscrisa printre prevederile Tratatului de la Roma din

1957 care a pus bazele CEE. Tratatul consacra agriculturii zece din articolele sale, de la art.38

la art.47, articole in care se defineau principiile generale ale unei politici agricole comune si

ale carei modalitati precise urmau a fi elaborate in cadrul unei conferinte a statelor membre (art.43). În Tratatul de la Lisabona privind funcț ionarea UE, agricultura ș i pescuitul sunt incluse in titlul III (art.38-44).

Trei dintre aceste articole prezinta o importanta deosebita. Articolul 38 face precizarea

ca 'piata interna cuprinde agricultura, pescuitul si comertul cu produse agricole' si ca se impune mersul inainte pe calea integrarii pentru ca 'functionarea si dezvoltarea pietei interne pentru produsele agricole trebuie sa fie insotite de stabilirea unei politici agricole comune' a statelor membre.

În articolul 39 al tratatului sunt definite in mod clar cele cinci obiective fundamentale

ale PAC, obiective ce au fost concepute atat in interesul producatorului cat si al

consumatorului :

- cresterea productivitatii prin dezvoltarea progresului tehnic, asigurandu-se o dezvoltare rationala a productiei agricole ca si o utilizare optima a factorilor de productie si in special a fortei de munca ;

- asigurarea unui nivel de viata echitabil populatiei agricole, indeosebi prin cresterea venitului individual ;

- stabilizarea pietelor produselor agricole ;

- garantarea securitatii aprovizionarilor ;

- asigurarea de preturi rezonabile pentru consumatorii comunitari. Se face precizarea ca in elaborarea acestei politici se va tine cont de :

- necesitatea de a opera in mod gradual ajustarile ce se impun ;

- caracterul specific al activitatii agricole, ce decurge din structura sociala din agricultura, din disparitatile structurale si naturale dintre regiunile agricole ;


- faptul ca agricultura constituie in statele membre un sector strans legat de

ansamblul economiei.

Articolul 40 stabileste principiul unei organizari comune a pietelor agricole care

poate lua una din urmatoarele forme :

- reguli comune in materie de concurenta ;

- coordonare obligatorie a diverselor reglementari nationale de piata ;

- organizare europeana a pietei ;

si poate admite 'reglementari ale preturilor, subventii ale productiei si comercializarii diverselor produse, sisteme de stocare si de reportare, mecanisme comune de stabilizare la import sau la export'. Acelasi articol evidentiaza ca 'o politica comuna eventual in domeniul preturilor, trebuie sa fie fondata pe criterii comune si pe metode de calcul uniforme, iar pentru

a permite organizarii comune sa-si atinga obiectivele, pot fi create unul sau mai multe fonduri

de orientare si garantare agricole'.

Politica agricola comuna se decide la nivelul UE de catre guvernele statelor membre si este pusa in aplicare de catre statele membre ; competenț a Uniunii este partajata cu statele

membre in domeniul agriculturii ș i pescuitului, cu excepț ia conservarii resurselor

biologice ale marii (in cadrul politicii comune privind pescuitul), unde UE a competenț e exclusive.

Politica UE in domeniul agriculturii evolueaza in mod constant. În urma cu cca. 50 de ani, se punea accent pe furnizarea unor cantitati suficiente de alimente pentru o Europa care traversase un deceniu de lipsuri cauzate de razboaie. Subventionarea productiei pe scara larga

si cumpararea surplusurilor in scopul garantarii sigurantei alimentare sunt de domeniul trecutului. Politica UE in domeniu isi propune sa le ofere tuturor producatorilor (de la agricultori si crescatori de animale pana la producatori de fructe, legume sau de vin) posibilitatea de a se sustine singuri atat in UE, cat si pe piata mondiala.

În acest sens, inca de la conturarea sa ca politica europeana comuna in 1962, PAC a cunoscut

o serie de reforme succesive, influentate in principal de necesitatile agriculturii europene, de procesele de largire a UE, de posibilitatea de desfacere a produselor pe piata mondiala. Reformele au vizat in principal simplificarea modului de acordare a subventiilor, eficientizarea politicii si reducerea costurilor bugetare, evoluand de la o politica care se concentra pe sprijinirea productiei, la o politica orientata catre cerintele pietei, axata pe parametri calitativi, ecologici si de siguranta privind alimentele si utilizarea eficienta si

durabila a resurselor.


Îmbunatatirea calitatii produselor alimentare a fost intotdeauna unul dintre obiectivele PAC, incepand cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri in anii '80 si continuand cu extinderea ulterioara a acesteia in sectorul uleiului de masline, al fructelor si al legumelor. Aceste eforturi se afla in prezent in centrul politicii agricole. În toate sectoarele PAC se depun eforturi pentru imbunatatirea calitatii produselor alimentare. Iata cateva exemple:

sisteme de identificare a bovinelor si norme de etichetare a carnii de vita, destinate sa permita urmarirea intregului traseu al carnii din magazin si pana la ferma de origine;

stimulente financiare acordate in cadrul politicii de dezvoltare rurala pentru ca agricultorii sa imbunatateasca nivelul de calitate a produselor;

masuri specifice de incurajare a conversiei catre agricultura ecologica.

Natura si calitatea exceptionala a unor produse sunt conferite atat de locul in care au fost produse, cat si de metodele de productie folosite. Consumatorii si comerciantii de produse alimentare sunt tot mai interesati de originea geografica a alimentelor si de o serie de alte

caracteristici. UE recunoaste acest lucru si a creat trei tipuri de "sigle de calitate".

Pentru ca un produs sa poarte sigla DOP, trebuie sa aiba caracteristici verificate ce pot fi

conferite exclusiv de terenul si priceperea producatorilor din regiunea de productie cu care

este asociat.

Un produs care poarta sigla IGP are o serie de caracteristici sau o reputatie specifica ce il asociaza cu o anumita zona, iar cel putin una din etapele procesului de productie este realizata

in acea zona.

Sigla Specialitate Traditionala Garantata (STG) se foloseste pentru produse cu proprietati distincte si care fie contin ingrediente traditionale, fie sunt obtinute prin metode traditionale. Protejarea acestor indicatii referitoare la calitate prezinta avantaje deoarece:

ofera consumatorilor o garantie privind originea si metodele de productie;

transmit mesaje comerciale eficiente cu privire la produsele cu valoare adaugata

mare;


sprijina societatile din zonele rurale care obtin produse de calitate prin protejarea

etichetei impotriva imitatiilor frauduloase.

Pana in primavara anului 2007, UE inregistrase aproape 750 de indicatii geografice, denumiri

de origine si specialitati traditionale garantate. În plus, pe piata UE sunt protejate circa 2 000

de indicatii geografice pentru vinuri si bauturi spirtoase originare din UE sau din tari terte.

Agricultura ecologica este o metoda de productie care conserva structura si fertilitatea solului, promoveaza un standard ridicat de bunastare a animalelor si evita utilizarea produselor autorizate in agricultura conventionala, precum pesticidele sintetice, erbicidele, ingrasamintele chimice sau stimulatorii de crestere, cum sunt antibioticele, sau organismele modificate genetic. Agricultorii recurg la tehnici care contribuie la mentinerea ecosistemelor

si la reducerea poluarii. În prelucrarea ecologica a produselor alimentare se poate folosi numai

un numar limitat de aditivi si auxiliari tehnologici.

Normele UE garanteaza autenticitatea produselor agricole ecologice indiferent de locul in

care sunt produse si asigura etichetarea exacta a acestora. Prin lege, utilizarea cuvantului

"ecologic" si a echivalentelor sale in orice alta limba pentru clasificarea produselor alimentare este rezervata exclusiv produselor agricole ecologice. Aceasta utilizare exclusiva reprezinta pentru consumatori o garantie cu privire la calitatea si fiabilitatea produselor ecologice pe care

le cumpara.

Agricultura ecologica din UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, reprezentand, in anul 2004, o suprafata de aproximativ 5,8 milioane de hectare (adica 3,5% din suprafata agricola totala) apartinand unui numar de 150 000 de exploatatii.

Sigla ecologica a UE a fost pusa la dispozitia agricultorilor si producatorilor de produse

alimentare ecologice pentru a fi utilizata in mod voluntar, iar semnificatia ei este ca:

cel putin 95% din ingredientele produsului au fost obtinute prin metode ecologice;

produsul respecta normele sistemului oficial de control;

produsul poarta numele producatorului, al prelucratorului sau al vanzatorului, precum si denumirea sau codul organismului de control.


Din iulie 2010, logo-ul ecologic al UE este obligatoriu pentru toate produsele alimentare

ecologice preambalate din cadrul Uniunii Europene. Logo-ul se poate utiliza ș i in mod voluntar pentru produsele ecologice care nu sunt preambalate, fabricate pe teritoriul UE, sau pentru toate produsele ecologice importate din ț ari terț e.



Ultima reforma, inceputa in 2003 si incheiata in 2008 prin asa-numitul control de sanatate al PAC , a vizat introducerea de noi masuri menite sa ajute agricultura europeana sa faca fata noilor provocari globale, printre care schimbarile climatice. "Controlul starii de sanatate" modernizeaza, simplifica si eficientizeaza PAC, indepartand restrictiile impuse fermierilor si ajutandu-i astfel sa raspunda mai bine semnalelor pietei si sa faca fata unor noi provocari. De exemplu, elimina cerinta de a nu cultiva 10% din terenul arabil, majoreaza treptat cotele de lapte, urmand ca acestea sa fie eliminate in 2015 si utilizeaza interventia pe piata (cumpararea de catre UE a productiei in exces) ca masura de siguranta pentru situatia in care preturile sunt foarte scazute. În plus, platile directe catre agricultori vor fi reduse, iar banii vor fi transferati intr-un fond pentru dezvoltarea regiunilor rurale.

Politica agricola a UE a suferit modificari semnificative in ultimii ani, textele juridice

au fost scurtate si adaptate astfel incat sa fie mai usor de inteles. Au fost eliminate aproape 80

de documente juridice in cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea tehnica de

"organizarea pietei comune unice".

Dat fiind faptul ca mai mult de 60% din populatia celor 27 de state membre ale UE traieste in zonele rurale, care acopera 90% din teritoriu, politica de dezvoltare rurala este un domeniu de o importanta cruciala. Agricultura si silvicultura sunt principalii utilizatori ai terenurilor din zonele rurale si, ca atare, joaca un rol important pentru comunitatile rurale: reprezinta temelia unei puternice structuri sociale si viabilitati economice, precum si a gestionarii resurselor naturale si a peisajului. Din numeroase sondaje de opinie efectuate in cele 27 de state membre reiese clar ca un mediu rural viu si durabil are o mare importanta pentru cetatenii europeni.

Politica de dezvoltare rurala pentru perioada 2007-2013 are la baza trei teme, in conformitate cu cele trei axe definite in noul regulament privind dezvoltarea rurala: ameliorarea competitivitatii in sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea

gestionarii terenurilor si imbunatatirea calitatii vietii si diversificarea economiei in zonele

rurale. O a patra axa, "axa Leader", inspirata din experienta initiativei comunitare Leader, urmareste punerea in practica a unor strategii locale de dezvoltare rurala prin parteneriate locale intre sectorul public si cel privat. Numarul de resurse disponibile pentru dezvoltarea

rurala va creste in urma reducerii platilor directe catre ferme si a transferarii acestor fonduri


pentru masurile de dezvoltare rurala (practica cunoscuta sub denumirea de "modulare"). Statele membre au, astfel, obligatia de a aplica modularea, care consta intr-o reducere (de 5% incepand cu 2007) a tuturor platilor directe de peste 5 000 EUR pe an.

Indiferent de reforme, politica agricola comuna este cea mai integrata dintre toate politicile UE. Prin urmare, absoarbe o parte importanta din fondurile comunitare. Totusi, partea din bugetul european care ii este alocata a scazut de la 70% (in anii 1970) la cca. 43%

(in perioada 2007-2013). Reducerea resurselor bugetare alocate PAC indica faptul ca UE se concentreaza pe alte aspecte, cum ar fi reducerea costurilor reformelor si orientarea catre dezvoltarea rurala, careia i se va aloca 11% din buget pentru aceeasi perioada.

Cheltuielile agricole sunt finantate de doua fonduri care intra in componenta bugetului general

al UE: Fondul European de Garantare Agricola (FEGA), care finanteaza platile directe catre agricultori si masurile de reglementare a pietelor agricole, precum interventii si restituiri

la export, in timp ce Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR)

finanteaza programele de dezvoltare rurala ale statelor membre.

Potrivit reglementarilor de baza in materie de gestionare financiara a PAC, Comisia raspunde

de gestionarea FEGA si a FEADR. Cu toate acestea, in mod normal Comisia nu efectueaza plati direct catre beneficiari. Conform principiului gestionarii comune, aceasta sarcina este delegata statelor membre care actioneaza, la randul lor, prin intermediul a 85 de agentii de plati nationale sau regionale. Înainte ca aceste agentii de plati sa poata solicita fonduri de la bugetul UE, ele trebuie acreditate pe baza unor criterii stabilite de Comisie.

In contextul viitoarelor dezbateri privind noua perspectiva financiara a UE, post 2013, comisarul european Dacian Ciolos a lansat o consultare publica privind viitorul PAC dupa

2013, in perioada aprilie-iunie 2010, care precede lansarea unei comunicari a Comisiei

Europene pe aceasta tema care va fi facuta publica la sfarsitul acestui an.

Fiind o tara cu potential agricol semnificativ, Romania considera ca, in viitor, PAC trebuie sa

se fundamenteze in continuare pe un buget consistent, bazat pe cei doi piloni (mecanisme de piata si dezvoltare rurala), capabil sa contribuie la solutionarea problemelor structurale ale agriculturii romanesti si pe mecanisme adaptate la necesitatile specifice ale noilor state membre UE. Este nevoie de o reforma coerenta la nivel european, pentru a satisface cerintele pietei europene si a atenua impactul posibilei liberalizari a comertului agricol mondial asupra agriculturii comunitare.

Politica regionala a UE


Politica regionala urmareste sa corecteze dezechilibrele regionale astfel incat sa se asigure o repartizare mai echilibrata a populatiei si activitatilor economice pe ansamblul teritoriului.

Desi Uniunea Europeana este una dintre cele mai bogate zone de pe glob, exista diferente considerabile intre regiunile sale sub aspectul veniturilor si al oportunitatilor. Prin politica sa regionala, UE transfera resurse din zonele prospere in cele mai sarace. Scopul consta in modernizarea regiunilor mai putin dezvoltate pentru a le da posibilitatea sa ajunga la nivelul celorlalte regiuni din UE.

Necesitatea unei politici regionale, care sa aiba in vedere echilibrarea repartitiei demografice si localizarea polilor de dezvoltare, ca si sustinerea eforturilor regiunilor cel mai slab dezvoltate pentru a le ajunge din urma pe celelalte, nu a scapat atentiei legiutorului comunitar de-a lungul celor peste cinci decenii de construcț ie a UE.

Cu toate ca Tratatul de la Roma privind crearea CEE a recunoscut, in preambul,

importanta problemelor regionale si a fixat obiectivul 'unei dezvoltari armonioase prin reducerea decalajului intre diferitele regiuni si a ramanerii in urma a celor mai putin favorizate', el nu a prevazut o politica regionala. Abia Actul Unic European, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, care a introdus in tratat un titlu intitulat 'Coeziunea economica si sociala', a furnizat o baza institutionala dezvoltarii unei politici regionale (art.130A). Pana in

1975 (anul in care s-a creat un fond structural special - Fondul European de Dezvoltare

Regionala (FEDER), Comunitatea nu a jucat un rol activ in acest domeniu.

Criza economica din 1973 si restructurarile economice care au urmat au pus in lumina diferente de dezvoltare intre anumite state membre. Aceste disparitati intre regiuni s-au multiplicat mai ales in urma aderarii Marii Britanii si a Irlandei si apoi a Greciei, Portugaliei

si Spaniei.

Începand cu aceste momente, a devenit indispensabila necesitatea punerii in functiune

a unei adevarate politici structurale, astfel incat sa fie posibila reducerea diferentelor de dezvoltare si de nivel de viata.

Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii si atribuirii Fondurilor structurale:

- 'programarea, care inseamna planificarea cheltuielilor pentru un anumit numar de ani in scopul atingerii de obiective strategice (.) si mai multa coerenta in politica urmata si in proiectele finantate';

- 'partenariatul (.) in conceperea si punerea in practica a programelor (.)

implica o multitudine de actori ai sectorului privat, in special de pacte sociale, alaturi de autoritatile regionale si locale';


- 'concentrarea, care inseamna ca fondurile se orienteaza catre regiuni care au cea

mai mare nevoie, si (care) a crescut de-a lungul timpului';

- 'aditionalitatea (.), Fondurile structurale venind mai degraba sa completeze decat sa inlocuiasca cheltuielile publice existente'.

Acestor patru principii de baza, s-ar putea adauga regula co-finantarii nationale a

proiectelor, care obliga statele sau regiunile beneficiare sa participe la costuri. Amplitudinea

co-finantarii ceruta este destul de larga deoarece poate sa mearga de la 15% la 85% din suma

investita.

Conceptul de coeziune economica si sociala a fost introdus de Actul Unic European, insa, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeana de la Maastricht (care face referiri

la coeziunea economica si sociala in preambul si in articolele 2, 3, 123-125, 130A-130E), el a devenit unul din cei trei piloni ai Comunitatii Europene, la fel ca si piata unica si uniunea economica si monetara. Efortul de coeziune este si in perioada 2007-2013 o prioritate pentru UE, care se reflecta in plan bugetar.

Politica regionala este un instrument de solidaritate financiara si, in acelasi timp, un puternic motor al coeziunii si al integrarii economice.

Exista mari diferente in ceea ce priveste nivelul de prosperitate existent intre statele membre

ale UE si in interiorul acestora. Din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor (unitatea

de masura standard a gradului de bunastare) cele mai prospere regiuni se situeaza in mediul urban - Londra, Bruxelles si Hamburg. Luxemburgul, cea mai prospera tara din UE, este de peste sapte ori mai bogata decat Romania si Bulgaria, cele mai sarace state membre si ultimele care au aderat la Uniune.

Decalajele dintre regiuni pot avea diverse cauze. Poate fi vorba despre dezavantaje persistente

cum ar fi amplasarea geografica, despre mai recentele schimbari socio-economice sau despre

o combinatie intre acesti factori. Adesea, impactul acestor dezavantaje se face simtit prin excludere sociala, invatamant de slaba calitate, niveluri ridicate de somaj si infrastructuri necorespunzatoare. În cazul anumitor state membre, o parte din decalaje se datoreaza fostelor

lor sisteme economice centralizate.

Odata cu aderarea acestor tari, UE a reorganizat si restructurat cheltuielile pentru dezvoltarea regionala. În perioada 2007-2013, acestea vor reprezenta 36% din bugetul UE, adica

aproximativ 350 de miliarde de euro.


 
Un cadru financiar pentru o

Uniune extinsa (2007-2013)

Fondurile alocate actiunilor regionale in perspectiva financiara pentru 2007-2013 se

concentreaza asupra urmatoarelor trei obiective:

Convergenta (81,54%) - Scopul este acela de a ajuta tarile si regiunile cele mai slab dezvoltate sa se alinieze mai rapid la media europeana prin imbunatatirea conditiilor pentru cresterea economica si ocuparea fortei de munca. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind in capitalul fizic si uman, in inovatie, in societatea cunoasterii,

in adaptabilitatea la nou, in protectia mediului si in eficienta administrativa.

Competitivitate regionala si ocuparea fortei de munca (15,95%) - Tinta este cresterea competitivitatii, a nivelurilor ocuparii fortei de munca si a atractivitatii regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai putin dezvoltate.) Metoda de indeplinire

a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbarile economice si sociale si de a promova inovatia, spiritul intreprinzator, protectia mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea si dezvoltarea unor piete ale fortei de munca mai favorabile incluziunii sociale.

Cooperare teritoriala europeana (2,52%). Scopul este de intensificare a cooperarii transfrontaliere, transnationale si inter-regionale. UE urmareste prin aceasta promovarea unor solutii comune la problemele de aceeasi natura intalnite de

autoritatile vecine, in sectoare precum dezvoltarea urbana, rurala si costiera, cultivarea


relatiilor economice si stabilirea unor retele intre intreprinderile mici si mijlocii

(IMM).

Aceste obiective vor fi finantate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adauga la

contributiile existente ce provin din sectorul privat si din partea administratiei nationale si regionale, fie vor stimula investitiile din aceste directii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale si de coeziune.

Fondul european de dezvoltare regionala (FEDER), primul dintre fondurile structurale, finanteaza consolidarea coeziunii economice, sociale si teritoriale, prin reducerea disparitatilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltarii structurale si a ajustarii structurale a economiilor regionale, inclusiv in vederea reconversiei zonelor industriale aflate in declin.

Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanteaza initiative destinate formarii profesionale si crearii de locuri de munca.

Pe langa fondurile structurale, exista fondul de coeziune, folosit pentru finantarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport si la protectia mediului inconjurator in acele state membre ale UE in care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decat 90% din media UE. Atentia se concentreaza in special pe statele membre din Europa Centrala si de Est, la care se adauga regiunile cu nevoi speciale din alte state ale UE. Cele 12 tari care au aderat incepand

cu anul 2004 vor primi 51% din bugetul total alocat politicii de dezvoltare regionala pentru

perioada 2007-2013, desi acestea reprezinta mai putin de un sfert din populatia totala a UE.

Aș adar, finantarea provine din trei surse diferite, in functie de tipul de asistenta si de

beneficiar:


Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) finanteaza programele axate pe infrastructura generala, inovatie si investitii. Banii proveniti din FEDER sunt destinati celor mai sarace regiuni din UE. FEDER poate sa intervina pentru finanț area celor 3 obiective ale politicii regionale (convergenț a, competitivitate regionala si ocuparea fortei de munca, cooperare teritoriala europeana).

Fondul Social European (FSE) finanteaza proiecte de formare profesionala si alte tipuri de programe de asistenta in domeniul ocuparii si crearii de locuri de munca. Ca

si in cazul FEDER, toate tarile din UE pot beneficia de asistenta prin intermediul FSE.

FSE intervine in finanț area obiectivelor de convergenț a ș i competitivitate regionala

si ocuparea fortei de munca.

Fondul de Coeziune susț ine acț iuni din cadrul obiectivului de convergenț a, finantand proiectele care vizeaza protectia mediului, infrastructura de transport si dezvoltarea in domeniul surselor de energie regenerabile. De acest tip de finantare pot beneficia doar tarile in care standardul de viata se situeaza sub 90% din media inregistrata la nivelul UE, adica cele 12 state membre care au aderat cel mai recent la UE, la care se adauga Portugalia si Grecia. Spania, care a beneficiat pana acum de asistenta prin intermediul Fondului de Coeziune devine, treptat, ineligibila pentru acest tip de finantare.

Cea mai mare parte din cheltuieli este consacrata regiunilor in care PIB-ul se situeaza sub

75% din media comunitara, pentru a le ajuta sa isi imbunatateasca infrastructurile si sa isi dezvolte potentialul economic si uman. Din aceasta categorie fac parte 17 din cele 27 de state membre ale UE. Pe de alta parte, toate cele 27 de tari din Uniune pot beneficia de finantare pentru sprijinirea inovatiei si cercetarii, a dezvoltarii durabile si a formarii profesionale in regiunile mai putin dezvoltate. O mica parte din fonduri sunt destinate proiectelor de cooperare transfrontaliera si interregionala.

Politica regionala trebuie sa se inscrie pe drumul trasat de Agenda de la Lisabona si sa contribuie la promovarea cresterii economice si a ocuparii fortei de munca prin:

trezirea interesului investitorilor fata de statele membre si regiunile acestora, prin imbunatatirea accesibilitatii, furnizarea de servicii de calitate si protejarea mediului;

incurajarea inovatiei, a spiritului antreprenorial si a economiei bazate pe

cunoastere, prin dezvoltarea tehnologiilor informatiei si comunicarii;


crearea de noi locuri de munca, mai numeroase si oferind conditii mai bune, prin

atragerea unui numar mai mare de persoane pe piata muncii, imbunatatirea capacitatii de adaptare a lucratorilor si cresterea investitiilor in capitalul uman.