Nimic nu se dobândeşte cu atâta facilitate şi în mod mai natural ca înţelegerea, vorbirea şi întrebuinţarea limbii naţionale. Năs-cându-se în mijlocul ei, auzind-o din primii ani ai copilăriei, oricine o învaţă la început pe nesimţite, nu prin studiu, ci prin imitaţiune şi fără mari silinţe, nu ca material mort sau eterogen, ci ca ceva plin de viaţă, ca moştenire legitimă, ca necesitate inevitabilă şi imediată.
Dacă facultatea de a cugeta şi de a vorbi ne e dăruită chiar de natură ca ceva inerent, dinstinctiv şi prin care ne deosebim de celelalte vieţuitoare, urmează negreşit ca acea putere interioară ce o posedăm şi o manifestăm mai întâi fără calcul, ca impulsiune a organismului, ca un ce care constituie o parte integrantă din propria-ne fiinţă.
Făr-a şti cum şi pentru ce, în frageda-ne vârstă adoptăm prin imitaţiune şi reproducem spontan sunetele, cuvintele, frazele, chipul de a cugeta şi de a se esprima al părinţilor, al celor cu care ne aflăm în contact intim, neîntrerupt, şi tocmai târziu ne dăm seama despre scopul vorbirii, despre rolul şi însemnătatea limbii, despre marele servici ce ea aduce individului, familiei, societăţii şi omenirii.
Fiindcă, după legile firii, mama [a]lăptează, îngrijeşte şi creşte Pe copil, tot dânsa este iniţiatoarea lui în vorbire, prima învăţătoare a limbii. De aci numirea generică de "limbă maternă', întrebuinţată ca epitet corespunzător faptelor reale, pe când mai nicăieri nu se zice "limbă paternă, fraternă'' şi altf
el. De aci iarăşi marea şi frumoasa menire a mamei faţă de continuatorii ei, ai familiei, ai neamului.

II

Să privim dar însemnătatea ce are studiul limbii materne, din îndoitul punct de vedere al omului şi al naţiunii.
De la început se prezintă întrebarea: pe cine mai întâi şi obligator să imite, după ce normă să se formeze viitorii cetăţeni, viitorii părinţi de familie, conducătorii afacerilor publice, ai naţiunilor, ai statelor?
Asupra noilor vlăstari ai familiei are drept necontestabil procreatorii lor, tatăl şi muma. Amândoi aparţinând unei patrii, unei naţionalităţi, unei limbi, în dreptul şi în datoria lor cade să formeze tinerele odrasle după chipul şi asemănarea lor intelectuală şi socială. De ce părinţii fac atâtea sacrificii pentru copii? Fiindcă văd într-înşii pe continuatorii propriei sale fiinţe, apoi pe propagatorii familiei, rasei, omenirii. Precum se simt obligaţi a-i hrăni şi apăra fiziceşte, a-i îmbrăca şi creşte în spiritul familiei - când prin instinct, când prin tradiţiune, când prin orgoliu - tot aşa de obligaţi sunt a-i deprinde să-şi exprime cugetările, simţirile, voinţele în limba familiei, patrimoniului de căpetenie al oricărei asociaţiuni umane, fie ea oricât de restrânsă. Şi cum copilul poate continua familia, neamul, naţionalitatea căreia aparţine, când el ar renega în mod factice, prin educaţiunea silnică ce i s-ar da - semnul şi mijlocul primordial de a se pune în contact cu lumea, adică limba familiei, neamului, naţionalităţii în care s-a născut?
De aci urmează, ca ceva normal, ca obligaţiune impusă de firea lucrurilor, să se înveţe copiii a se exprima de la început în limba căreia aparţine familia, în limba maternă sau naţională.
Când copilul de la primele silabe e deprins a imita sunetele şi cuvintele unei idiome străine, apoi a cugeta şi a se esprima într-însa, atunci se comite un păcat în contra legilor naturii şi organizării sociale, un păcat în contra ideii de proprietate şi de moştenire (patrimonială sau matrimonială), un păcat în contra intereselor naţionalităţii şi patriei. Şi pedeapsa nu întârzie, căci sau copilul va uita mai târziu ceea ce i se introdusese cu sila în minte şi în caracter, seau va asimila imperfect ceea ce nu putea să asimileze deplin fiinţei, caracterului, rasei sale, sau va respinge şi va uri vorbirea artificială, îndată ce va fi în stare să afle, să audă, să înveţe pe cea naturală, pe cea naţională.
Limba în care omul s-a deprins a cugeta şi a se exprima în copilărie trebuie să fie aceeaşi pentru întreaga-i viaţă, pentru relaţiunile şi activitatea lui în societatea unde are să trăiască. Ea trebuie â i se întipări cu atâta putere, încât singură să rămână ca punct de plecare, ca criteriu, ca instrument unic şi eficace pentru manifestarea externă a concepţiunilor interne, pentru exprimarea materială a eului abstract, pentru vădirea sub formă simţibilă şi inteligibilă a ce simte şi gândeşte.
Spre a da un exemplu, voi aminti ce se întâmplă celui aflat într-o ţară străină. Chiar când cunoaşte şi vorbeşte limba acelei ţări, împreună cu idiotismele ei, nu se poate opri mai întâi de a stabili comparaţiuni şi analogii mintale cu expresiunile corespunzătoare ori asemănate din limba ce a învăţat în copilărie; apoi de a cita din când în când locuţiunile, sentinţele, proverbele ce i s-au gravat în memorie din prima-i etate; în fine, când e nevoit a număra ceva mai repede, de a găsi mai comod să recurgă la propria-i limbă, iar nu la cea străină, fiindcă nu în aceasta din urmă a fost deprins cu numeraţiunea pentru întâiaşi dată.
Bunul simţ, necesitatea, interesul individual şi naţional sunt deopotrivă nesocotite, înfrânte de părinţii care impun copiilor mai întâi o vorbire străină şi tocmai târziu să înveţe a rosti pe cea maternă. Dacă e folositor ca cineva să-şi aproprieze încă din tinereţe o idiomă străină, fie cât de plăcută şi căutată, pentru speciosul motiv de a-i dobândi accentul propriu, justa pronunţare, aceasta nu trebuie să excludă limba naţională, ci să meargă paralel cu dânsa, dacă nu să-i succeadă. Aceleaşi consideraţiuni se aplică şi Statului, care, luând asupră-şi sarcina de instruitor şi educator al tinerelor generaţiuni, e obligat să pună studiul şi cultura limbii naţionale în fruntea tuturor studiilor ce tinerii voiesc sau trebuie să dobândească. Această datorie observată cu scumpete în toate ţările, e mai imperioasă Ia noi, popor omogen, dar care - prin concursul atâtor împrejurări - am fost nevoiţi să adoptăm în vorbire atâtea elemente străine, încât limba multora pare o ciudată împestriţare.

Orice s-ar zice, prin limbă suntem mai legaţi decât prin orice alt lucru de locul unde ne-am născut; printr-însa simţim şi constatăm că suntem membrii unei familii, că facem parte din cutare naţiune, că avem o patrie de iubit ori de apărat. "De aci se naşte acel simţimânt singular de bucurie, ce ne cuprinde ori de câte ori auzim vorbindu-ni-se limba într-o ţară depărtată şi mai cu seamă când auzim dialectul ţinutului nostru. Ni se pare că o parte din noi înşine ne pătrunde de din afară". într-una din epistolele lui, cu foarte nemerite cuvinte, Wilhelm Humboldt zice că "limba e patria noastră cea adevărată; căci, prin mijlocul limbii se pierde, încetul cu încetul, dar mai lesne şi mai repede decât prin orice alt mijloc, simţământul naţionalităţii" .
Aceasta ne explică tenacitatea cu care îşi apără libera întrebuinţare a limbii lor diferitele naţionalităţi din statele poliglote, în special boemii în contra predomnirii germanismului, românii în contra asupririi maghiarismului [din Transilvania ocupată]. Neputând avea, ca teritoriu, o patrie proprie şi exclusivă numai pentru elementul lor etnic, ca singură şi adevărată patrie le rămâne numai limba. Şi limba făcând parte din însăşi existenţa lor ca unitate etnică, în compoziţiunea unui Stat în care conlocuiesc şi alte unităţi etnice, şi alte popoare deosebite prin rasă, ei ştiu şi simt că pierderea limbii ar însemna pierderea naţionalităţii, că renegarea ei - silită prin impunere, prin ademeniri, prin orice mijloace - ar fi cea mai odioasă crimă în contra firii şi patrimoniului cu care se mândresc.

III

Nici o altă limbă învăţată mai târziu nu prinde, în mintea şi în sufletul nostru, rădăcini atât de adânci ca limba părintească. Ea ne servă şi ea ne rămâne pentru totdeauna ca organ firesc, ca instrument lesnicios pentru enunţarea celor mai intime cugetări, simţiri şi voinţe, ca expresiune caracteristică şi imediată a vieţii intelectuale şi fizice, căci ne predomină toată fiinţa şi e o putere în adevăr vie, productivă, creatoare.
Orice altă limbă străină ne servă, mai mult sau mai puţin, ca mijloc curat extern de comunicare, adus de necesitate, în vederea unui scop utilitar, mijloc ce devine cu atât mai neîndestulător, cu cât sunt mai abstracte, mai complexe, mai originale cugetările ce am avea de enunţat, faptele de narat, cunoştinţele de comunicat.
Cine poate nega folosul, imensul folos de a cunoaşte una sau mai multe limbi străine? Cu cât cineva posedă mai multe limbi, cu atât are la îndemână mai multe izvoare din care să-şi adape setea de instruire, să-şi îmbogăţească memoria. Comerciantului îi sunt tot atât de utile ca şi diplomatului, ba e cunoscută anecdota noastră cum un arendaş a scăpat de la o moarte sigură numai fiindcă pricepea limba ţigănească. Ne grăbim a recunoaşte că folosul e şi mai vădit pentru cel ce-şi propune să aprofundeze în mod ştiinţific structura propriei sale idiome, pentru cel ce doreşte să producă opere de erudiţiune, să se ţină în curent cu invenţiunile, sistemele şi toată activitatea artistică, literară şi ştiinţifică a contimporanilor. Pentru filolog apropierea altor limbi, mai cu seamă a celor înrudite cu a sa, devine chiar o necesitate.
în adevăr, limba naţională fiind prea strâns legată cu însăşi natura noastră, cu anevoie ne-o putem scoate din propria-ne fiinţă ca să ne-o aşezăm dinainte ca ceva extern, şi obiectiv, ca material de studiu, de observare şi de analiză, fără cunoaşterea unei limbi străine, care mai mult ca orice ne oferă felurite puncte de comparaţiune, ne îndeamnă a stabili valoarea cugetării şi justeţea termenilor prin care ne-o exprimăm, ba pare că ne sileşte a ne gândi, a ne opri observaţiunea asupra cuvintelor, locuţiunilor, producerilor şi altor lucruri pe care le aveam, le întrebuinţam, le cunoşteam, far-a ne da pe deplin seama de dânsele, făr-a le acorda destulă importanţă. De aceea zicea Goethe că "cine nu cunoaşte vreo limbă străină nu-şi cunoaşte nici pe a sa proprie", iar Heyse stabileşte că "întrucât priveşte teoriile ştiinţifice, ale limbilor străine preced teoriile limbii naţionale şi îi servesc ca bază".
Cu toate acestea să nu se uite că cel ce din copilărie, pe lângă limba ţării lui, a mai învăţat şi alte limbi străine, va putea vorbi cu facilitate asemenea idioame, dar în cele din urmă nu va poseda nici una în care să-şi formuleze şi prin care să-şi exprime propria-i gândire. Mai mult însă: nu va avea un stil propriu, original, şi statistica pare a confirma faptul că poligloţii nu sunt producători fertili de opere literare.

IV

Limba unui popor - proprietate directă şi naturală, făcând parte integrantă din firea şi individualitatea, din organizaţiunea şi trecutul fiecărui locuitor care o practică în viaţa-i familiară - se află în cea mai strânsă legătură cu simţământul naţionalităţii. Mai lesne se lipseşte el de alte bunuri - precum de comoditatea traiului şi chiar de libertatea civilă - decât de limbă.
Ca organ comun al conştiinţei naţionale, ea stabileşte între toţi câţi o vorbesc un fel de solidaritate instinctivă, o simpatie nedefinită, pentru că toţi se simt înfrăţiţi prin comunitatea modului de a se rosti în proză, de a cânta sau ofta în versuri.
Pentru orice naţiune limba este elementul vital al propriei sale înţelegeri, cel mai sfânt patrimoniu, fiindcă deodată cu dânsa subzistă sau dispare însăşi naţionalitatea. în marile şi multele războaie, pe care le înregistrează istoria, popoarele au avut să se lupte nu numai pentru apărarea teritoriului ce ocupau, a bunurilor materiale ce adunaseră, a onoarii şi libertăţii, ci foarte adesea pentru salvarea neamului, simbolizat prin limbă. Când ciocnirile au fost prea violenţe şi puterile prea disproporţionate, atunci naţiunile mai slabe au fost zdrobite, dar deodată cu limba: probă cartaginezii, dacii şi alte popoare.
De multe ori limba se leagă cu simţământul religios, iar religiunea se confundă cu naţionalitatea. Pentru occidentali să zic de "religiune greacă' toţi ortodocşii, deşi ei aparţin unor rase, unor naţionalităţi cu totul străine, după cum românul zice "latin" oricărui, nu e ortodox, fie dânsul catolic sau luteran, calvinist sau ateu, fără distincţiune dacă e de rasă mongolă, ca maghiarii, sau de rasă latină, ca francezii, italienii, spaniolii etc.
Lucrul acesta se explică prin împrejurarea că religiunea a fost primul sinţământ deşteptat în om de însăşi forţele şi fenomenele naturii, că primii civilizatori, în acelaşi timp eroi, poeţi, legislatori şi preoţi, le-au inculcat în minte mai întâi frica şi cultul zeilor, spre a determina pe inculţii lor supuşi să-i asculte ca să întreprindă lucrări, ca să se constituie în triburi şi comunităţi mai numeroase, ca să vorbească o limbă, să iasă din starea de barbarie. Astfel poezia şi rudimentele artelor s-au născut sub auspiciile religiunii, au fost cultivate de sacerdoţi şi de bărbaţi cu talent, care se dau ca inspiraţi de divinitate, mult timp au servit numai credinţii, ca s-o întărească şi s-o exalteze.

La popoarele cu temperament viu, cu deşteptăciune seau dotate de simţăbilitate pronunţată, religiunea a ajuns la fanatism şi a covârşit noţiunea de naţionalitate, cum s-a întâmplat la evrei, la arabi şi la turci.
Au trebuit să treacă mulţi secoli şi omenirea să străbată prin multe faze până să ajungă a deosebi ideia de naţionalitate de ideile credinţelor religioase. Numai al XIX[-lea] secol a văzut generalizată această deşteptare, cel puţin în Europa.
Luther, Calvin şi ceilalţi iniţiatori ai reformei catolicismului, propagând citirea şi interpretarea cărţilor sacre de către fiece individ, prin aceasta făcea necesară învăţarea de a citi şi scrie, deci traducerea cărţilor sfinte în fiece limbă şi răspândirea lor mai întâi prin manuscrise, apoi prin tipar, de unde marea dezvoltare ce rezultă pentru fiece limbă, pentru fiece literatură. Poate că ei nu se gândeau la atâtea rezultate, dar e justă constatarea că tot religiunii se datorează avântul limbajului, înflorirea limbilor vorbite în Europa, consolidarea ideii de naţionalitate distinctă la orice popor.
Secolul XIX a văzut realizându-se unitatea naţionalităţilor pe unde ea nu existase, făcând din statele italice un singur regat, din cele germanice un mare imperiu, din cele române un principat şi apoi un regat. Nu ştim ce va face secolul XX!

V

Studierea şi cultivarea limbii naţionale, avântul literaturii şi răspândirea ei în toate modurile, prin toate mijloacele, e calea cea mai sigură, mai dreaptă şi mai eficace pentru dezvoltarea şi întărirea conştiinţei naţionale, pentru menţinerea individualităţii şi caracterului propriu al unui popor.
Dacă state puternice şi naţiuni mari, ca Englitera, Francia, Germania, Italia etc, cu o cultură de atâtea ori seculară, cu mijloace de producţiune uimitoare, cu bogăţii îndelung acumulate, nu ezită a-şi încorda puterile în această direcţiune; dacă naţiuni mai mici, ca belgii, danezii, maghiarii, sârbii, bulgarii fac sacrificii continue în acelaşi scop, apoi cât de mare datorie ne incumbă nouă, de curând deşteptaţi în conştiinţa naţională, slăbiţi până mai deunăzi prin diviziunea în două provincii rivale şi storşi de apriga dominaţiune turcească; nouă care ne găsim ca o mică insulă aruncată în mijlocul valurilor ameninţătoare ale unor popoare cu neasemănare mai mari, mai puternice, nu numai străine, ci şi ostile.
Filologii din Occident, câţi s-au ocupat cu gramatica istorică sau comparativă fie a vreuneia, fie a tuturor limbilor romanice, merită recunoştinţă din parte-ne, că ne-au scos la iveală, că ne-au pus în rândul altor fraţi de sânge. Şi o merită cu atât mai mult, cu cât noi nici n-am solicitat această binefacere şi această onoare, nici n-am avut cu ce-i ajuta în studiile lor. Singurele lucrări ce puteau au fost tot Elementa linguae ciaco-romaniae., tot Lexicon budesc , căci noi până astăzi nu avem o bună şi completă "gramatică istorică" a limbii române. Şi nu o puteam avea, când filologiei nu i s-a dat nici o importanţă; când oricine s-a încercat în investigări limbistice a fost numit "pedant"; când în cursul liceal abia la 188[ ] studiul limbii naţionale a dobândit catedre separate de ale limbii latine; când la ambele noastre facultăţi de litere, limba română urma a fi predată de profesorul pentru istorie, ca anexă la acea materie, iar catedre speciale s-au înfiinţat la Iaşi în [G. Dem. nu specifică anul] şi [idem ca mai înainte] în Bucureşti abia una la 189[ ], pe cale bugetară, şi aceea neocupată regulat până la [idem].
Fi-vom mai cu grijă de aci înainte? Nimeni nu poate prevedea viitorul, dar tot rămâne de împlinit datoria ce avem de a oferi străinilor lucrări ştiinţifice, pe care să poată pune temei pentru cunoaşterea amănunţită a preţioasei noastre idiome, apoi de a răspândi, facilita şi înfrumuseţa studierea limbii naţionale chiar de noi înşine.
Parc-sc că la noi durează încă prejudiciul că limba o învăţăm, ca copii, deodată cu sugerea laptelui, Ia sânul mamei, în relaţiunile zilnice cu membrii familiei, că prin urmare nu mai avem nevoie de anume studii. Că aşa a fost pîn-acum, că învăţarea gramaticei române se considera ca inutilă, ca timp pierdut fără folos, sunt faptele ce amintirăm, e împrejurarea că numai de câţiva ani ea a fost introdusă şi în programele şcoalelor practice, anume în cele profesionale, e, în fine, deprinderea ce s-a contractat de a se da puţină importanţă cercetărilor asupra structurii limbii, particularităţilor ei şi în special a versificării, cum şi tendinţa - accentuată din zi în zi - ca familiile cu avere [să angajeze] servitoare străine, zise "bone, guvernante, madame" să înveţe pe copii, în mod empiric a pronunţa şi vorbi una din limbile: germană, franceză şi engleză.
Cei cu dare de mână, care se gândesc a-şi pregăti copiii pentru erudiţiune, pentru înalte specialităţi, pentru cariera diplomatică şi pentru înlesnirea călătoriilor de plăcere fac bine să le dea orice pregătire. Nu mai puţin trebuitoare e cunoaşterea uneia sau mai multor limbi străine celor ce vor avea să întreţină relaţiuni cu alte ţări pentru afaceri financiare, comerciale sau de altă natură, însă şi atunci luându-se ca temelie limba naţională. însă raţionamentul că limba ne-o învăţăm din casa părintească e absolut fals şi vătămător pentru imensa majoritate a tinerimii, care va avea să dea contingentele] necesare meseriilor, industriilor şi artelor-industriale, comerţului de mijloc, profesiunilor liberale, marelui număr de impiegaţi în atâtea ramuri şi carierelor felurite din orice stat organizat.

VI

Spre a fi bine şi complet cunoscută, orice limbă trebuie învăţată nu numai din casă, prin vorbire zilnică, ci în mod sistematic, cu gramatica, idiotismele şi particularităţile ei, cu fazele prin care a trecut, cu noţiuni despre istoria-i literară.
La noi, dintre oamenii culţi vom găsi, poate, 20 la sută care să poseadă astfel limba franceză, ştiind-o nu numai vorbi, ci şi scrie cu adevărata-i ortografie şi memorând versuri din Villon, Racine, Victor Hugo, 10 la sută pentru limba germană, cam 5 pentru limbile italiană, engleză etc, dar nu ştiu câţi vor fi aceia cari să scrie limba română fără barbarisme, cu-o ortografie oarecare, fie fonetică sau etimologică, dar totdeauna cu aceeaşi ortografie, c-un stil ales şi cu amintiri din operele noastre în proză sau în versuri.
Nepăsarea pentru studiul şi cultivarea limbii îşi arată pe fiece zi efectele. Avem bărbaţi de ştiinţă, care şi-au aprofundat specialitatea (căreia s-au devotat), dar care în operele lor probează că nu posedă nici limba, nici arta de a scrie. Mulţi oratori ne încântă prin frazeologie şi prin mlădirea vocii, dar, când le citeşti discursurile, câte erori nu întâlneşti, erori de tot felul. Şi una din piedicele care determină puţinătatea producerilor literare, e şi teama autorilor de incorectitudini gramaticale, de termeni improprii, de neologisme şi fraze confuze. Cât despre cei ce-şi culeg cunoştinţele din cărţi străine şi concep într-altă limbă, ei sunt puternic influenţaţi de acea idiomă şi simt oarecare greutate să se exprime într-o românească limpede şi curată. Şi la această stare de lucruri nu puţin a contribuit nefireasca deprindere de a se studia una ori două limbi străine, iar cea naţională să fie neglijată, sub cuvânt că fiecare a învăţat-o din copilărie.

VII

Ca mare instituţiune de domeniu public, limba oglindeşte poporul care o întrebuinţează.
Fazele prin care a trecut o naţionalitate; modul cum s-a format, cum a trăit, cum a cugetat; influenţele interne şi externe, ce s-a exercitat asupră-i; credinţele, deprinderile şi tradiţiunile străbune, tot ce-a fost şi ce-a avut de la primele-i începuturi se pot investiga în limbă, fiindcă toate şi-au lăsat urriie într-însa.
Astfel istoria limbii este imaginea fidelă a trecutului unui popor, mai mult, poate, decât istoria civilă. Cea dintâi se întemeiază pe documente reale, existente, pe când celeilalte nu totdeauna îi pot sta la îndemână acte neîndoioase.
Intim legată cu viaţa activă (materială şi abstractă, fiziologică şi intelectuală) a poporului care a vorbit-o şi continuă a o vorbi.
limba a trecut prin continue prefaceri, şi-a premenit cuvintele şi locuţiunile, cum pădurile îşi premenesc frunzele şi copacii , după trebuinţe şi după împrejurări.
Unele vorbe s-au păstrat, schimbându-şi înţelesul; altele au căzut în desuetudine, fie din întâmplare, fie prin dispariţiunea ideici sau lucrului ce reprezentau; multe s-au introdus deodată cu noile instituţiuni, trebuinţe sau obiecte ce s-au ivit şi adoptat, prin relaţiuni de tot felul cu vecinii, prin schimburi de idei, prin imitaţiuni şi prin câte alte mijloace. Dar nu numai partea lexicală, ci şi sintaxa, întregul mod de exprimare s-a modificat din secol în secol, şi cu atât mai mult cu cât activitatea va fi fost mai mare, producerea literară mai fertilă.
Aceste faze merită a fi studiate şi înregistrate cu îngrijire, căci ele constituiesc istoria limbii, care face parte integrantă din istoria vieţii sufleteşti a naţiunii. Dându-ne seama de dânsele, vom putea cunoaşte vicisitudinile prin care a trecut traiul de odinioară până astăzi, ce putere au avut asupră-i diferitele influenţe, ce pierderi sau câştiguri au rezultat dintr-însele.
Cine-şi cunoaşte limba numai cum a învăţat s-o vorbească din copilărie va putea-o întrebuinţa pentru uzul zilnic, nu şi pentru produceri literare. "Cunoaşterea practică a unei limbi se poate uni prea bine cu deplina necunoaştere a structurii ei intime . Adevărata cunoaştere se dobândeşte în şcoală, sub conducerea unui învăţător, în ore determinate, apoi prin cugetări şi cercetări personale, prin comparaţiuni şi citiri, prin veghere şi muncă.
Cine n-a urmat un curs special, cine n-a învăţat gramatica limbii, rămâne cu vorbirea uzuală, cu totul insuficientă pentru compoziţiuni şi opere literare. Devine bun medic, distins advocat, inginer cu renume, dar, când va fi nevoit să scrie va trebui să recurgă la expresiuni străine, la termeni din limba ţării unde şi-a aprofundat specialitatea: nu va şti carte, va fi illitteratus, ccypau.