Balada populară "Toma Alimoş" ne prezintă pe unul dintre îndrăgiţii eroi populari, haiduc surprins în lupta contra nedreptăţii şi necinstei.
Balada se deschide printr-o formulă specifică: "foicica fagului", înfăţişând un sugestiv tablou de natură, proiectat pe fundalul impresionant al muntelui "La poalele muntelui / Muntelui Pleşuvului". Acolo se deschide priveliştea vastă a câmpului învăluit în verdeaţă, înconjurat de brazi: "În mijlocul Câmpului / La Puţul Porumbului / Pe câmpia verde-ntinsă / Şi de cetine cuprinsă".
În acest tablou liniştit de natură şi-a găsit loc de popas Toma Alimoş: "Haiduc din Ţara de Jos / Nalt la stat / Mare la sfat / Şi viteaz cum n-a mai stat".
În timp ce haiducul ospăta şi bea din burduşel, îi ţinea tovărăşie în decorul familiar al naturii prietenul său, murgul "priponit / În pripoane de argint", armele şi codrul des.
Haiducul se simţea singur şi îşi dorea un tovarăş, căruia să-i împărtăşească gândurile, şi cu care să stea de vorbă. S-ar adresa murgului, dar el este "vită mută / Mă priveşte şi m-ascultă / N-are gură să-mi răspundă".
Ar închina "armelor surorilor", dar şi acestea sunt neînsufleţite: "Dar şi ele-s fiare reci, / Puse-n teci / De lemne seci".
Înfrăţit cu codrul ocrotitor, de care se simte legat prin mii de fibre, ar închina codrilor, ulmilor şi fagilor, brazilor şi paltinilor, care-i sunt frăţiori, pentru că l-au ascuns de atâtea ori de poteră, iar de va muri, îl vor adăposti pentru vecie, jeluindu-l cu frea
mătul lor.
Codrul este impresionat de tristeţea haiducului, care simte nevoia de a comunica şi de a-şi simţi aproape semenii, codrul se zbuciumă şi el într-o trăire omenească. Se apleacă spre Toma răcorindu-i fruntea şi sărutându-i fruntea, în semn de respect şi preţuire.
La rândul lor, armele şi murgul au şi ele trăiri omeneşti: armele ies singure din teci, iar murgul necheză, răspunzând dorinţelor lui Toma.
Autorul popular a realizat, în acest prin tablou, alcătuit din linii şi culori de o evidentă simplitate, specifice capodoperelor, clasice imagini de un înalt nivel artistic, iar scena, toată e plină de seninătate, de mişcare şi de murmur, ca şi de graţia versului popular, prin excelenţă oral.
În liniştea naturii, închinând vinul în cinstea tovarăşilor săi credincioşi, haiducul îl opreşte pe Manea.
Într-o perfectă opoziţie, Manea este definit prin termenii "slut", "urât", "gros", "arţăgos" stabilind contrastele "nalt la stat" - "gros", "urât", "gros" şi "mare la sfat" - "arţăgos". El este prezentat întâi prin posesiune: "stăpânul moşiilor şi domnul câmpiilor", prin care Toma ar fi trecut neplătind "vamă". Haiducii aveau sfere de influenţă, Manea fiind un haiduc rău, adică hoţ de câmpie.
Contrar aşteptărilor, Toma nu se luptă, se află într-un moment de odihnă şi pace sufletească. După obicei, Toma vrea "să închine", vinul nu se bea de unul singur după cum nici masa n-o vrea singur, ci în tovărăşie, conform unei vechi tradiţii. Omul trebuie să fie vesel, mulţumit şi prietenos în asemenea momente. "Duşmănia" este preferata "fraţilor şi surorilor" necuvântătoare.
Intriga baladei o constituie singurătatea lui Toma.
În opoziţie cu ospitalitatea şi omenia lui haiducului, Manea reacţionează necinstit şi laş. Manea este tot haiduc, dar fără calităţi, un simplu "hoţ de codru".
Se preface că întinde mâna stângă să ia plosca şi să bea, dar cu dreapta îl loveşte pe neaşteptate pe haiduc, rănindu-l grav.
Cele două laşităţi săvârşite de Manea, îl condamnă pe acesta la moarte după prevederile nescrise ale voiniciei. Situaţia se inversează - Toma devine acuzatorul.
După ce îl ucide pe Manea, ca în multe balade retezându-i capul, Toma rosteşte un testament prin care lăsa murgului grija înmormântării. Singur în pustietate, ca şi ciobanul mioritic aşa cum prevăzuse şi Toma, întreaga natură îl plânge, cu natura românul fraternizează în viaţa de după moarte, iar alături de ea, calul. Plânsul animalelor după stăpân, apare în cele mai vechi scrieri ale lumii, ca expresie a calităţilor alese ale dispărutului.






Mijloacele stilistice: În baladă, creatorul anonim a utilizat o gamă bogată de mijloace stilistice, sporind expresivitatea versului.
Antiteza: Cei doi eroi sunt puşi în evidenţă prin antiteză: cinstea, curajul, omenia lui Toma se opun categoric violenţei, laşităţii şi cruzimii lui Manea.
Frumuseţea fizică şi sufletească a haiducului impresionează mai puternic, în contrast cu urâţenia fizică şi morală a hoţului. Epitetele subliniază contrastul dintre portretele celor doi protagonişti.
Personificarea: Întreaga baladă se bazează pe personificare, prin care se însufleţeşte şi se umanizează natura, obiectele şi fiinţele apropiate lui Toma. Codrul vibrează, trăind aceleaşi sentimente cu ale haiducului într-o comuniune deplină.
La gândul morţii, haiducul nu-şi doreşte alt loc al odihnei veşnice decât în mijlocul codrului prieten. Murgul este acela care în final, îi îndeplineşte haiducului ultimele dorinţe.
Hiperbola: Toma supravieţuieşte unei răni mortale până în momentul în care hoţul e pedepsit pentru fapta sa, accentuând dramatismul baladei.
Comparaţia termenilor se realizează în poeziile populare cu elemente din natură sau din universul apropiat omului. Manea este considerat de haiduc, după fuga sa, "viteaz ca o muiere".
Epitetul: bazat pe sensul figurat al cuvintelor, pune în evidenţă însuşirile obişnuite ale obiectelor sau acţiunilor într-un mod mai expresiv.
Enumeraţia: folosită cu multă abilitate de autorul popular subliniază aspectele dominante ale operei: comuniunea haiducului cu natura sau împlinirea ultimilor dorinţe de către murg.
Repetiţia: insistă pe accentuarea importanţei unor momente ale acţiunii, a unor sentimente, a unor însuşiri.

Moduri de exprimare: În structura baladei care se distinge prin echilibru şi o desăvârşit gradare a acţiunii, se pot identifica cele trei moduri de expunere într-o armonioasă împletire: naraţiunea, descrierea şi dialogul.

Naraţiunea: surprinde desfăşurarea în timp într-o anumită succesiune a întâmplărilor.
. expoziţiunea: sosirea lui Toma Alimoş pe moşia unde haiducea Manea.
. intriga: întâlnirea haiducului cu Manea.
. desfăşurarea acţiunii: rănirea mişelească a haiducului; urmărirea lui Manea, hoţul cel rău, ce nu se poate ridica la înălţimea calităţii de haiduc.
. punctul culminant: pedepsirea.
. deznodământul: îndeplinirea ultimelor dorinţe şi moartea haiducului.

Descrierea: conturează locul acţiunii şi schiţează portretul personajelor, în trăsăturile lor dominante.
"La poalele muntelui / . / . / Cu păr lung şi gălbior"

Dialogul: firea personajelor dinamizează naraţiunea, aducând un plus de dramatism în desfăşurarea faptelor şi surprinzând trăsături ale eroilor.
"Pân-atunci, măi fartate / . / Să ne facem dreptate".
"- Maneo, Maneo, fiară rea, / . / Mi-ai fugit şi mişeleşte".

Împletirea celor trei moduri conferă dinamism acţiunii, dă profunzime caracterelor personajelor şi sporeşte dramatismul şi expresivitatea baladei.