Politici comune ale UE

1. Politica comerciala

Uniunea Europeana este cea mai mare putere comerciala din lume, detinand 20% din volumul total de importuri si exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb intre statele membre a stat la baza crearii uniunii vamale, in urma cu peste 40 de ani. Eliminarea barierelor comerciale  in  cadrul  UE  a  contribuit  semnificativ  la  prosperitatea  sa  si  la  reafirmarea angajamentului  sau  fata  de  liberalizarea  comertului  mondial.  Prin  urmare,  ș i  in  prezent, Uniunea  conduce  eforturile  depuse  in  directia  liberalizarii  comertului  mondial,  in  folosul reciproc al natiunilor bogate si al celor sarace.

Conform art.207 TFUE (ex-art.133 TCE), "politica comerciala comuna se intemeiaza

pe  principii  uniforme,  in  special  in  ceea  ce  priveste  modificarile  tarifare,  incheierea  de acorduri   tarifare   si   comerciale   privind   schimburile   de   marfuri   si   servicii   si   aspectele comerciale ale proprietatii intelectuale, investitiile straine directe, uniformizarea masurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum si masurile de protectie comerciala, printre care si cele  care  se  adopta  in  caz  de  dumping  si  de  subventii.  Politica  comerciala  comuna  se desfasoara  in  cadrul  principiilor  si  al  obiectivelor  actiunii  externe  a  Uniunii".  În  domeniul politicii comerciale comune si in cel al uniunii vamale competenta UE este exclusiva (art.3

TFUE).

Pentru o mai buna inț elegere a importanț ei politicii comerciale a UE, in continuare sunt prezentate, destul de succint, aspectele teoretice definitorii ale politicii comerciale si ale instrumentelor de politica comerciala.

Politica  comerciala,      in  sens  larg,  cuprinde  ansamblul  reglementarilor  adoptate  de catre un stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) in scopul promovarii sau restrangerii schimburilor comerciale externe si al protejarii economiei nationale de concurenta straina.

Functii principale ale politicii comerciale:

a)         de promovare a relatiilor economice externe (impulsionarea exporturilor);

b)         de protejare a economiei nationale de concurenta straina (reglementarea si controlul

importurilor);

c)         de realizarea a unui echilibru dinamic in balanta comerciala si de plati si de sporire a

rezervei valutare a statului.

Instrumente si masuri de politica comerciala:

a)         de natura tarifara (vamala)

b)         de natura netarifara;

c)         de natura promotionala (de promovare si de stimulare).

Instrumente de politica comerciala de natura tarifara

Politica  vamala  -  se  realizeaza  cu  ajutorul  reglementarilor  adoptate  de  stat  care  vizeaza intrarea sau iesirea in/din tara a marfurilor si care implica:

         controlul marfurilor, al documentelor insotitoare si al mijloacelor de transport cu ocazia

trecerii frontierei vamale;

         indeplinirea formalitatilor vamale;

         plata taxelor vamale  sau impunerea vamala  3 functii principale:

1)   fiscala= taxele vamale sunt o sursa de venit la bugetul statului

2)   protectionista =  taxele  vamale  percepute  la  import  ridica  pretul  marfii  importate

reducandu-i forta concurentiala in raport cu produsul indigen

3)   de negociere = statele pot negocia intr-un cadru bi sau multilateral concesii vamale care pot stimula schimburile comerciale.

Instrumente de politica vamala:

         legile,  codurile  si  regulamentele  vamale  -  sunt  elemente  de  natura  legislativa  care diferentiaza modul de aplicare a politicilor vamale intre statele lumii;

         tariful  vamal  este  un  catalog  care  cuprinde  nomenclatorul  produselor  supuse  impunerii

vamale si taxa (taxele) vamala perceputa asupra fiecarui produs sau grupe de produse.

         taxele  vamale  sunt  impozite  indirecte  percepute  de  stat  asupra  marfurilor  atunci  cand acestea trec granitele vamale ale tarii respective.

Tipologia taxelor vamale:

1.   dupa scopul impunerii (sau dupa nivelul impunerii):

   taxe vamale cu caracter fiscal

   taxe vamale cu caracter protectionist

2.   dupa obiectul impunerii (felul operatiei de comert exterior):

   taxe vamale de import

   taxe vamale de export

   taxe vamale de tranzit

3.   dupa modul de percepere (de asezare):

   taxe vamale ad-valorem

   taxe vamale specifice

   taxe vamale mixte

   dupa modul de stabilire (fixare de catre stat):

   taxe vamale autonome (generale)

   taxe vamale conventionale (contractuale)

   taxe vamale preferentiale (de favoare)

   taxe vamale de retorsiune (raspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.

Protectia nominala si protectia efectiva

1.   Protectia nominala

         vizeaza valoarea intregului produs supus impunerii vamale;

         este exprimata de taxele vamale inscrise in tariful vamal oficial;

         ca regula generala, este direct proportionala cu gradul de prelucrare al marfurilor

importate

2.   Protectia efectiva

         vizeaza valoarea nou creata si incorporata in produsul importat;

Te 

T f  xV f

V f

 Tm xVm

 Vm

x100

                     factorii  ce  influenteaza  rata  protectiei  efective  sunt:  nivelul  taxei  vamale  la produsul  finit  si  la  materia  prima;  dispersia  tarifara (=  diferenta  dintre  nivelul taxelor vamale pe grupe de produse in functie de gradul lor de prelucrare); gradul

de prelucrare al produsului.

Teritoriul  vamal  -  reprezinta  acel  spatiu  geografic  in  interiorul  caruia  este  in  vigoare  un anumit regim vamal, o anumita legislatie vamala. Exista situatii in care granitele statului  de granitele vamale:

A. Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamala) se poate realiza prin:

         uniune vamala  teritoriul vamal insumeaza teritoriul statelor participante;

         zona de liber schimb .

B. Restrangerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamala) - presupune exceptarea

de  la  regimul  vamal  in  vigoare  a  unei  portiuni  dintr-un  stat  national  (denumita  generic zona libera) in care nu se percep taxe vamale de import.

Marfurile  straine  introduse temporar  in  aceste  zone  sunt  scutite  de  plata  taxelor  vamale pana la precizarea ulterioara a destinatiei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.

În  aceste  zone  marfurile  pot  suferi  anumite  operatiuni  de  prelucrare,  transformare, reconditionare, selectare, masurare/portionare, (re)ambalare etc., in urma carora pot fi:

-           orientate  spre piata  interna  (in  teritoriul  vamal),  fiind  in  acest  caz  supuse impunerii vamale;

-           iesi  din  teritoriul  statului  respectiv  pe  care  il  pot  tranzita  spre  alte  state, ramanand scutite de plata taxelor vamale de import;

-           introduse  in  procesul  productiv  in  zona  libera  unde  au  fost  depozitate temporar, caz in care raman scutite de plata taxelor vamale de import.

Antrepozitele vamale sunt depozite in care pot fi depuse si pastrate marfuri importate (sau marfuri straine in tranzit) pe o perioada determinata de timp, fara a se plati taxe vamale de import, dar cu plata taxelor de antrepozitare. Tipuri de antrepozite :

a)   antrepozite  reale =  constructii  special  amenajate  in  vederea  depozitarii  si pastrarii  in  conditii  corespunzatoare  (temperatura,  umiditate)  a  marfurilor pentru o perioada limitata de timp (in general, max. 2 ani); sunt administrate de birouri vamale care urmaresc intrarea, manipularea si iesirea marfurilor in/din aceste antrepozite.

b)   antrepozite nominale (fictive) au acelasi regim ca si cele reale, dar nu intrunesc

absolut  toate  conditiile  pentru  pastrarea  produselor  respective    nu  pot  fi

pastrate decat produse care se deterioreaza mai greu  taxele de antrepozitare sunt mai mici decat la cele pentru antrepozitele reale.

Instrumentele de politica comerciala de natura netarifara

Barierele netarifare reprezinta un ansamblu de masuri si reglementari de politica comerciala

(de natura publica si uneori chiar privata) care impiedica, limiteaza sau deformeaza fluxurile internationale de bunuri si servicii si care au ca principale scopuri protejarea pietei interne de concurenta  externa  si  redefinirea  dinamica  a  echilibrelor  balantei  comerciale  si  de  plati. Principale grupe de bariere netarifare:

I.          Bariere  netarifare  care  implica  o  limitare  cantitativa  directa  a  importurilor

(restrictii cantitative la import)

II.         Bariere   netarifare   care   implica   o   limitare   indirecta   a   importurilor   prin mecanismul preturilor

III.       Bariere care decurg din formalitatile vamale si administrative la import

IV.       Bariere care decurg din participarea statului la activitatile comerciale

V.        Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate si

celor indigene (obstacole tehnice)

I.          Bariere  netarifare  care  implica  o  limitare  cantitativa  directa  a  importurilor

(restrictii cantitative la import)

Forme:

a) Interdictiile (prohibirile) la import = reglementari adoptate de stat care interzic total sau partial, pe o perioada determinata de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe de produse;  se  pun  in  practica prin  refuzul  autoritatilor  abilitate  de  a  elibera  licente  de  import pentru produsele respective.

Motive:

-           economice  (asigurarea  unei  protectii  sporite   a  unor  produse,  ramuri  etc.  in  raport  cu concurenta externa; echilibrarea balantei comerciale si de plati);

-           politice (discriminare comerciala);

-           altele  (asigurarea  starii  de  sanatate  si  de  securitate  a  populatiei,  protectia  fitosanitara,

protejarea mediului ambiant etc.)

UE  interdictii selective si temporare la importul de produse agricole din tarile terte

b) Contingentele  de  import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul anumitor produse/grupe de produse pe o perioada determinata de timp (de regula 1 an);

-           pot fi:

         globale = se stabilesc de catre stat in mod independent fara sa existe o repartitie pe

tari de provenienta

         bilaterale = se negociaza cu tarile de provenienta si sunt inscrise in listele anexa la

acordurile/protocoalele comerciale incheiate cu acestea

-           Contingente tarifare = plafoane cantitative sau valorice in limita carora importurile sunt permise beneficiind de un tratament vamal mai favorabil  in aranjamentele comerciale preferentiale (sistemul 'tariff-quota')

c) Licentele de import = autorizatii pe care autoritatile publice abilitate le acorda firmelor importatoare pentru un produs/grupa de produse pe o perioada rezonabila de timp, in functie

de natura produsului si de distanta geografica fata de tara de provenienta. Tipuri de licente :

-           automate = pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptata

intr-un termen prestabilit; scop = statistic;

-           neautomate =  licente  pentru  administrarea  restrictiilor  cantitative  la  import  =  licente discretionare;  se  acorda  selectiv,  in  functie  de  produs,  de  tara  de  origine  etc.;  scop  = contro riguros privind respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale)

si individuale(bilaterale).

d)  Limitarile 'voluntare' la   export (autolimitari la export) =  intelegeri  oficiale  sau neoficiale care intervin intre anumite state sau intre autoritati publice din tarile importatoare si firme  sau  grupuri  de  firme  exportatoare,  prin  care  tara  exportatoare,  la  cererea  (sau  sub presiunea)   tarii   (tarilor)   importatoare,   se   obliga   sa   reduca   volumul   exportului   unui produs/grupa de produse pana la un anumit nivel si pe o perioada determinata de timp.

Pot  fi  bilaterale  sau  multilaterale  in  functie  de  numarul  tarilor  participante  la  astfel  de

intelegeri.

Pentru  ca  masura  sa  aiba  rezultate  conditia  este  ca  tara  (tarile)  importatoare  sa  fie  piete insemnate   de   desfacere   pentru   tara   (tarile)   exportatoare   la   produsul   pt.   care   se   cere restrangerea 'voluntara' a exportului.

e)   Acordurile  privind  comercializarea  ordonata  a  produselor  =   intelegeri   bi   sau multilaterale  care  intervin  intre  state  si  care  vizeaza  limitarea  negociata  si  controlata  a

comertului  international  cu  anumite  produse/grupe  de  produse.  Presupun:  autolimitari  la

export, prevederi referitoare la limitele de pret si la clauza de salvgardare ('safeguards'), de care pot face uz tarile importatoare cand interesele lor comerciale sunt lezate.

Ex:   Aranjamentul   privind   comertul   international   cu   produse   textile   -   'Aranjamentul Multifibre' ( din 1973; prelungit de mai multe ori, ultima editie expirand in timpul derularii Rundei Uruguay, cand s-a convenit ca, pana in 2005, comertul cu textile sa fie reintegrat sub incidenta regulilor si disciplinei conduitei comerciale multilaterale) - a  scos de sub incidenta regulilor general aplicabile ale GATT/OMC comertul international cu produse textile.

II.         Bariere   netarifare   care   implica   o   limitare   indirecta   a   importurilor   prin mecanismul preturilor

a)   Prelevarile   variabile   la   import   (taxele   de   prelevare)   =   s-au   practicat   in   cadrul

mecanismului PAC si vizau importurile de produse agricole din tarile terte care erau sub incidenta  acestei  politici;  =  taxe  vamale  suplimentare,  percepute  peste  taxele  vamale obisnuite  prevazute  la  importul  produselor  respective  (in  tariful  vamal  comun  fata  de terti), ce se calculeaza ca diferenta intre pretul prag si pretul de import (CIF).  Pretul prag

este  pretul  minim  la  care  produsele  importate  pot  sa  intre  pe  piata  comunitara  (el  se deduce  din  pretul  indicativ  prin  scaderea  cheltuielilor  de  transport  pe  parcurs  intern comunitar). Astfel, daca o marfa se prezinta la frontiera la un pret de import (CIF) inferior pretului prag, protectia la frontiera este asigurata prin aceasta prelevare variabila.

b)   Preturile  minime  si  maxime  la  import  :  preturile minime de import se  stabilesc  la niveluri foarte apropiate de preturile interne cu ridicata (urcand preturile la import) si sunt utilizate atunci cand produsele indigene au costuri de productie mult mai ridicate decat ale concurentilor  sau  cand  pe  piata  internationala  preturile  la  anumite  produse  scad  si produsele  respective  devin  din  acest  punct  de  vedere  mai  competitive  la  export    se limiteaza importurile si se protejeaza ramura industriala/agricola vizata; nerespectarea lor

  anularea  licentelor  de  import  si/sau  aplicarea  unor  masuri  antidumping;  preturile

maxime de import = se utilizeaza atunci cand unele firme, care dispun de un semnificativ avantaj  competitiv  (indeosebi  tehnologic)  si  pe  fondul  lipsei  de  concurenta,  incearca  o ridicarea  artificiala  a  preturilor  la  anumite  produse  pe  care  le  exporta;  ca  raspuns autoritatile  din  tarile  importatoare  stabilesc  preturi  maxime  de  import  la  produsele respective la un nivel care sa nu depaseasca preturile produselor substituibile indigene sau

sa  le  depaseasca  cu  un  anumit  procent  (2-6%);  astfel  de  preturi  pot  fi  folosite  pt.  a

contracara practicile intra-corporative ce urmaresc transferul profiturilor in strainatate pt. a evita impozitarea lor sau obligatia de fi reinvestite; efectul acestor preturi este de limitare

a importului si reducere a preturilor de export la produsele respective; ca regula generala pot recurge la stabilirea de preturi maxime de import acele tari care au un rol insemnat ca

importatori pe piata mondiala la produsele respective.

c)   Impozitele  indirecte  si  alte  taxe  cu  caracter  fiscal  (ajustarile  fiscale  la  frontiera):

ajustarile fiscale la frontiera = regim fiscal potrivit caruia produsele de export sunt scutite

de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleasi impozite ca si cele indigene    negocierea  de  conventii  privind  evitarea  dublei  impuneri.  Discriminarea marfurilor de import poate avea loc prin stabilirea discretionara a bazei de impunere si a ordinei  perceperii  taxelor:  pt.  produsele  indigene  impozitele  se  percep  la  preturile  cu ridicata; pt. produsele de import, ele se calculeaza la pretul CIF majorat cu TV si cu alte taxe percepute cu ocazia importului  cresterea pretului produsului importat peste nivelul produsului indigen. Forme ale ajustarilor fiscale la frontiera : TVA, taxa in cascada, taxa

de  acciza,  taxele  oculte  (ascunse),  taxe  portuare,  taxe  statistice,  taxe  sanitare,  taxe

consulare etc.

d)   Taxele de retorsiune (antidumping si compensatorii) - GATT  2 coduri de conduita adoptate la Runda Tokio si revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping si Acordul privind  subventiile  la  export  si  taxele  compensatorii)  -  gestionate  in  prezent  de  OMC : pentru ca masurile de raspuns fata de politicile comerciale neloiale sa fie instituite, potrivit acestor coduri, trebuie declansata o procedura de ancheta prin care sa se faca dovada ca aceste  politici  au  cauzat  tarii  importatoare  un  prejudiciu  grav.  În  perioada  cat  dureaza aceasta  ancheta  sunt  sistate  practic  relatiile  comerciale  cu  firmele  acuzate  de  astfel  de politici neloiale (in aceasta consta natura netarifara a acestor masuri).

e)   Depunerile  (depozitele)  prealabile  in  valuta  la  import    au  proliferat  la  sfarsitul deceniului sapte si inceputul deceniului opt cand o serie de tari dezvoltate erau confruntate

cu dezechilibre cronicizate in balantele comerciale si de plati; sunt reglementari potrivit carora firmele importatoare sunt obligate sa depuna in contul organelor vamale ale tarilor

lor o anumita cota-parte (pana la 50%) in valuta din valoarea probabila a viitorului import,

cu  un  anumit  interval  de  timp  predeterminat  (poate  ajunge  si  la  6  luni)  de  autoritatile

monetare  de  resort;  acest depozite nu sunt, de regula, purtatoare de dobanzi sau sunt

constituite la dobanzile curente  importatorul, daca nu va renunta la import, va cauta sa

recupereze pierderea inregistrata: fie prin ridicarea pretului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de pret din partea exportatorului; de regula, eliberarea licentelor

este  conditionata  de  dovedirea  prin  extrase  de  cont  a  constituirii  depozitului  valutar;

aceasta masura mai constituie si o creditare a statului, pe termen scurt, fara dobanda sau

cu niveluri reduse, indeosebi in perioadele de penurie de mijloace de plata exprimate  in valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor balanț ei comerciale si de plati.

III.       Bariere care decurg din formalitatile vamale si administrative la import

a)   Evaluarea  valorii  marfurilor  in  vama  =  art.VII  din  GATT  a  prevazut  ca  evaluarea vamala sa se faca pornind de la pretul facturat (pret CIF), cu conditia ca acesta sa fie un pret  real  platit  sau  de  platit,  iar  transformarea  acestuia  din  valuta  straina  in  care  s-a tranzactionat afacerea in moneda nationala a tarii importatoare, sa se faca la un curs agreat

de FMI; Codul de evaluarevamala (negociat in cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat in prezent  de  OMC)  prevede  ca  atunci  cand  exista  indicii  privind  o  sub-facturare  sa  se foloseasca in ordine:

-           pretul unor marfuri identice importate din aceeasi sursa de provenienta;

-           pretul unor marfuri similare in aceleasi conditii comerciale;

-                       pretul   la   care   se   revand   marfuri   identice   sau   similare   pe   piata   interna   a importatorului adus in conditia de livrare franco-frontiera vamala;

-           o valoare calculata folosindu-se corespunzator elementele de cost.

b)   Documente si formalitati suplimentare cerute la import - au existat preocupari pe plan

international (Camera Internationala de Comert, GATT, Consiliul de Cooperare Vamala

de  la  Bruxelles)  pentru  simplificarea  formalitatilor  si  tipizarea  documentelor  legate  de circulatia marfurilor pe plan international si s-au inregistrat si o  serie  de  progrese; totusi, numarul  mare  de  documente  si  formalitati  cerute  la  import,  formatul,  uneori  diferit  al acestora, reguli dificile de completare, penalizari aplicate pentru efectuarea de greseli in completare  =  adevarate obstacole;  alte  aspecte  ce  constituie  bariere:  perioadele  de stationare in punctele vamale ca urmare a personalului insuficient/calificarii indoielnice; indeplinirea formalitatilor vamale pt. importul anumitor produse numai in anumite puncte vamale dotate necorespunzator sau cu program de lucru f. redus in raport cu volumul de tranzactii  ce  trebuie  procesate;  solicitarea  de  documente,  necomunicate  in  prealabil; nerecunoasterea certificarilor tehnice, sanitare si fitosanitare eliberate de anumite institutii specializate si solicitarea unora noi care sunt indelungate, costisitoare etc.

IV.       Bariere care decurg din participarea statului la activitatile comerciale

a)   Achizitiile   guvernamentale   (pietele   publice)   =   cumparari   de   bunuri   sau   servicii efectuate,   de   regula   in   cantitaț i   mari,   de   catre   organisme   publice   (departamente, ministere,   guverne,   alte   organisme   centrale,   autoritati   publice   locale);   achizitiile guvernamentale devin discriminatorii fata de produsele straine atunci cand, in baza unor reglementari  in  vigoare  in  anumite  state,  firmele  nationale  au  prioritate  deplina  fata  de cele  straine    in  realizarea  lor.  Modalitati:  interzicerea  in  mod  explicit  a  accesului companiilor  straine  la  contractele  de  anvergura  efectuate  prin  achizitii  guvernamentale; oferirea de tratament comercial si financiar preferential unor companii care se angajeaza

sa utilizeze cantitati insemnate de produse interne in procesul de executare a contractelor guvernamentale;  impunerea  unor  conditii  si  cerinte  discriminatorii  fata  de  ofertantii externi  participanti  la  licitatiile  pentru  obiectivele  finantate  din  bani  publici  cu  scopul inlaturarii  concurentei  externe  si  al  promovarii  industriei  indigene.  La  Runda  Tokio (GATT) a fost negociat Acordul privind achizitiile guvernamentale (intrat in vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a fost revizuit  Noul acord a fost semnat in aprilie la Marrakesh si a intrat in vigoare la 1 ian. 1996

b)   Comertul   de   stat   =   totalitatea   operatiunilor   de   vanzare-cumparare   efectuate   de intreprinderile  aflate  integral  sau  majoritar  in  proprietatea  statului;  constituie  obstacol atunci cand, statul ofera acestor intreprinderi o serie de  privilegii  de  ordin  fiscal  sau  de

alta natura (acces privilegiat la comenzile publice, bonusuri la pret, facilitati fiscale, acces preferential la liniile guvernamentale de credit, obtin usor licente de import etc.) in raport

cu firmele straine sau cele aflate in proprietate privata.

c)   Monopolul de stat asupra  importului anumitor produse  - instituirea monopolului de stat   asupra   importului   anumitor   produse   permite   limitarea   importului   la   produsele respective si stabilirea pretului de vanzare cu amanuntul la acestea (de regula f. ridicate pt.

a  restrange  consumul);  uneori  este  justificat de  motive  legate  de  asigurarea  starii  de sanatate a populatiei, a animalelor, prezervarea unor moduri de viata traditionale, protectia mediului inconjurator.

V.        Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate si

celor indigene (obstacole tehnice)

Reglementarile tehnice pot deveni bariere netarifare atunci cand nu sunt aplicate standardele

internationale, atunci cand reglementarile nationale in acest domeniu sunt extrem de diferite,

se modifica frecvent si nu sunt suficient de transparente.

În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice in calea comertului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit si extins. Separat a fost negociat un Acord privind aplicarea masurilor sanitare si fitosanitare.

Principalele forme sunt:

a)   Normele sanitare si fitosanitare. b)   Normele de securitate.

c)   Normele privind ambalarea, marcarea si etichetarea. d)   Norme privind reclama si publicitatea.

e)   Norme privind protectia mediului inconjurator.

Masuri promotionale si de stimulare a exporturilor

Masuri promotionale

1.   Negocierea  si  incheierea  unor  tratate  de  comert  si  navigatie,  a  unor  acorduri comerciale si de plati sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot contine  clauze  care  sa  favorizeze  schimburile:  CNF,  clauza  regimului  national,  clauza privind evitarea dublei impuneri etc., aranjamente privind regulile de origine sau conditii

in care se pot folosi masurile de salvgardare s.a.  fac mediul comercial mai previzibil, presupun   avantaje   tarifare   si   netarifare,   reduc   costurile   de   tranzactie   ale   firmelor exportatoare sau importatoare, confera continuitate si stabilitate schimburilor comerciale reciproce

2.   Sprijinirea directa sau indirecta a firmelor pentru a participa la targuri si expozitii

internationale - autoritatile publice pot prelua, mai ales pt. IMM in functie de produsele

pe care ele doresc sa le promoveze prioritar pe anumite piete, o parte din costurile legate

de inchirierea spatiilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestari a unor produse cu volum mare si costuri ridicate de transport, suportarea integrala sau partiala a costurilor unor campanii publicitare etc.

3.   Reprezentarea comerciala in strainatate - permite o mai buna cunoastere a pietei tarilor partenere, o informare prompta cu privire la noile oportunitati de afaceri prin culegerea de informatii referitoare la evolutiile in domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin contactarea potentialilor parteneri pt. firmele din propria tara, prin colectarea invitatiilor la licitatiile  internationale  etc.  Aceste  informatii  sunt  remise  departamentelor  de  comert exterior  care  le  vor  inainta  gratuit  sau  in  conditii  de  favoare  firmelor  care  au  interese

comerciale in zona respectiva.

   Sprijinirea   activitatilor   promotionale   ale   Camerelor   de   Comert,   Industrie   (si Agricultura) - CCI(A) sunt structuri asociative care desfasoara actiuni promotionale si de consultanta pentru membrii lor; autoritatile publice pot stimula activitatile acestor entitati prin facilitati fiscale si de alta natura, prin adoptarea unei legislatii care sa tina seama de sugestiile exprimate de mediul de afaceri reprezentat de ele etc.

5.   Prestarea  unor  servicii  de  informare  si  orientare  a  clientilor  externi,  acordarea  de consultanta  si  asistenta  de  specialitate  acestora  -  prin  constituirea  de  compartimente specializate in cadrul ministerelor de resort, prin finantarea unor institute de marketing si conjunctura, a centrelor specializate de comert exterior pot fi puse la dispozitia firmelor straine baze de date, studii etc.

Masuri de stimulare

1.   Masuri de stimulare de natura bugetara

a)   Subventiile  directe  de  export  =  alocatii  de  la  bugetul  de  stat  acordate  firmelor  cu scopul de a contribui la rentabilizarea activitatilor lor de export atunci cand preturile obtinute  pe  pietele  externe  nu  permit  acoperirea  costurilor  de  productie.  În  cadrul GATT   -   Runda   Uruguay      Acordul   privind   subventiile   de   export   si   taxele compensatorii  -  introduce  notiunea  de  subventie specifica (=  orice subventie  a  carei acordare este limitata la o intreprindere sau ramura a productiei ce intra sub jurisdictia autoritatii ce acorda subventia).

b)   Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activitati profitabile

pe  piata  interna  sau  externa;  scop:  cresterea  volumului  exporturilor  sau  redefinirea structurala  a  acestora;  pot  fi  incurajate  firmele  sa  lanseze  noi  produse  pe  piata internationala,  sa-si  sporeasca  semnificativ  volumul  vanzarilor  sau  sa  abordeze  noi piete.

c)   Subventiile indirecte de export - constau in principal : in facilitati bugetare acordate altor sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri in conditii  mai  avantajoase  producatorilor  pentru  export;  prestarea  de  servicii  care contribuie la diminuarea costurilor totale ale firmelor implicate direct in activitatile de comercializare  pe  pietele  externe  (finantarea  de  proiecte  de  cercetare  aplicativa, subventionarea institutelor de cercetare a pietei de ale caror rezultate pot beneficia, in conditii de favoare, producatorii pentru export etc.)

2.   Masuri de stimulare de natura fiscala

a)   Facilitati fiscale care vizeaza fluxurile de bunuri - scutirea, reducerea sau restituirea taxelor  vamale  la  anumite  bunuri  sau  in  anumite  situatii  determinate.  Drawback = regim  suspensiv  la  import,  in  cadrul  caruia  se  restituie  taxele  percepute  la  importul unor produse daca acestea se reexporta ca atare sunt incorporate in produse destinate exportului sau servesc pt. realizarea unor produse care se reexporta.

b)   Facilitati  fiscale  acordate  exportatorilor  -  forme:  scutiri  de  impozite  ce  trebuie platite  pentru  activitatile  de  export,  reducerea  bazei  de  impozitare  sau  a  cotei  de impozit pt. activitatile de export amanarea platii unor impozite datorate statului.

3.   Masuri de stimulare de natura financiar-bancara

a)   Creditele de export

-           Creditul furnizor= creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).

-           Creditul cumparator =  este  acordat  direct  importatorului  (cumparatorului)  de catre  o  institutie  specializata  de  creditare  (banca,  consortiu  bancar)  din  tara exportatorului (furnizorului). Au la baza o serie de conventii individuale sau cadru

de  finantare  (in  care  sunt  prevazute  produsele  ce  pot  fi  achizitionate,  valorile minime  pentru  fiecare  tranzactie,  datele  limita  pana  la  care  pot  fi  incheiate contractele.

-           Liniile  de  credit -  o  varianta  a  creditului  cumparator;  au  la  baza  acorduri interguvernamentale  care  prevad  garantarea  de  catre  institutiile  statului  a  unor credite destinate realizarii unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii:

se acorda de regula pe perioade mai lungi de timp; durata utilizarii liniei de credit este predeterminata; pt. a se califica in vederea accesului la linia de credit fiecare contract  trebuie  sa  indeplineasca  anumite  caracteristici,  de  ex.  o  valoare  peste  o anumita limita care difera de la o tara la alta).

b)  Asigurarea si garantarea creditelor de export

-           Asigurarea -  se  face  pt.  creditul  furnizor de  catre  o  institutie  specializata  si vizeaza acoperirea riscului exportatorului de a nu incasa la scadenta contravaloarea marfurilor  livrate  (vandute)  pe  credit.  Polita  de  asigurare  le  permite  firmelor exportatoare  sa  contracteze  de  la  o  banca  comerciala  un  imprumut,  in  conditii favorabile  de  dobanda,  cu  care  se  refinanteaza  pana  la  incasarea  contravalorii marfurilor livrate pe credit.

-           Garantarea - se face pt. creditele cumparator de catre o institutie bancara din tara

importatorului sau dintr-o tara terta care se obliga fata de banca creditoare din tara

exportatorului de a  achita contravaloarea marfii livrate pe credit in cazul in care

importatorul se gaseste in incapacitate de plata. Garantia se poate acorda sub forma

de  scrisoare  de  garantie  bancara  sau  prin  alte  forme  de  garantare  specifice

practicilor bancare.

   Masuri de stimulare de natura valutara

a)   Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acorda cu prilejul convertirii valutei obtinute din export in moneda nationala la un curs mai avantajos decat cel oficial sau decat  cursul  pietii  (curs  valutar  cu  prima);  se  pot  acorda  selectiv  pe  categorii  de marfuri sau pe relatii geografice; au un efect echivalent cu primele directe de export.

b)   Deprecierea  monedei  nationale  =  produce  efecte  pe  termen  scurt  si  are  efect stimulativ  numai  daca  ritmul  in  care  se  produce  deprecierea  monedei  nationale  (in raport cu celelalte valute) este superior celui in care se erodeaza puterea de cumparare

a   monedei   la   intern;   are   efect   numai   daca   cererea   pentru   produsele   firmelor exportatoare este elastica la pret.

2. Politica de concurenta

Politica de concurenta are ca scop punerea in practica si prezervarea unui sistem ce

permite o concurenta fara distorsiuni in interiorul unui spatiu economic.

Politica  de  concurenta  urmareste  asigurarea  cadrului  necesar  manifestarii  unei  concurente

loiale, adica a unei concurente care are loc in conditiile respectarii de catre agentii economici

a  normelor  si  mijloacelor  considerate  corecte  si  recunoscute  ca  atare prin  reglementarile  in vigoare  din  fiecare  stat.  De  fapt,  concurenta  trebuie  sa  fie  intotdeauna  loiala,  aceasta presupunand  ca  unitatile  economice  sa  se  comporte  pe  piata  cu  buna  credinta  si  potrivit uzantelor cinstite.

Coordonate ale politicii de concurenta in Uniunea Europeana

Trasaturi ale politicii de concurenta in UE:

-           Marile principii ale politicii de concurenta sunt fixate prin tratate;

-           Tratatul de la Roma (art.3) prevedea : Comunitatea trebuie sa stabileasca 'un regim care

sa asigure ca in Piata comuna concurenta nu este denaturata';

-           Numeroase reglementari precizeaza punerea in aplicare a marilor principii ale politicii de concurenț a;

-           Comisia  Europeana  este  insarcinata  cu  aplicarea  corecta  a  dreptului  si  dispozitiilor

comunitare;

-           Curtea de Justitie arbitreaza litigiile si fixeaza jurisprudenta.

Politica de concurenta si tipuri de obstacole in calea concurentei

Obstacole in calea concurentei

Private  Publice

Comportamente            Aparitia de structuri

Neconcurentiale            neconcurentiale

Întelegeri          Abuz de pozitie Ajutoare           Reglementari

Dominanta        publice

Art.101 TFUE  Art.102 TFUE Reg. 1989 modif. 1997/2004    Art.107 TFUE Art.106 TFUE

(ex.art.81 TCE) (ex.art.82 TCE)           (ex.art.87 TCE) (ex.art.86 TCE)

Intensitatea  concurentei  in  UE  depinde  de  politica  de  concurenta  dusa,  de  realitatea pietei  interne  unice  si  de  efectele  politicilor  europene    'cu  cat  inlaturarea  barierelor  / obstacolelor pe piata interna este mai avansata, cu atat politica de concurenta este mai putin obligata sa intervina pentru a promova sau restaura concurenta'.

Politica de concurenta joaca un rol fundamental in constructia europeana   o economie

de piata efectiva este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice ale UE; realizarea unei piete interne presupune nu numai inlaturarea obstacolelor nationale din calea circulatiei  marfurilor,  ci  si  eliminarea  structurilor  si  comportamentelor  susceptibile  de  a

falsifica jocul pietei.

A. Reguli aplicabile intreprinderilor

Acestea vizeaza indeosebi urmatoarele aspecte:

1.   'interzicerea oricaror intelegeri / acorduri intre intreprinderi, decizii de asociere si practici concertate, care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre

si  care  au  ca   obiect   sau  ca  efect  impiedicarea,   restrangerea   sau  falsificarea concurentei in interiorul pietei interne' (art.101 TFUE, ex-art.81 TCE, ex. art.85 din Tratatul de la Roma).

Exemple de astfel de intelegeri ce sunt 'nule de drept':

         fixarea in mod direct sau indirect a preturilor de cumparare sau de vanzare sau a altor conditii de tranzactionare;

         limitarea  sau  controlarea  productiei,  a  desfacerilor,  a  dezvoltarii  tehnice  sau  a investitiilor;

         impartirea pietelor sau a surselor de aprovizionare;

         aplicarea,  in  ceea  ce  priveste  partenerii  comerciali,  a  unor  conditii  inegale  pentru prestatii echivalente, facandu-i sa suporte astfel un dezavantaj in lupta de concurenta;

         subordonarea incheierii de contracte de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, nu au legatura

cu obiectul contractelor respective.

Tratatul  prevede  totusi  si  o  serie  de  derogari pentru  acordurile  care:  contribuie  la 'ameliorarea  productiei  sau  a  distributiei  produselor'  si  la  'promovarea  progresului tehnic  sau  economic'  si  care,  in  acelasi  timp  permit  'utilizatorilor  sa  obtina  o  parte echitabila din profitul care rezulta'. Astfel de situatii sunt tolerate doar daca producatorii

isi  mentin  capacitatea  de  a  oferi  bunuri  sau  servicii  competitive.  Exceptarea  este  de natura  individuala  si  se  practica  atunci  cand  Comisia  autorizeaza  in  mod  expres  o intelegere verificata in prealabil.

CAZ: in iunie 2001, Comisia a dat o amenda de 30 milioane euro producatorului de autoturisme  Volkswagen.  În  1996-1997,  Volkswagen  trimisese  concesionarilor  sai germani o circulara care ii incita sa nu faca reduceri pentru noile VW Passat. Acest gen  de  practici  este  impotriva  regulilor  de  concurenta,  deoarece  ele  mentin  in  mod

artificial preturile ridicate pentru consumator.

2.   abuzurile de pozitie dominanta  (interzise prin  art.102 TFUE,  ex-art.82  TCE, ex.art.86 din Tratatul de la Roma). Acest articol nu reglementeaza concentrarile, ci se limiteaza la interzicerea  faptului  de  a  exploata  intr-un  mod  abuziv  o  pozitie  dominanta,  fiind  mai mult  corectiv  decat  preventiv.  În  acest  caz,  nu  locul  ocupat  intr-un  sector  de activitate  este  pus  in  discutie,  ci  doar  faptul  de  a  obtine  un  avantaj  excesiv  din aceasta pozitie este criticat : 'este incompatibil cu piata comuna si interzis, in masura

in  care  comertul  intre  statele  membre  este  afectat,  faptul  pentru  una  sau  mai  multe intreprinderi de a exploata in mod abuziv o pozitie dominanta pe piata comuna sau pe o parte  substantiala  a  acesteia'.  O  pozitie dominanta pe  piata  =  o  situatie  de  putere economica detinuta de o firma, care-i confera puterea de a impiedica concurenta efectiva

pe o piata relevanta. Exista abuz de pozitie dominanta cand comportamentul firmei respective este de natura sa influenteze structura sau gradul de concurenta pe piata respectiva,   chiar   daca   un   astfel   de   comportament   este   favorizat   de   o   dispozitie legislativa nationala. Pozitia dominanta se apreciaza pe ansamblul pietei comunitare sau pe cel putin pe o parte substantiala a acesteia. Întinderea pietei ia in considerare caracteristicile  produsului,  produsele  substituibile  si  perceptia  consumatorilor.  Nu  este prevazuta  nici  o  derogare  ca  in  cazul  intelegerilor,  iar sanctiunea  este  pronuntata  de Comisie care, pe calea deciziei, ordona intreprinderii sa puna capat situatiei constatate si-

i poate aplica o amenda.

Tratatul prezinta mai multe situatii de abuz:

         impunerea   de   conditii   neechitabile   (preturi   prea   mari   sau   prea   mici   pentru

eliminarea unor producatori concurenti);

         limitarea   productiei,   a   desfacerilor   sau   a   dezvoltarii   tehnice   in   detrimentul

consumatorului;

         aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

3.   concentrarea - nu a fost prevazuta in Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat intotdeauna  ca  aceasta  poate  conduce  la  o  exploatare  abuziva  a  pozitiei  dominante. Reglementarile din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989)

si din septembrie 1990 au acoperit aceasta lacuna, impunand o notificare obligatorie a proiectelor de fuziuni si achizitii la Comisia Europeana; astfel, se instituie un control preventiv  al  Comisiei,  care  poate  sa  interzica  operatiunile  de  concentrare ce prezinta   o   dimensiune  europeana,   daca   ele   risca   sa   conduca   la   o   pozitie

dominanta susceptibila sa obstructioneze in mod semnificativ concurenta. Astfel

se permite politicii de concurenta sa intervina, la un stadiu precoce al unui proces de concentrare, aproband sau interzicand aliantele avute in vedere. Controlul preventiv se aplica  urmatoarelor  tipuri  de  operatiuni:  fuzionare,  preluare  de  control,  creare  de entitati comune, pornind de la un prag minim. Acest prag  minim a fost modificat de mai multe ori, ultima fiind in 2004 prin regulamentul Consiliului 139/200 În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat in mod obligatoriu de Comisie, aceasta avand insa  si  posibilitatea  sa-l  suspende.  Practic,  Comisia  apreciaza  daca  exista  sau  nu  o pozitie  dominanta  care  sa  constituie  o  piedica  semnificativa  pentru  concurenta  si hotaraste aprobarea sau interzicerea acordului.

CAZ:  in  Franta,  TotalFina  si  Elf  Aquitaine  au  propus  o  fuziune  care  ar  fi  permis  noii societati  controlul  unor  piete  ale  produselor  petroliere  in  Franta,  ceea  ce  ar  fi  antrenat costuri mai ridicate pentru distribuitori si pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat

55% din capacitatile de rafinare si ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru rezolvarea problemelor de concurenta evidentiate de Comisie, TotalFina si Elf au acceptat

sa cedeze catre concurenti o parte importanta a operatiunilor vizate. Noua societate ar fi dobandit, de exemplu, o pozitie dominanta in vanzarile de carburanti pe autostrazi (ar fi detinut 2/3 numarul de benzinarii de pe autostrazi  piata specifica cu preturi ridicate).

Cu scopul de a mentine o piata competitiva in acest sector, in interesul consumatorilor, Comisia Europeana a obligat TotalFina si Elf sa vanda cca. 70 se benzinarii din cele 214

de care dispunea, inainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit sa renunte

la controlul depozitelor care alimenteaza reteaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a pastra, in aval, la nivelul vanzarii cu amanuntul de carburant si pacura, posibilitatea pentru

concurenti de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.

B. Reglementari referitoare la interventia statelor

Comisia Europeana tinde sa inlature discriminarile ce pot rezulta din existenta monopolurilor

de  stat  cu  caracter  comercial  (art.37  TFUE,  ex-art.31  TCE,  ex.art.37  Tratat  Roma),  iar 'ajutoarele acordate de catre state sau cu resurse de stat, sub orice forma, care denatureaza sau pericliteaza concurenta' sunt considerate ca incompatibile cu piata interna (art.107 TFUE, ex- art.87  TCE,  ex.art.92  Tratat  Roma).  Participarile  statului  la  capitalul  intreprinderilor  pot  fi considerate ca ajutoare de stat, iar ajutoarele (subventiile) la export sunt si ele prohibite.

Cu toate acestea exista derogari pentru ajutoarele regionale si pentru cele sectoriale.

Articolul  107  din  TFUE  delimiteaza  ajutoarele  publice  considerate  compatibile  cu  piata interna:

         ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;

         ajutoarele destinate remedierii unor evenimente exceptionale (calamitati naturale, perturbari grave ale economiei);

         ajutoarele   regionale   (pentru   zone   cu   intarzieri   de   dezvoltare)   sau   pentru

dezvoltarea unor activitati;

         ajutoarele pentru promovarea culturii si pastrarea patrimoniului cultural;

         ajutoarele ce urmaresc realizarea unui important proiect comun la scara europeana

(de ex., Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu inconjurator).

CAZURI

  În  februarie  1998,  Comisia  a  aprobat  ajutoare  in  valoare  totala  de  1,89  milioane  euro  in favoarea dezvoltarii IMM din turism in regiunea Doñana in sudul Spaniei. Aceste ajutoare au fost acordate pentru a incuraja investitiile in noi initiative turistice si pentru crearea de locuri

de munca, contribuind astfel la dezvoltarea durabila a unei regiuni relativ sarace a Europei,

Andaluzia.

 Datorita evenimentelor de la 11 septembrie 2001 si a paralizarii spatiului aerian atlantic care

a  urmat,  guvernele  europene  au  fost  autorizate  sa  verse  companiilor  lor  nationale  subventii avand ca motiv de 'circumstantele exceptionale'.

Art.108  TFUE  (ex-art.88  TCE,  ex-art.93  T.  Roma)  impune  statelor  membre  obligativitatea

informarii  Comisiei  cu  privire  la  masurile  pe  care  acestea  le  au  in  vedere.  Acest  articol incredinteaza  astfel  Comisiei  sarcina  supravegherii  si  aprecierii  ajutoarelor  de  stat,  pe  care guvernele trebuie sa le declare. Împreuna cu acestea, Comisia examineaza compatibilitatea cu piata comuna, insa numai ea singura hotaraste in final. În cazul in care statul in cauza nu se conformeaza deciziei in termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justitie a UE.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotarand in unanimitate, poate decide ca un ajutor acordat sau care urmeaza sa fie acordat de acest stat trebuie sa fie considerat compatibil cu piata interna, in cazul in care o astfel de decizie este justificata de imprejurari exceptionale. Acest  control  al  subventiilor  publice  este  facut  pentru  a  se  asigura  ca  aceste  ajutoare  nu servesc finantarii unor 'campioni nationali' sau nu confera anumitor intreprinderi un avantaj

nefondat fata de concurentii lor.

3. Politica agricola comunitara

Politica Agricola Comuna (PAC) se numara printre primele politici comune adoptate

de        Uniunea            Europeana,       fiind      fundamentata    pe        principiile          pietei   unice, preferintei

comunitare (favorizarea  consumului  de  produse  originare  din  Uniunea  Europeana)  si  al

solidaritatii financiare(masurile comune sunt finantate dintr-un buget comun).

Instituirea  unei  PAC  a  fost  inscrisa  printre  prevederile  Tratatului  de  la  Roma  din

1957 care a pus bazele CEE. Tratatul consacra agriculturii zece din articolele sale, de la art.38

la art.47, articole in care se defineau principiile generale ale unei politici agricole comune  si

ale carei modalitati precise urmau a fi elaborate in cadrul unei conferinte a statelor membre (art.43). În Tratatul de la Lisabona privind funcț ionarea UE, agricultura ș i pescuitul sunt incluse in titlul III (art.38-44).

Trei dintre aceste articole prezinta o importanta deosebita. Articolul 38 face precizarea

ca  'piata  interna  cuprinde  agricultura,  pescuitul  si  comertul  cu  produse  agricole'  si  ca  se impune mersul inainte pe calea integrarii pentru ca 'functionarea si dezvoltarea pietei interne pentru produsele agricole trebuie sa fie insotite de stabilirea unei politici agricole comune' a statelor membre.

În articolul 39 al tratatului sunt definite in mod clar cele cinci obiective fundamentale

ale   PAC,   obiective   ce   au   fost   concepute   atat   in   interesul   producatorului   cat   si   al

consumatorului :

-           cresterea  productivitatii  prin  dezvoltarea  progresului  tehnic,  asigurandu-se  o dezvoltare rationala a productiei agricole ca si o utilizare optima a factorilor de productie si in special a fortei de munca ;

-           asigurarea  unui  nivel  de  viata  echitabil  populatiei  agricole,  indeosebi  prin cresterea venitului individual ;

-           stabilizarea pietelor produselor agricole ;

-           garantarea securitatii aprovizionarilor ;

-           asigurarea de preturi rezonabile pentru consumatorii comunitari. Se face precizarea ca in elaborarea acestei politici se va tine cont de :

-           necesitatea de a opera in mod gradual ajustarile ce se impun ;

-           caracterul  specific  al  activitatii  agricole,  ce  decurge  din  structura  sociala  din agricultura, din disparitatile structurale si naturale dintre regiunile agricole ;

-           faptul  ca  agricultura  constituie  in  statele  membre  un  sector  strans  legat  de

ansamblul economiei.

Articolul  40  stabileste  principiul  unei  organizari  comune  a  pietelor  agricole  care

poate lua una din urmatoarele forme :

-           reguli comune in materie de concurenta ;

-           coordonare obligatorie a diverselor reglementari nationale de piata ;

-           organizare europeana a pietei ;

si  poate  admite  'reglementari  ale  preturilor,  subventii  ale  productiei  si  comercializarii diverselor  produse,  sisteme  de  stocare  si  de  reportare,  mecanisme  comune  de  stabilizare  la import sau la export'. Acelasi articol evidentiaza ca 'o politica comuna eventual in domeniul preturilor, trebuie sa fie fondata pe criterii comune si pe metode de calcul uniforme, iar pentru

a permite organizarii comune sa-si atinga obiectivele, pot fi create unul sau mai multe fonduri

de orientare si garantare agricole'.

Politica agricola comuna se decide la nivelul UE de catre guvernele statelor membre si este pusa in aplicare de catre statele membre ; competenț  a Uniunii este partajata cu statele

membre   in   domeniul   agriculturii   ș i   pescuitului,   cu   excepț ia   conservarii   resurselor

biologice  ale  marii  (in  cadrul  politicii  comune  privind  pescuitul),  unde  UE  a  competenț e exclusive.

Politica UE in domeniul agriculturii evolueaza in mod constant. În urma cu cca. 50 de ani, se punea accent pe furnizarea unor cantitati suficiente de alimente pentru o Europa care traversase un deceniu de lipsuri cauzate de razboaie. Subventionarea productiei pe scara larga

si  cumpararea  surplusurilor  in  scopul  garantarii  sigurantei  alimentare  sunt  de  domeniul trecutului.  Politica  UE  in  domeniu  isi  propune  sa  le  ofere  tuturor  producatorilor  (de  la agricultori  si  crescatori  de  animale  pana  la  producatori  de  fructe,  legume  sau  de  vin) posibilitatea de a se sustine singuri atat in UE, cat si pe piata mondiala.

În acest sens, inca de la conturarea sa ca politica europeana comuna in 1962, PAC a cunoscut

o serie de reforme succesive, influentate in principal de necesitatile agriculturii europene, de procesele  de  largire  a  UE,  de  posibilitatea  de  desfacere  a  produselor  pe  piata  mondiala. Reformele   au   vizat   in   principal   simplificarea   modului   de   acordare   a   subventiilor, eficientizarea  politicii  si  reducerea  costurilor  bugetare,  evoluand  de  la  o  politica  care  se concentra  pe  sprijinirea  productiei,  la  o  politica  orientata  catre  cerintele  pietei,  axata  pe parametri  calitativi,  ecologici  si  de  siguranta  privind  alimentele  si  utilizarea  eficienta  si

durabila a resurselor.

Îmbunatatirea  calitatii  produselor  alimentare  a  fost  intotdeauna  unul  dintre  obiectivele PAC, incepand cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri in anii '80 si continuand cu extinderea  ulterioara  a  acesteia  in  sectorul  uleiului  de  masline,  al  fructelor  si  al  legumelor. Aceste eforturi se afla in prezent in centrul politicii agricole. În toate sectoarele PAC se depun eforturi pentru imbunatatirea calitatii produselor alimentare. Iata cateva exemple:

   sisteme de identificare a bovinelor si norme de etichetare a carnii de vita, destinate sa permita urmarirea intregului traseu al carnii din magazin si pana la ferma de origine;

   stimulente  financiare  acordate  in  cadrul  politicii  de  dezvoltare  rurala  pentru  ca agricultorii sa imbunatateasca nivelul de calitate a produselor;

   masuri specifice de incurajare a conversiei catre agricultura ecologica.

Natura  si  calitatea  exceptionala  a  unor  produse  sunt  conferite  atat  de  locul  in  care  au  fost produse,  cat  si  de  metodele  de  productie  folosite.  Consumatorii  si  comerciantii  de  produse alimentare  sunt  tot  mai  interesati  de  originea  geografica  a  alimentelor  si  de  o  serie  de  alte

caracteristici. UE recunoaste acest lucru si a creat trei tipuri de "sigle de calitate".

Pentru  ca  un  produs  sa  poarte  sigla  DOP,  trebuie  sa  aiba  caracteristici  verificate  ce  pot  fi

conferite  exclusiv  de  terenul  si  priceperea  producatorilor  din  regiunea  de  productie  cu  care

este asociat.

Un  produs  care  poarta  sigla  IGP  are  o  serie  de  caracteristici  sau  o  reputatie  specifica  ce  il asociaza cu o anumita zona, iar cel putin una din etapele procesului de productie este realizata

in acea zona.

Sigla  Specialitate  Traditionala  Garantata  (STG)  se  foloseste  pentru  produse  cu  proprietati distincte si care fie contin ingrediente traditionale, fie sunt obtinute prin metode traditionale. Protejarea acestor indicatii referitoare la calitate prezinta avantaje deoarece:

   ofera consumatorilor o garantie privind originea si metodele de productie;

   transmit  mesaje  comerciale  eficiente  cu  privire la  produsele  cu  valoare  adaugata

mare;

   sprijina societatile din zonele rurale care obtin produse de calitate prin protejarea

etichetei impotriva imitatiilor frauduloase.

Pana in primavara anului 2007, UE inregistrase aproape 750 de indicatii geografice, denumiri

de origine si specialitati traditionale garantate. În plus, pe piata UE sunt protejate circa 2 000

de indicatii geografice pentru vinuri si bauturi spirtoase originare din UE sau din tari terte.

Agricultura   ecologica   este   o   metoda   de   productie   care   conserva   structura   si fertilitatea solului, promoveaza un standard ridicat de bunastare a animalelor si evita utilizarea produselor  autorizate  in  agricultura  conventionala,  precum  pesticidele  sintetice,  erbicidele, ingrasamintele chimice sau stimulatorii de crestere, cum sunt antibioticele, sau organismele modificate genetic. Agricultorii recurg la tehnici care contribuie la mentinerea ecosistemelor

si la reducerea poluarii. În prelucrarea ecologica a produselor alimentare se poate folosi numai

un numar limitat de aditivi si auxiliari tehnologici.

Normele  UE  garanteaza autenticitatea  produselor  agricole  ecologice  indiferent  de  locul  in

care  sunt  produse  si  asigura  etichetarea  exacta  a  acestora. Prin lege, utilizarea cuvantului

"ecologic" si a echivalentelor sale in orice alta limba pentru clasificarea produselor alimentare este  rezervata  exclusiv  produselor  agricole  ecologice.  Aceasta  utilizare exclusiva  reprezinta pentru consumatori o garantie cu privire la calitatea si fiabilitatea produselor ecologice pe care

le cumpara.

Agricultura  ecologica  din  UE  este  unul  dintre  cele  mai  dinamice  sectoare,  reprezentand,  in anul  2004,  o  suprafata  de  aproximativ  5,8  milioane  de  hectare  (adica  3,5%  din  suprafata agricola totala) apartinand unui numar de 150 000 de exploatatii.

Sigla  ecologica  a  UE  a  fost  pusa  la  dispozitia  agricultorilor  si  producatorilor  de  produse

alimentare ecologice pentru a fi utilizata in mod voluntar, iar semnificatia ei este ca:

   cel putin 95% din ingredientele produsului au fost obtinute prin metode ecologice;

   produsul respecta normele sistemului oficial de control;

   produsul  poarta  numele  producatorului,  al  prelucratorului  sau  al  vanzatorului, precum si denumirea sau codul organismului de control.

Din  iulie  2010,  logo-ul  ecologic  al  UE  este  obligatoriu  pentru  toate  produsele  alimentare

ecologice  preambalate  din  cadrul  Uniunii  Europene.  Logo-ul  se  poate  utiliza  ș i  in  mod voluntar pentru produsele ecologice care nu sunt preambalate, fabricate pe teritoriul UE, sau pentru toate produsele ecologice importate din ț ari terț e.

Ultima  reforma,  inceputa  in  2003  si  incheiata  in  2008  prin  asa-numitul  « control  de sanatate al PAC », a vizat introducerea de noi masuri menite sa ajute agricultura europeana sa faca  fata  noilor  provocari  globale,  printre  care  schimbarile  climatice.  "Controlul  starii  de sanatate"  modernizeaza,  simplifica  si  eficientizeaza  PAC,  indepartand  restrictiile  impuse fermierilor si ajutandu-i astfel sa raspunda mai bine semnalelor pietei si sa faca fata unor noi provocari.  De  exemplu,  elimina  cerinta  de  a  nu  cultiva  10%  din  terenul  arabil,  majoreaza treptat cotele de lapte, urmand ca acestea sa fie eliminate in 2015 si utilizeaza interventia pe piata (cumpararea de catre UE a productiei in exces) ca masura de siguranta pentru situatia in care  preturile  sunt  foarte  scazute.  În  plus,  platile  directe  catre  agricultori  vor  fi  reduse,  iar banii vor fi transferati intr-un fond pentru dezvoltarea regiunilor rurale.

Politica agricola a UE a suferit modificari semnificative in ultimii ani, textele juridice

au fost scurtate si adaptate astfel incat sa fie mai usor de inteles. Au fost eliminate aproape 80

de   documente   juridice   in   cadrul   a   ceea   ce   este   cunoscut   sub   denumirea   tehnica   de

"organizarea pietei comune unice".

Dat fiind faptul ca mai mult de 60% din populatia celor 27 de state membre ale UE traieste in zonele rurale, care acopera 90% din teritoriu, politica de dezvoltare rurala este un domeniu  de  o  importanta  cruciala.  Agricultura  si  silvicultura  sunt  principalii  utilizatori  ai terenurilor  din  zonele  rurale  si,  ca  atare,  joaca  un  rol  important  pentru  comunitatile  rurale: reprezinta  temelia  unei  puternice  structuri  sociale  si  viabilitati  economice,  precum  si  a gestionarii resurselor naturale si a peisajului.  Din numeroase sondaje de  opinie efectuate in cele 27 de state membre reiese clar ca un mediu  rural viu si durabil are o mare importanta pentru cetatenii europeni.

Politica  de  dezvoltare  rurala  pentru  perioada  2007-2013  are  la  baza  trei  teme,  in conformitate   cu   cele   trei   axe   definite   in   noul   regulament   privind   dezvoltarea   rurala: ameliorarea    competitivitatii    in    sectorul    agricol;    ameliorarea   mediului,    sprijinirea

gestionarii  terenurilor  si  imbunatatirea  calitatii  vietii  si  diversificarea  economiei  in  zonele

rurale.  O  a  patra  axa,  "axa  Leader",  inspirata  din  experienta  initiativei  comunitare  Leader, urmareste  punerea  in  practica  a  unor  strategii  locale  de  dezvoltare  rurala  prin  parteneriate locale  intre sectorul  public  si  cel  privat.  Numarul  de  resurse disponibile  pentru  dezvoltarea

rurala va creste in urma reducerii platilor directe catre ferme si a transferarii acestor fonduri

pentru  masurile  de  dezvoltare  rurala  (practica  cunoscuta  sub  denumirea  de  "modulare"). Statele membre au, astfel, obligatia de a aplica modularea, care consta intr-o reducere (de 5% incepand cu 2007) a tuturor platilor directe de peste 5 000 EUR pe an.

Indiferent  de  reforme,  politica  agricola  comuna  este  cea  mai  integrata  dintre  toate politicile UE. Prin urmare, absoarbe o parte importanta din fondurile comunitare. Totusi, partea din bugetul european care ii este alocata a scazut de la 70% (in anii 1970) la cca. 43%

(in perioada 2007-2013). Reducerea resurselor bugetare alocate PAC indica faptul ca UE se concentreaza  pe  alte  aspecte,  cum  ar  fi  reducerea  costurilor  reformelor  si  orientarea  catre dezvoltarea rurala, careia i se va aloca 11% din buget pentru aceeasi perioada.

Cheltuielile agricole sunt finantate de doua fonduri care intra in componenta bugetului general

al  UE:  Fondul  European  de  Garantare  Agricola  (FEGA),  care  finanteaza  platile  directe catre agricultori si masurile de reglementare a pietelor agricole, precum interventii si restituiri

la  export,  in  timp  ce  Fondul  European  Agricol  pentru  Dezvoltare  Rurala  (FEADR)

finanteaza programele de dezvoltare rurala ale statelor membre.

Potrivit reglementarilor de baza in materie de gestionare financiara a PAC, Comisia raspunde

de gestionarea FEGA si a FEADR. Cu toate acestea, in mod normal Comisia nu efectueaza plati direct catre beneficiari. Conform principiului  gestionarii comune,  aceasta sarcina este delegata statelor membre care actioneaza, la randul lor, prin intermediul a 85 de agentii de plati nationale sau regionale. Înainte ca aceste agentii de plati sa poata solicita fonduri de la bugetul UE, ele trebuie acreditate pe baza unor criterii stabilite de Comisie.

In contextul viitoarelor dezbateri privind noua perspectiva financiara a UE, post 2013, comisarul  european  Dacian  Ciolos  a  lansat  o  consultare  publica  privind  viitorul  PAC  dupa

2013,  in  perioada  aprilie-iunie  2010,  care  precede  lansarea  unei  comunicari  a  Comisiei

Europene pe aceasta tema care va fi facuta publica la sfarsitul acestui an.

Fiind o tara cu potential agricol semnificativ, Romania considera ca, in viitor, PAC trebuie sa

se fundamenteze in continuare pe un buget consistent, bazat pe cei doi piloni (mecanisme de piata  si  dezvoltare  rurala),  capabil  sa  contribuie  la  solutionarea  problemelor  structurale  ale agriculturii  romanesti  si  pe  mecanisme  adaptate  la  necesitatile  specifice  ale  noilor  state membre UE. Este nevoie de o reforma coerenta la nivel european, pentru a satisface cerintele pietei europene si a atenua impactul posibilei liberalizari a comertului agricol mondial asupra agriculturii comunitare.

 Politica regionala a UE

Politica  regionala  urmareste  sa  corecteze  dezechilibrele  regionale  astfel  incat  sa  se asigure  o  repartizare  mai  echilibrata  a  populatiei  si  activitatilor  economice  pe  ansamblul teritoriului.

Desi  Uniunea  Europeana  este  una  dintre  cele  mai  bogate  zone  de  pe  glob,  exista diferente considerabile intre regiunile sale sub aspectul veniturilor si al oportunitatilor.  Prin politica  sa  regionala,  UE  transfera  resurse  din  zonele  prospere  in  cele  mai  sarace.  Scopul consta in modernizarea regiunilor mai putin dezvoltate pentru a le da posibilitatea sa ajunga la nivelul celorlalte regiuni din UE.

Necesitatea  unei  politici  regionale,  care  sa  aiba  in  vedere  echilibrarea  repartitiei demografice si localizarea polilor de dezvoltare, ca si sustinerea eforturilor regiunilor cel mai slab  dezvoltate  pentru  a  le  ajunge  din  urma  pe  celelalte,  nu  a  scapat  atentiei  legiutorului comunitar de-a lungul celor peste cinci decenii de construcț ie a UE.

Cu  toate  ca  Tratatul  de  la  Roma  privind  crearea  CEE a  recunoscut,  in  preambul,

importanta  problemelor  regionale si  a  fixat  obiectivul  'unei  dezvoltari  armonioase  prin reducerea  decalajului  intre  diferitele  regiuni  si  a  ramanerii  in  urma  a  celor  mai  putin favorizate',  el  nu  a  prevazut  o  politica  regionala.  Abia  Actul  Unic  European,  intrat  in vigoare la 1 iulie 1987, care a introdus in tratat un titlu intitulat 'Coeziunea economica si sociala', a furnizat o baza institutionala dezvoltarii unei politici regionale (art.130A). Pana in

1975  (anul  in  care  s-a  creat  un  fond  structural  special  -  Fondul  European  de  Dezvoltare

Regionala (FEDER), Comunitatea nu a jucat un rol activ in acest domeniu.

Criza economica din 1973 si restructurarile economice care au urmat au pus in lumina diferente  de  dezvoltare  intre  anumite  state  membre.  Aceste  disparitati  intre  regiuni  s-au multiplicat mai ales in urma aderarii Marii Britanii si a Irlandei si apoi a Greciei, Portugaliei

si Spaniei.

Începand cu aceste momente, a devenit indispensabila necesitatea punerii in functiune

a  unei  adevarate  politici  structurale,  astfel  incat  sa  fie  posibila  reducerea  diferentelor  de dezvoltare si de nivel de viata.

Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii si atribuirii Fondurilor structurale:

-           'programarea, care inseamna planificarea cheltuielilor pentru un anumit numar de ani in scopul atingerii de obiective strategice (.) si mai multa coerenta in politica urmata si in proiectele finantate';

-           'partenariatul (.)  in  conceperea  si  punerea  in  practica  a  programelor  (.)

implica  o  multitudine  de  actori  ai  sectorului  privat,  in  special  de  pacte  sociale, alaturi de autoritatile regionale si locale';

-           'concentrarea, care inseamna ca fondurile se orienteaza catre regiuni care au cea

mai mare nevoie, si (care) a crescut de-a lungul timpului';

-                       'aditionalitatea (.),  Fondurile  structurale  venind  mai  degraba  sa  completeze decat sa inlocuiasca cheltuielile publice existente'.

Acestor  patru  principii  de  baza,  s-ar  putea  adauga  regula  co-finantarii  nationale a

proiectelor, care obliga statele sau regiunile beneficiare sa participe la costuri. Amplitudinea

co-finantarii ceruta este destul de larga deoarece poate sa mearga de la 15% la 85% din suma

investita.

Conceptul de coeziune economica si sociala a fost introdus de Actul Unic European, insa, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeana de la Maastricht (care face referiri

la coeziunea economica si sociala in preambul si in articolele 2, 3, 123-125, 130A-130E), el a devenit  unul  din  cei  trei  piloni  ai  Comunitatii  Europene,  la  fel  ca  si  piata  unica si  uniunea economica si monetara. Efortul de coeziune este si in perioada 2007-2013 o prioritate pentru UE, care se reflecta in plan bugetar.

Politica regionala este un instrument de solidaritate financiara si, in acelasi timp, un puternic motor al coeziunii si al integrarii economice.

Exista mari diferente in ceea ce priveste nivelul de prosperitate existent intre statele membre

ale UE si in interiorul acestora. Din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor (unitatea

de masura standard a gradului de bunastare) cele mai prospere regiuni se situeaza in mediul urban - Londra, Bruxelles si Hamburg. Luxemburgul, cea mai prospera tara din UE, este de peste  sapte  ori  mai  bogata  decat  Romania  si  Bulgaria,  cele  mai  sarace  state  membre  si ultimele care au aderat la Uniune.

Decalajele dintre regiuni pot avea diverse cauze. Poate fi vorba despre dezavantaje persistente

cum ar fi amplasarea geografica, despre mai recentele schimbari socio-economice sau despre

o  combinatie  intre  acesti  factori.  Adesea,  impactul  acestor  dezavantaje  se  face  simtit  prin excludere  sociala,  invatamant  de  slaba  calitate,  niveluri  ridicate  de  somaj  si  infrastructuri necorespunzatoare. În cazul anumitor state membre, o parte din decalaje se datoreaza fostelor

lor sisteme economice centralizate.

Odata cu aderarea acestor tari, UE a reorganizat si restructurat cheltuielile pentru dezvoltarea regionala.   În  perioada   2007-2013,  acestea  vor   reprezenta  36%  din  bugetul  UE,  adica

aproximativ 350 de miliarde de euro.

Uniune extinsa (2007-2013)

Fondurile   alocate   actiunilor   regionale   in   perspectiva   financiara   pentru   2007-2013   se

concentreaza asupra urmatoarelor trei obiective:

         Convergenta (81,54%) - Scopul este acela de a ajuta tarile si regiunile cele mai slab dezvoltate sa se alinieze mai rapid la media europeana prin imbunatatirea conditiilor pentru  cresterea  economica  si  ocuparea  fortei  de  munca.  Acest  obiectiv  poate  fi realizat doar investind in capitalul fizic si uman, in inovatie, in societatea cunoasterii,

in adaptabilitatea la nou, in protectia mediului si in eficienta administrativa.

         Competitivitate  regionala  si  ocuparea  fortei  de  munca  (15,95%)  -  Tinta  este cresterea  competitivitatii,  a  nivelurilor  ocuparii  fortei  de  munca  si  a  atractivitatii regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai putin dezvoltate.) Metoda de indeplinire

a  acestui  obiectiv  este  aceea  de  a  anticipa  schimbarile  economice  si  sociale  si  de  a promova     inovatia,            spiritul  intreprinzator,   protectia           mediului,           accesibilitatea, adaptabilitatea si dezvoltarea unor piete ale fortei de munca mai favorabile incluziunii sociale.

         Cooperare teritoriala europeana (2,52%). Scopul este de intensificare a cooperarii transfrontaliere,            transnationale    si          inter-regionale.  UE       urmareste         prin      aceasta promovarea   unor   solutii   comune   la   problemele   de   aceeasi   natura   intalnite   de

autoritatile vecine, in sectoare precum dezvoltarea urbana, rurala si costiera, cultivarea

relatiilor  economice  si  stabilirea  unor  retele  intre  intreprinderile  mici  si  mijlocii

(IMM).

Aceste  obiective  vor  fi  finantate  cu  fonduri  specifice  ale  UE,  care  fie  se  vor  adauga  la

contributiile  existente  ce  provin  din  sectorul  privat  si  din  partea  administratiei  nationale  si regionale,  fie  vor  stimula  investitiile  din  aceste  directii.  Aceste  fonduri  sunt  cunoscute  sub numele de fonduri structurale si de coeziune.

         Fondul   european   de   dezvoltare   regionala   (FEDER),   primul   dintre   fondurile structurale,  finanteaza  consolidarea  coeziunii  economice,  sociale  si  teritoriale,  prin reducerea  disparitatilor  dintre  regiuni,  prin  sprijinirea  dezvoltarii  structurale  si  a ajustarii structurale a economiilor regionale, inclusiv in vederea reconversiei zonelor industriale aflate in declin.

         Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanteaza initiative destinate formarii profesionale si crearii de locuri de munca.

Pe langa fondurile structurale, exista fondul de coeziune, folosit pentru finantarea proiectelor referitoare  la  infrastructura  de  transport  si  la  protectia  mediului  inconjurator  in  acele  state membre ale UE in care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decat 90% din media UE. Atentia se concentreaza in special pe statele membre din Europa Centrala si de Est, la care se adauga regiunile cu nevoi speciale din alte state ale UE. Cele 12 tari care au aderat incepand

cu anul 2004 vor primi 51% din bugetul total alocat politicii de dezvoltare regionala pentru

perioada 2007-2013, desi acestea reprezinta mai putin de un sfert din populatia totala a UE.

Aș adar,  finantarea  provine  din  trei  surse  diferite,  in  functie  de  tipul  de  asistenta  si  de

beneficiar:

   Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) finanteaza programele axate pe infrastructura generala, inovatie si investitii. Banii proveniti din FEDER sunt destinati celor mai sarace regiuni din UE. FEDER poate sa intervina pentru finanț area celor 3 obiective  ale  politicii  regionale  (convergenț a,  competitivitate  regionala  si  ocuparea fortei de munca, cooperare teritoriala europeana).

   Fondul  Social  European  (FSE)  finanteaza  proiecte  de  formare  profesionala  si  alte tipuri de programe de asistenta in domeniul ocuparii si crearii de locuri de munca. Ca

si in cazul FEDER, toate tarile din UE pot beneficia de asistenta prin intermediul FSE.

FSE intervine in finanț area obiectivelor de convergenț a ș i competitivitate regionala

si ocuparea fortei de munca.

   Fondul  de  Coeziune   susț ine  acț iuni  din  cadrul  obiectivului  de   convergenț a, finantand  proiectele  care  vizeaza  protectia  mediului,  infrastructura  de  transport  si dezvoltarea in domeniul surselor de energie regenerabile. De acest tip de finantare pot beneficia  doar  tarile  in  care  standardul  de  viata  se  situeaza  sub  90%  din  media inregistrata la nivelul UE, adica cele 12 state membre care au aderat cel mai recent la UE,  la  care  se  adauga  Portugalia  si  Grecia.  Spania,  care  a  beneficiat  pana  acum  de asistenta  prin  intermediul  Fondului  de  Coeziune  devine,  treptat,  ineligibila  pentru acest tip de finantare.

Cea  mai  mare  parte  din  cheltuieli  este  consacrata  regiunilor  in  care  PIB-ul  se  situeaza  sub

75%  din  media  comunitara,  pentru  a  le  ajuta  sa  isi  imbunatateasca  infrastructurile  si  sa  isi dezvolte potentialul economic si uman. Din aceasta categorie fac parte 17 din cele 27 de state membre ale UE. Pe de alta parte, toate cele 27 de tari din Uniune pot beneficia de finantare pentru  sprijinirea  inovatiei  si  cercetarii,  a  dezvoltarii  durabile  si  a  formarii  profesionale  in regiunile  mai  putin  dezvoltate.  O  mica  parte  din  fonduri  sunt  destinate  proiectelor  de cooperare transfrontaliera si interregionala.

Politica  regionala  trebuie  sa  se  inscrie  pe  drumul  trasat  de  Agenda  de  la  Lisabona  si  sa contribuie la promovarea cresterii economice si a ocuparii fortei de munca prin:

   trezirea interesului investitorilor fata de statele membre si regiunile acestora, prin imbunatatirea   accesibilitatii,   furnizarea   de   servicii   de   calitate   si   protejarea mediului;

   incurajarea   inovatiei,   a   spiritului   antreprenorial   si   a   economiei   bazate   pe

cunoastere, prin dezvoltarea tehnologiilor informatiei si comunicarii;

   crearea de noi locuri de munca, mai numeroase si oferind conditii mai bune, prin

atragerea  unui  numar  mai  mare  de  persoane  pe  piata  muncii,  imbunatatirea capacitatii de adaptare a lucratorilor si cresterea investitiilor in capitalul uman.