In primăvara annlui 1884, Ioan Slavici a preluat direcţia noului ziar înfiinţat la Sibiu, Tribuna; el a făcut acest pas important cu gândul că s-a ivit prilejul să onoreze angajamentul asumat în 1871, cu ocazia Serbării de la Putna, cotidianul urmând să devină organul propagandei pentru unitatea culturală a românilor. Junimismul, ca protagonist al luptei pentru refacerea unităţii spirituale româneşti pe temelii noi, în condiţiile culturii moderne, a cunoscut la Sibiu un important număr de adepţi, formaţi sub influenţa lai Şaguna şi trecuţi prin filtrul dezbaterilor furtunoase din cadrul societăţii studenţeşti "România Jună" din Viena, unde cuvântul lui Eminescu ieşise biruitor, câştigându-i astfel, pe cei mai mulţi, pentru propaganda culturală şi literară în favoarea direcţiei noi de la Iaşi. Premisele unei activităţi rjublicistice în spiritul nou fuseseră puse deja de tinerii adepţi ai Junimii din Sibiu, înaintea sosirii lui Ioan Slavici ; un rol hotărâtor în această privinţă l-a avut Foişoara Telegrafului român. Ei l-au invitat pe Slavici să preia conducerea noii publicaţii considerându-l cel mai autentic publicist transilvănean format la şcoala direcţiei noi. La rândul său, Slavici a avut prilejul să constate în 1884, o dată cu începerea activităţii laborioase de director al Tribunei, că intelectualitatea Sibiului era formată în mare parte din "junimişti îndârjiţi..., oameni stăruitori şi cu deosebire muncitori" 42, ceea ce constituia pentru el o certitudine în privinţa reuşitei acţiunii sale. încă din deceniul al şaselea al secolului trecut, Sibiul deven
ise un important centru cultural pentru românii transilvăneni ; pe lângă instituţiile de învăţământ, avea, din 1862, o Societate de lectură română care contribuia la cunoaşterea literaturii Junimii, declnrându-şi deschis adeziunea la junimism, după numai câţiva ani de existenţă. Şi Societatea de lectură a teologilor (1871) se angajase într-o activitate literară meritorie, sub aceleaşi auspicii ale Junimii. Atât preocupările literare, cât şi relaţiile cu centrele culturale din România ale publicaţiei Telegraful român demonstrau o orientare vizibilă spre junimism. Adeziunea intelectualilor sibieni la junimism nu excludea, totuşi, rezervele faţă de orientarea politică a Junimii, pe care n-o doreau instaurată în paginile Tribunei, încât, înainte de a i se încredinţa lui Slavici conducerea ziarului, i s-a cerut o declaraţie de abţinere de la propagandă politică în spiritul direcţiei noi al cărei reprezentant era.
Entuziasmul cu care Slavici a împărtăşit confraţilor săi din Transilvania ideea de a edita un periodic de mare circulaţie n-a produs vreun efect deosebit asupra lui Titu Maiorescu. Dimpotrivă, omul de stat şi criticul mai ales considera că angajarea prozatorului în confruntările politice din Transilvania avea loc într-un moment inoportun, cu atât mai mult cu cât îl răpea de la activitatea literară, care tocmai se găsea în plin avânt. Asigurările date de Slavici că va împinge pe planul al doilea preocupările politice, concentrându-şi eforturile în domeniul cultural şi literar, se pare că n-au fost suficient de convingătoare pentru Titu Maiorescu, de vreme ce, la intervale mici de timp, scriitorul îi făcea declaraţii de fidelitate junimistă şi-l considera ca inspirator al ideilor culturale pentru care militau tribuniştii : "Aş dori cu toate aceste - îi scria el cândva din Sibin - ca ceea ce facem noi aici să afle aprobarea D-voastră, ori cel puţin să na vă supere, căci purtaţi în mod fatal răspunderea pentru o parte însâmnată din faptele noastre [...]. Şi vă rog să fiţi încredinţat că-mi dau toată silinţa, ca să vă pară bine de ceea ce facem şi că aprobarea D-voastră e pentru mine măsura cu care judec paşii noştri". 43
Nici succesele tribuniştilor povăţuiţi şi încurajaţi de Slavici şi nici declaraţiile de fidelitate faţă de junimism ale acestuia nu l-au putut clinti pe Titu Maiorescu din convingerea că scriitorul Slavici consuma inutil, în acea perioadă, din energiile necesare actului creaţiei literare ca atare.

In ciuda acestei opinii, prozatorul a persistat în ideea necesităţii de a realiza obiectivele calturale şi literare ale Tribunei. De altfel, nu era greu de observat încă de la început că acestea se inspirau din junimismul cultural şi literar, iar în cele din urmă tribuniştii înşişi s-au considerat, nu fără mândrie legitimă, reprezentanţii Junimii la Sibiu. în acest context general favorabil, dispunând de o experienţă publicistică însemnată, de o activitate literară recunoscută şi bucurându-se de sprijinul unui cerc de intelectuali care-i împărtăşeau întrutotul idealurile, Slavici putea să înfăptuiască ceea ce iniţiase, deşi numai în parte, ca zece ani în urmă, la Arad. Primul obiectiv propus era să unească în cadrul Tribunei "junimea literară" 44 din Sibiu, într-o grupare culturală şi literară ce urma să acţioneze în cadrul unui program comun, pentru realizarea unităţii culturale.
Ideea refacerii şi consolidării unităţii spirituale româneşti s-a situat în centrul preocupărilor culturale ale lui Ioan Slavici încă de la înce-ptitul activităţii sa'e si a slujit-o cu un devotament neasemuit!, asu-mându-şi adesea riscuri serioase ce-i puteau aduce pierderea temporară a libertăţii. însuşirea şi clarificarea ei în laturile esenţiale s-au produs pe la 1869-1871, la Viena, în dezbaterile furtunoase din cadrul Societăţii studenţeşti "România Jună"; împreună cu Eminescu s-a situat atunci în fruntea marilor iniţiative culturale care au antrenat intelectuali români din toate provinciile istorice : Serbarea de la Putna şi Congresul studenţilor ţinut în acelaşi loe. Clarificarea deplină a conceptului de unitate culturală s-a produs totuşi după 1874, când a stabilit primele contacte directe cu Junimea, iar o aplicare pe un plan vast a acestuia a avut loc intre 1884-1890, când Slavici s-a angajat să conducă cel mai de seamă ziar românesc cu preocupări literare - Tribuna, din Sibiu. Şi după această dată publicistul a perseverat să pledeze 'in favoarea unor angajări culturale majore, în urma cărora ideea unităţii să dobândească tot mai precise contururi. Au existat în.să, pe lângă adversarii acestei idei, şi tineri intelectuali care n-au putut cădea de la început de acord asupra momentului când lupta pentru uni-tate culturală să aibă prioritate faţă de acţiunile menite să ciucă la desăvârşirea unităţii statale.
Numeroase informaţii privitoare la această stare de lucruri din perioada studiilor sale la Viena ni le furnizează chiar Slavici, fiind de părere că esenţa controversei o constituia tocmai absenţa unui punct de vedere comun cu privire la relaţia dintre unitatea culturală şi statală. O sinteză a ideilor vehiculate la "România Jună" o întâlnim în Amintiri: "unii susţineau că unitatea culturală nu se va putea realiza decât după ce se va fi făcut unitatea politică, alţii voiau sa no convingă că numai unitatea culturală poate să ne ducă la cea politică, iar noi (adică el şi Eminescu - n.n. V.V.) ziceam că ne e indiferent care e cauza şi caro efectul şi consideram unitatea culturală ca scop, a ce multora le părea foarte abstract".

In realitate, punctul de vedere neutru pe care Slavici vrea să şi-l atribuie şi lui îi era caracteristic numai lui Eminescu. Prozatorul a avut, in decursul timpului, atitudini diferite, determinate de conjuncturile politice şi mai ales de faptul că s-a înşelat întotdeauna asupra momentului şi modalităţilor de desăvârşire a unităţii noastre statale. Ideea unităţii culturale ca scop, aşa cum o susţinea şi Eminescu, a împărtă-sit-o numai în anii studenţiei la Viena. In memorialistica şi în publicistica sa, întâlnim texte pe baza cărora se poate schiţa o concepţie mult mai nuanţată despre relaţia dintre unitatea culturală şi cea politică, într-o lucrare din 1915, Politica naţională, el motiva astfel relaţia amintită : "...românii năzuiesc spre dezvoltarea economică şi spre neatârnare politică pentru ca să se poată dezvolta-n toată libertatea în ceea ce priveşte viaţa culturală, căci ei se socotesc popor cu menire eminamente culturală"/-. Şi din alte texte, anterioare celui de mai sus, se conturează concluzia că au existat momente când Ioan Slavici n-a mai "uit pentru o separare atât de categorică a momentului înfăptuirii unităţii statale de acela al consolidării unităţii spirituale ; ca ordine a .succesiunii lor a acordat însă totdeauna prioritate celei din urmă, refe-rindu-se, fireşte, la românii din Transilvania. Banar şi Bucovina. Pentru transilvăneni, unitatea culturală devenise deja, după părerea sa, o condiţie fără a cărei îndeplinire nu era posibilă unitatea statală trainică : "Vorba era însă de o mişcare culturală, care avea să-i facă pe ardeleni destoinici de a lua parte cu sorţi de izbândă la viaţa politică".

Altădată, propunându-şi să justifice propria angajare în luptele politice, deşi pledase iniţial pentru prioritatea acţiunilor culturale, a motivat totul prin particularităţile momentului istoric dat, în care succesele culturale depindeau în chip determinant de cele politice. "Mulţi au lucrat pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a popor român - se confesează el în Amintiri - noi însă am lucrat numai pentru că în lumea în care trăim succesele cultnrale atârnă de cele politice-Totdeauna şi pretutindeni preocupările noastre au fost culturale, şi numai culturale, căci în tinereţele noastre ne-am deprins a privi toate cestiunile din punctul de vedere cultural" *. Dacă relaţia dintre izbânzile culturale şi cele politice era într-adevăr cea indicată de Slavici, în schimb destăinuirea din finalul textului de mai sus a fost determinată de necesitatea ca autorul să-şi justifice rezervele tardive faţă de momentul ales pentru desăvârşirea unităţii statale a românilor, ima rătăcirile lui politice manifestată în mod pregnant în penultimul deceniu de viaţă.
Sub aspect teoretic concepţia lui Ioan Slavici cu privire la unitatea culturală s-a sprijinit pe puternice filoane eminesciene, iar în final a dobândit formulări şi interpretări cu totul originale, după cum am amintit chiar de la început. Ceea ce a preluat în primul rând de la junimişti i fost însăşi înţelegerea într-un anumit fel a conceptului de unitate spirituală, referindu-se la două aspecte esenţiale : primul avea în vedere unitatea spirituală a tuturor intelectualilor români cu cei din România veche, iar al doilea aspect îl constituia unitatea spirituală a intelectualităţii cu poporul. Cât priveşte cel do al doilea aspect, justificarea lui .se baza pe existenţa unei unităţi spirituale în general a poporului nostru, câtă vreme intelectualitatea apărea neomogenă, fiindcă se formase în medii spirituale diferite. Receptivitatea deosebită a lui Slavici faţă de înţelegerea eminesciană a conceptului de unitate spirituală - cu primul accent pe necesitatea omogenizării claselor culte româneşti - nu l-a împiedicat în elaborările sale ulterioare să insiste ca deosebire asupra ideii de a se realiza unitatea dintre clasele culte şi popor. Singara cale era ca în opera lor intelectualii să se inspire din spiritualitatea populară, pentru că numai poporul şi-a păstrat unitatea. Teza a fost susţinută cu invocarea unora dintre constatările proprii prilejuite de frecventele descinderi în mediile populare din toate provinciile locuite de români. ..Ştiam deci ce va să zică român şi mă-ncredinţasem că la Siria, pe Câmpia Ţării Ungureşti, în luncile Crişarilor. în Banat, în Săiagiu. în Maramureş, prin Ardeal, pretutindenea pe unde umblasem, românii au aceleaşi apucături si aceleaşi obiceiuri, trăiesc; simt şi gândesc la fel, so potrivesc la vorbă, sunt acelaşi soi de oameni pe cât de asemănaţi între dânşii, pe atât de deosebiţi ds maghiari, de nemţi, de sârbi, de ruteni şi de orişicare alţi vecini ai lor".

în epoca tribnnistă a activităţii lui Ioan Slavici s-a produs o deplasare de accent în conceptul său do unitate culturală, apropiindu-so astfel din nou de punctul de vedere exprimat de M. Eminescu, căci a militat cu deosebire pentru crearea unor condiţii care să favorizez . omogenizarea intelectualităţii române, chiar dacă se formase în medii atât de diferite . în decursul timpurilor, observa el împreună cu Eminescu şi T. Maiorescu, dar şi ca alţi scriitori de seamă ai vremii, s- u produs diferenţieri însemnate în modul de a gândi şi a simţi al ini tualilor români din provinciile istorice, tocmai pentru că ei şi-au făcut instrucţia în medii culturale atât de deosebite : "Deşi poporul român e pretutindeni unul şi acelaşi, el nu s-a dezvoltat pretutindeni sub aceleaşi înrâuriri, şi astfel s-au format deasupra lui, ca pătură înstrăinată prin educaţiune, trei deosebite societăţi culte: una în România, alta în Ardeal şi a treia în Bucovina, fiecare cu limba ei particulară, cu deprinderile ei locale, cu înclinările ei specifice. Era în natura lucrurilor ca aceste trei societăţi să se contopească şi ele în una singură, prin înrâurirea firească a celei din România, care se află în cele mai priincioase con-diţiuni de dezvoltare". 5° Fiind vorba despre un text a cărui destinaţie era să justifice direcţia Tribunei de la Sibiu, valoarea lui devine ca atât,mai importantă pentru reconstituirea concepţiei autorului cu privire la necesitatea unităţii intelectualilor ca forţă destinată să refacă unitatea spirituală generală a românilor. Viziunea lui Slavici asupra intelectualităţii ca factor hotărâtor în construcţia culturală modernă din epoca Junimii decurgea din concepţia mai generală junimistă, în esenţă de structură maioresciană, despre necesitatea diminuării iar apoi a înlăturării dezacordului dintre forma şi fondul culturii române contemporane, în contextul culturii, la Slavici forma a constituit-o cultura naţională unitară, iar intelectualitatea era un element aparţinător fondului ; forma (cultura) modernă a românilor trebuia să fie unitară, dar factorii care urmau s-o creeze (intelectualitatea, ca element al fondului autohton) nu erau în măsură s-o facă, ei fiind lipsiţi de omogenitate, din cauza influenţei dominante a diferitelor culturi moderne. Starea ca atare a intelectualităţii române din provinciile aflate sub stăpânire străină a fost determinată şi de intervenţia directă a claselor dominante austro-ungare, care depuneau eforturi considerabile pentru a îmipedica cu orice preţ refacerea unităţii culturale româneşti, considerată ca element important al activizării conştiinţei naţionale şi astfel ca stimulent întru înfăptuirea aspiraţiei românilor spre desăvârşirea unităţii politice.

în asemenea condiţii, lupta pentna biruinţa junimismului în Transilvania s-a identificat într-o măsură însemnată cu idealul refacerii unităţii spirituale româneşti, căci "direcţia nouă" îşi propusese ca obiectiv jmediat al marilor sale bătălii culturale respingerea tendinţelor de împrumut nejustificat din culturile străine. Credinţa timpurie a lui Slavici în posibilitatea de a reface unitatea spirituală pentru românii transilvăneni se întemeia, de fapt, pe două elemente esenţiale : existenţa, pe aceste meleaguri, a unei intelectualităţi mijlocii ce-şi păstrase legăturile cu poporul rămas încă unitar din punct de vedere spiritual şi receptivitatea ei faţă de mişcarea culturală din Ţara veche, unde "direcţia nouă" se situase deja în frunte. "în Ardeal - scria el pe un ton foarte apropiat de cel al lai Titu Maiorescu - na avem să căutăm cultură. Aflăm însă elementele ,cele mai miezoase pentru o dezvelire naţională puternică. Un popor, în multe privinţe homeric, o clasă mijlocie mică, dar cu adevărat naţională, un cler şi nişte dascăli potriviţi cu stadiul de dezvoltare în care ne aflăm şi o inteligenţă deşi coruptă în romanizarea sa, pătrunsă de cele mai naţionale simţiri. N-avem aproape nimic şi totuşi foarte mult : dreptul ca să sperăm. Pentru o lentă dar sigură dezvoltare nu lipseşte alta decât pacea între popoare şi o puternică înrâurire a românilor români (adică cei din Principatele Române) asupra românilor ardeleni".

Dacă în epoca debuturilor publicistice la Convorbiri literare cu Studii asupra maghiarilor critica influenţelor străine din cultura română nu se constituise încă la Slavici într-an sistem, după mai bine de un deceniu, angajându-se în acţiunea complexă a Tribunei din Sibiu, a revenit sistematic la ideile iniţiale despre unitatea culturală, insistând asupra soluţiilor practice, după modelul şi în spiritul criticii culturale" maioresciene. Titu Maiorescu a sesizat pericolul înstrăinării de popor a intelectualităţii, prin încercarea acesteia de a crea o limbă literară diferită esenţiai de cea populară, cu influenţe străine puternice care ar fi favorizat destrămarea unităţii naţionale. Soluţia propusă de critica fost adoptarea limbii poporului ca bază a limbii române literare, însuşindu-şi fără rezerve principiul amintit, Ioan Slavici a orientat întreaga activitate a Tribunei din Sibiu spre înfăptuirea dezideratului unităţii limbii române literare. Memoriile consacrate publicaţiei condusă de el evidenţiază permanent ponderea principiului unităţii şi adoptarea ortografiei fonetice a Convorbirilor literare : "Prima noastră faptă îndrăzneaţă a fost introducerea în Ardeal a ortografiei fonetice. Azi ne este tuturora lucru învederat că dacă unul şi acelaşi popor suntem cu toţii, aceeaşi limbă avem s-o vorbim, în acelaşi fel avem să scriem, aceleaşi tendinţe culturale trebuie să le avem". 53
Idealul unităţii culturale, în viziunea lui Titu Maiorescu, se putea realiza numai prin intermediul unor instituţii create anume sau al instituţiilor vechi adaptate scopului respectiv.S4 Preluând şi această idee de a cărei jasteţe l-a convins cu deosebire studiul în contra direc-ţiei de astăzi în (hdtura română, autorul Marei s-a convins repede că în vederea înfăptuirii unităţii spirituale sunt necesare deopotrivă' o intelectualitate romanească formată omogen, o limbă literară unitară, aşezată pe baze populare, dar şi o serie de instituţii corespunzătoare. în condiţiile istorice de atunci, a afirmat Slavici, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina nu beneficiau de sprijin din partea statului, ca să transforme vechile instituţii în spiritul cerinţelor culturii naţionale moderne ; cu atât mai puţin ei puteau aspira la întemeierea unor instituţii noi, destinate slujirii aceluiaşi scop. Dimpotrivă, erau stimulate acele instituţii care contribuiau la destrămarea unităţii noastre spirituale propagând printre români numai cultura elitelor din imperiu.
în această situaţie, directorul Tribunei a optat pentru principiul adaptării vechilor instituţii româneşti la realităţile noi, în aşa măsură încât să se statornicească o relaţie corespunzătoare a formelor vechi cu formele noi de cultură naţională unitară. O astfel de instituţie trebuia să devină în primul rând şcoala, rolal ei fiind să formeze o societate caltă românească. De unde până atanci această şcoală se baza pe programe care urmăreau însuşirea sistematică a cunoştinţelor de limbă şi cultură germană sau maghiară, în noua etapă istorică programele şcolilor din Transilvania şi Banat trebuia să fie restructurate potrivit cu scopul principal - însuşirea culturii române. Manualele şcolare au devenit în noul context instrumente principale pentru însuşirea limbii române literare, ele fiind alcătuite potrivit cu principiul junimist de respingere a oricărei forme de influenţă din partea limbilor străine vorbite pe teritoriul Transilvaniei şi al Banatului. Studii speciale de limbq română sau analize de manuale au fost întreprinse chiar de Slavici care a publicat în Tribuna studiile Articularea normelor proprii si Cărţii'' noastre şcolare. Dintre instituţiile destinate să slujească idealului de unitate spirituală făcea parte şi Reuniunea română de cântări din Sibiu : ea s-a bucurat de sprijin direct din partea lui Ioan Slavici, căci i-a dedicat câteva articole temeinice în Tribuna militând pentru menţinerea activităţii ei în cadrul obiectivelor ideologice amintite.
Grupul de scriitori şi publicişti transilvăneni de la Tribuna din Sibia, îndrumat cu asiduitate de către Ioan Slavici, şi-a însuşit şi teza maio-resciană despre necesitatea creării unei literaturi originale pornind de Ia modelele literaturii noastre populare şi inspirându-se din viaţa poporului român. Singurul care oferea o bază de pornire "pentru dezvoltarea noastră literară", scria Slavici, era poporul român, iar fondul acestei dezvoltări nu-l puteau constitui "nici Omer, nici Oraţiu, nici Sh peare, nici Voltaire, nici Goethc", ci "literatura noastră poporană-' ~'r'. Contribuţiile lui Ioan Slavici la îmbogăţirea tezei junimiste despre o dezvoltare literară bazată pe fondul literar autohton do provenienţă populară sunt cu atât mai importante cu cât el priveşte totul, întotdeauna, din perspectiva generală a unităţii culturale : "Şi fără îndoială, tendinţa firească a generaţiilor mai tinere este de a restabili uni naţională, ceea ce nu va fi cu putinţă decât întorcându-ne la popor, pentru ca din viaţa lui să luăm premisele lucrării noastre, făcând pentru toate părţile vieţii ceea ce a făcut Alecsandri pentru poezie".

în cele din urmă. Tribuna a luat drept deviză a activităţii sale memorabilele cuvinte spuse de Ioan Slavici : Pentru toţi românii soarele Ici Bucureşti răsare. Treptat, acest adevăr indubitabil a fost împărtăşit de cei mai de seamă intelectuali din Transilvania, Banat şi Bucovina, iar Bucureştiul a devenit pentru totdeauna simbolul şi centrul vieţii spirituale româneşti. Pilda lui Slavici a fost urmată şi prin îndreptarea paşilor spre Capitala românilor a celor ce ei înşişi aveau să devină simbolul unei vieţi spirituale unice : Coşbuc. Goga, Rebreanu, Blaga.
Ca orientare politică, junimiştii de la Sibiu s-nu diferenţiat sensibil şi relativ repede de cei din Ţara liberă, iar în 1888, când aceştia din urmă au venit la conducere, deosebirile au dobândit deja proporţii îngrijorătoare, în 1889, Slavici i-a mărturisit lui Maiorescu dezacordul său cu junimismul politic, considerându-se a fi rămas numai junimist literar. Cu toate insistenţele criticului de a-l lămuri pe scriitor că pe plan politic Junimea a luptat pentru acelaşi adevăr în slujba căruia militase şi pe plan literar, acesta din urmă a continuat să-şi menţină părerea şi să păstreze rezerva manifestată faţă de junimismul politic. într-o astfel de situaţie, Maiorescu n-a putut face altceva decât să-i răspundă prin-tr-o glumă - căci nu era deloc supărat - transmiţându-i. la Sibiu, ..o amicală strângere de mână junimistului literar (sublinierea e a lui T.M.) Ioan Slavici".