Virginia Woolf- Doamna Dalloway
Eseu


Sentimentul de stranietate cu care romanul Virginiei Woolf īl incapsulează pe cititor īncă de la primele pagini, ne face să medităm asupra potenţialului conţinutistic al operei, deoarece el reverberează īn noi toate celelalte paradigme faţă de care are loc aproximarea narativităţii prezente. Woolf creează prin latura sa puternic estetizantă un écart de gradul al doilea īn fenomenul său literar, īntrucāt ea nu scrie sub impulsul unui preaplin sufletesc, ci dimpotrivă autoarea se situează īntr-o zonă a scripturalităţii apocaliptice. Acest fapt se probează pe măsură ce descoperim īn arta sa o anumită concepţie despre viată care coincide cu īnsăşi valoarea ei estetică. Pentru Woolf, orice cade īn sfera ontologicului nu poate fi decāt trăire artificializată, umanitatea scriitoarei mărgināndu-se doar la contemplarea frumuseţii morţii şi a vegetalului care pānă la urmă simbolizează fragilitatea vieţii şi inerent moartea.
Romanul Doamna Dalloway numit şi a one day novel aduce īn discuţie nu doar o anumită criză a temporalităţii, ci şi interferează cu ideea că viaţa poate avea dimensiunea unei singure zile, dacă cuprindem īn ea nu realitatea, ci subiectivitatea interioară, mult mai densă şi mai bogată īn semnificaţii. Tot ceea ce este īn afara orizontului interior nu poate echivala decāt cu impresia de incoerenţă şi fluenţă perpetuă, toate integrate unei filosofii sceptice de viaţă. Woolf imaginează viaţa scriind, pentru ea nu e
xistă altă formă de apărare īn faţa neantului existenţial, decāt scriptural. Cu alte cuvinte, pentru autoare viata este un eşafod al minţii şi nu al trăirii plenitudinare.
Incipitul romanului legitimează pecetea modernităţii acestuia prin metafora ferestrei deschise, echivalentă īn planul creaţiei cu apologia subiectivităţii maxime, ca metodă de trăire autentică. Se īnţelege de la sine că linearitatea evenimenţială va fi pe deplin abandonată īn favoarea monologului interior ca formă organică a trăirii cu creaţia.
Prin personajul central al romanului, Clarissa Dallawoy, autoarea a dat contur unei personalităţii convenţionale, stăpānită de sentimentul unui halou al identităţii, deci şi contradictorii, deoarece ea aspiră pe de o parte la o individualizare īn raport cu statutul social al numelui, iar pe de altă parte la o integrare īn social prin recunoaştere şi admiraţie supremă. De multe ori personajul trăieşte īnsingurarea ca o povară a propriei structuri sufleteşti : " Avea, īn timp ce se uita la taxiuri, senzaţia durabilă că este afară, afară, departe, īn largul mării, şi singură; " Această teamă de singurătate este resimţită īn planul imanenţei ca o limită insurmontabilă a trăirii cu sine. Spaima de a fi īnghiţită de valurile unei mări intrinseci reprezintă ameninţarea pe care gāndirea hiperlucidă o dă de cele mai multe ori fiinţelor cu inclinaţie spre estetic. Gāndirea este relativizantă, ea te situează īn sfera posibilităţii, creează incertitudini şi tocmai de aceea este şi acutizantă. Aprehensiunea īn faţa solitudinii reprezintă condiţia omului obişnuit, care are conştiinţa propriei finitudini, a propriei limite dar şi a libertăţii totodată. Trăind īn acest orizont psihologizant al gāndirii care dă măsura nefamiliarităţii, personajul ar vrea să se īntoarcă la o stare adamitică īn plan ontologic. Nevoia de auroral, de reinventare spirituală a individului caracterizează viaţa estetică, īntrucāt ea relevă conştiinţa minţii, puterea ei de separare de contingent.
Toată reţeaua de conexiuni, impresii, senzaţii, sentimente pe care le experimentează Clarissa Dalloway devin prilej pentru autoare de a analiza realitatea interioară, de a observa cum fiecare percepţie nouă se transformă īntr-un proces modelator al vieţii. După cum am mai spus, pentru Woolf viaţa nu poate fi trăită decāt īn latura ei analitică. Cu fiecare proces cognitiv individul se depărtează de realitate, īncepānd cu adevărat să-şi construiască Viaţa. Tocmai īn acest aspect stă paradoxul personajului; īncercarea de a īmpăca nevoia de singularizare cu cea de uniformizare.
Prin celălalt personaj al romanului Septimus Warren Smith, Woolf a dat pregnanţă graniţei fragile dintre realitate şi nebunie. Neputinţa de a trăi īntr-un social represiv, care condamnă stranietatea fie ea de natură biologică, rasială sau religioasă provoacă individul la căutarea libertăţii. Aşa se īntāmplă şi cu acest traumatizat al războiului, care vede īn noua societate o ameninţare a sinelui. Individul descoperă o realitate a semnelor mecanizate, a simbolurilor inversate şi īn consecinţă singura posibilitate de eliberare a acestuia nu poate fi decāt nebunia şi īn final sinuciderea. Se pune in discuţie o problematică esenţială a omului modern care nu mai găseşte mijloacele necesare de a comunica nemijlocit cu lumea. Actul final al personajului semnifică tot o modalitate de a comunica cu referenţialul, īnsă el ancorează individul pe o altă treaptă şi anume, pe cea a raportului cu divinitatea. Septimus īşi refuză locul īn sacralitate, deoarece īntreaga societate a venit un microunivers steril, īn care posibilitatea de redemţiune este minimalizată sau lipseşte cu desăvārşire.
Doamna Dalloway este un roman al posibilităţilor virtuale asupra existenţei, al căutărilor mărunte ale traseului individual şi al promisiunii recreerii unei noi vieţi. Acest lucru se vădeşte mai ales prin personajul Clarissa Dalloway, īntrucāt ea impersonează aspiraţia salvării eului prin nevoia solidarităţii umane şi a respectării unei axiologii minime. Preocuparea mondenă pentru organizarea seratei festive, care aparent īnglobează īntrega concentrare a eroinei, nu reprezintă decāt un prilej de manifestare a integrării in ordinea firească a cosmosului, ordine fragmentată de bătăile Big Ben-ului, ceas halucinant al morţii.
Relfecţiile personajului asupra morţii, a contemplării seninătăţii pe care o aduce aceasta, a iubirii, a singurătăţii şi a familiei nu fac decāt să accentueze latura profund autentică a trăirii simple. Aflăm astfel că adevăratul sens al vieţii se consumă īn īntāmplările anodine pe care omul le experimentează şi nu in căutarea laturii lor miraculoase. Clarissa nu īncearcă să-şi aureoleze o altă imagine despre sine decāt cea a unei femei mediocre şi nici nu īşi arogă īn plan social un statut al femeii de succes. Interogaţia ei fundamentală, căci īn cheia unei īntrebări ontologice adresate universalului trebuie să privim petrecerea mondenă constă īn puterea de a da un sens fie el periferic şi evanescent trăirii.
Societatea postbelică īn care destinele personajelor se macină este un cadru al neantizării fiinţei, al tehnologizării inconştiente a raporturilor individuale, este o lume care nu mai semnifică, ci se lasă semnificată de mesaje incoerente şi simboluri anarhice. Dovadă sunt atāt diformarea meschină a simbolurilor nobleţei īntruchipate de rege şi de regină, cāt şi de semnalizarea prin diferite vehicole ale unor semne disparate, ininteligibile : " Dar ce litere? Parcă A, C; Un E, apoi un L? Īşi păstrau forma doar o clipă; apoi se mişcau şi se topeau; şi se ştregeau de pe cer, iar avionul se īndepărta fulgerător şi īncepea, īntr-o zonă intactă a cerului, să scrie iarăşi, un K, un E, poate un Y?" Acest mesaj care trimite īn iluzoriu creaţia umană, ajunsă un sepulcru al gāndirii libere, este o mostră a mecanizării, a automatizării logosului natural. El nu mai are menire creatoare, ci de subminare şi manipulare. Acest mesaj este văzut concomitent atāt de Septimus cāt şi de Clarissa, şi reprezintă prima formă de conexiune a celor două spirite opuse ca manifestare īn viaţă, dar de facto īnrudiţi prin problematica existenţială a thanaticului şi a implicaţiilor ei dincolo de limita individualităţii. Nebunia lui Septimus ca formă de renunţare la umanitatea degradată social şi a asumării unui refugiu interior pe de o parte şi obsesia Clarissei de a construi ea īnsăşi o nouă umanitate, prin contemplarea diferenţelor oamenilor pe de altă parte, conţin in nuce paradoxurile fundamentale ale vieţii şi ale personalităţii totodată. Paralelismul psihic pe care īl construieşte autoarea īn acest roman prin Septimus şi Clarissa, relevă de fapt straturile ascunse ale personalităţii proprii. Woolf īnsăşi asemeni personajului masculin a experimentat nebunia, iar fuga de viaţă a culminat cu gestul suprem al sinuciderii.
Personajele care se īntretaie pe parcursul unei singure zi rămān nişte prezenţe aproape imateriale, deoarece nu fizic, ci psihic se īncearcă legăturile dintre ele. Găndurile sunt cele care fluidizează corporalitatea lor īn text, dāndu-le transparenţă dar şi vulnerabilitate. Clarissa īnsăşi mărturişeşte că "e periculos să trăieşti chiar şi o singură zi", asta pentru că nimic nu sperie mai mult ca viaţa cu toate complicaţiile ei. Faptul că eroina supravieţuieşte prin artificializare confirmă acestă ipoteză sumbră a iminenţei morţii. Sinuciderea lui Septimus chiar īn momentul īnceperii seratei eroinei este o nouă formă prin care aceşti doi sunt legaţi intrinsec. Moartea individului răspunde oarecum extazului evenimentului print-o blamare nerostită, deoarece reprezintă ultima formă de comunicare cu mundanul. Clarissa este singura capabilă să īnţeleagă suferinţa tānărului, dar şi faptul că el este liber prin nealterarea eului său profund : " Dar tānărul asta care se omorāse- se azvārlise īn adānc luāndu-şi comoara cu el? " Dacă ar fi să mor acum, ar fi o fericire moartea", īşi spuse cāndva demult, coborānd trepte, īn alb".
Prin consimţirea sa tacită la moartea lui Septimus, ea se alătură tuturor celorlalţi opresori din societate care īşi duc simulacrul de existenţă prin minciuni, iluzii, vorbe care nu īnseamnă decāt vid sufletesc. Ea ştie că viaţa īnseamnă existenţă singulară şi presupune īn ultimă instanţă o oarecare doză de nepăsare şi egoism faţă de ceilalţi indivizi. Momentul cānd o vede prin fereastră pe bătrāna care şi-a consumat zilele īn aceiaşi rutină obositoare, pentru ca īn final să rămānă singură, este pentru Clarissa un moment de revelaţie ontologică a viitorului propriu. Īn acest sens ea se agaţă cu disperare de motivul petrecerii, deoarece reprezintă posibilitatea unei regenerării sufleteşti. Clarissa nu īncearcă să iasă din paradigma de gazda perfectă, tocmai pentru că ea īşi asumă acestă mediocritate ca făcānd parte inerentă din structura ei psihică. Depăşirea sinelui nu va avea loc printr-o metemorfoză radicală la nivelul socialului, ci printr-una la nivelul gāndirii. Pentru a putea supravieţui calvarului vieţii, va trebui să adopte masca artificialităţii şi a bunului simţ.
Romanul are o puternică latură eseistică, pentru că dezbate problematica căutărilor sufleteşti, a interogaţiilor cotidiene īn care se concentrează esenţa unei trăirii necosmetizate. Woolf īmpreună cu James Joyce creează un precedent īn literatura universală prin contribuţia la dez-literaturizarea sferei artistice a speciei narative romanul, prin atenţia deosebită acordată valorii estetice a personajului. Spun acest lucru, īntrucāt autoarea foloseşte foarte multe simboluri īn care esteticul este prezent, cum ar fi florile, copacii, păsările. Pasiunea vădită a Clarissei pentru flori statuează valenţele creatoare ale personajului şi sensibilitatea de unde provine frumuseţea. Eroina este o creatoare de viaţă, prin ea se sintetizează binecunoscutul ritm al cosmosului.
Woolf ancorează existenţa īn zonele labile ale gāndirii, mai precis la graniţa dintre nebunie şi luciditate, deoarece ele ne pot scăpa de tirania absolutului.