Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi categorii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic.

Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povestii...] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...".
în "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. Autointrospecţia conştiinţei şi a sufletului scot în evidenţă, prin monolog interior, zbuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj îdentifioându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale auctoriale, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către personaj, definind viziunea narativă "împreună cu". Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa
temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flashback şi analepsă. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, deschis -frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung- dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
Protagonistul romanului "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan Gheorghidiu, este personajul-narator al evenimentelor şi personaj "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint şi exact", E.MForster) prin complexitatea şi profunzimea psihologică. El trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.
La începutul romanului, Gheorghidiu este concentrat ca sublocotenent într-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea văii Prahovei, ceea ce constituie pentru el "o lungă deznădejde". Ilustrat prin relativism, dialogul ofiţerilor la popotă despre un caz comentat de presă privind achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant de adulter provoacă reacţia violentă a protagonistului, care consideră că "cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, în mintea lui Gheorghidiu se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o aduce în timp real prin memorie involuntară şi retrospecţie şi o consemnează în jurnal: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală".
" Ştefan Gheorghidiu este o natură reflexivă, care îşi analizează în amănunt, cu luciditate, stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr: "Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă."
Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii şi constituie un zbucium permanent în căutarea adevărului: dacă Ela este "sufletul pereche", femeia unică hărăzită numai lui. Cuplul este fericit în sărăcia sa, dar când Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul Tache, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu viziunea lui despre iubire, despre idealul său de feminitate: "Simţeam că femeia aceasta era a mea, în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii". Atracţia pe care o exercită asupra Elei luxul şi societatea mondenă a Anişoarei macină încet dar sigur viaţa conjugală.
Fire pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le disecă minuţios. Viaţa lui devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nicio carte". Conflictul interior al protagonistului-narator este de natură filozofică, el caută cu obstinaţie adevărul, fiind un pasionat al certitudinilor absolute. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, privirile pe care le schimbă ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiază, capătă dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Un element exterior, un fapt, o întâmplare îi declanşează un zbucium interior imens, reacţii în planul conştiinţei şi stări sufleteşti complexe. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, protagonistul-narator notează gesturi, priviri, reacţii ale geloziei, analizându-se pe sine, observându-i pe cei doi şi pe cei din jur, studiind totul lucid, cu minuţiozitate: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată". Faptul că Ela gustă din felul de mâncare al lui G. produce o adevărată furtună în sufletul său, revenindu-i în memorie amintiri dureroase: "Şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest". Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliul rănit, ci mai ales pentru faptul că se preface, afişând o indiferenţă cu totul falsă şi ascunzându-şi frământările se autocaracterizează: "Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv". Autoanalizându-şi stările cu luciditatea caracteristică intelectualului, Gheorghidiu, disecând fiecare reacţie, respinge ferm ideea geloziei: "Nu, n-am fost niciodată gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii".

Personajul-narator năzuieşte să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspiră cu toată fiinţa, ideal care s-a prăbuşit dramatic şi din cauza concepţiei sale absolutizante: "cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Realitatea pragmatică provoac 59; destrămarea cuplului, întrucât "descompunerea mecanismului iubirii nu rezolvă şi existenţa iubirii", afirmă exegetul Marian Popa.
Nici în plan sentimental, nici în plan social el nu găseşte un punct de sprijin durabil şi trăieşte dureros drama omului singur, inflexibil moral, intransigent şi orgolios, neputând să facă niciunul dintre compromisurile cerute de societatea în care trăieşte, afacerile în care încercase să se implice fiind în dezacord cu firea lui cinstită, însufleţită de idei înălţătoare, de concepte profund intelectuale. Pasionat de filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan trăieşte în sfera ideilor pure, a cărţilor, o lume în totală contradicţie cu pragmatica realitate a unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nicio legătură spirituală.
Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme unicitatea sentimentului de iubire dar neputând afla siguranţa liniştitoare, se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de soţie, la care se uită, cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şf căreia îi lasă o bună parte din averea pe care ea o preţuia, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul".
A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Participarea dramatică la acest război tragic şi absurd este dictată de atracţia ardentă a protagonistului-narator către cunoaştere existenţială în cât mai multe domenii ale vieţii, dorinţă pe care şi-o exprimă prin monolog interior: "h-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, [...] de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc".
Imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al personajului-narator evidenţiază, prin stilul indirect liber, discuţiile demagogice din Parlament privind pregătirea armatei pentru război, ignoranţa şi cinismul, politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul unui cataclism. Notaţiile personajului-narator în jurnalul de campanie privind războiul se disting prin autenticitateşi luciditate, viaţa oamenilor este la cheremul hazardului, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu".
Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui Amariei şi el "fugea aşa, fără cap". Din notele aflate în subsolul paginilor, rezultă că ziua retragerii a fost "cea mai cumplită zi [...], cea mai groaznică pentru mine şi prin consecinţele ei şi prin amintirea ei; timp de nouă ani am retrăit-o mereu în vis!". Rănit şi spitalizat, se întoarce acasă la Bucureşti, dar Ela i se pare o străină şi, gândindu-se la suferinţele pricinuite de ea, Ştefan se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost, drama iubirii lui intră definitiv în umbră, experienţa dramatică a frontului fiind decisivă.
Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze, se înalţă deasupra societăţii dominate de interese materiale, meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.
Originalitatea modernă a personajului e dată de statutul intelectualului lucid, care despică firul în patru, de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea, prin memorie involuntară, a dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul c,ă autorul este în acelaşi timp personaj şi narator.
în concepţia lui George Gălinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală".
Şerban Cioculescu afirmă - printre primii - că "nimeni ca dânsul [...] nu a izbutit să redea psihologia combatantului, teroarea perpetuă a morţii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din faţă, aşteptarea luptei adevărate", iar Pompiliu Constantinescu apreciază că "dl.Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturia unui combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală".