Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, care în scurt timp atinge nivelul valoric european.
Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este 1920, când apare "Ion" a lui Liviu Rebreanu. Până la apariţia acestui roman au apărut şi alte romane cum sunt "Ciocoii vechi şi noi" a lui Nicolae Filimon, "Romanul comăneştilor" a lui Duliu Zamfirescu, "Mara" de Ion Slavici şi "Neamul şoimăreştilor" de Mihail Sadoveanu. "Ion" este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţa pe care o degajă.
În romanul interbelic se continuă inspiraţia rurală prin operele lui Sadoveanu, şi Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare şi cu modalităţi specifice. Acum apar romanele citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii este oraşul modern. Aşa avem creaţiile lui Camil Petrescu, Călinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvoltă şi problema intelectualului strălucit ilustrată de romanele lui Camil Petrescu.
În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Astfel Garabet Ibrăileanu în studiul "Creaţie şi analiză" constată existenta a două principale tipuri de roman:
 romanul de creaţie, care prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor
 romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară de psihic.
Mare importanţă o are în acest domeniu teoretic conferinţa lui Camil Petrescu "Noua structură" şi opera lui Marcellu Prust. Din acest studiu se deprinde o nouă viziune a supraposibilităţilor de cunoaştere a fiinţei umane în acord cu evoluţia filozofiei şi ştiinţelor.
În perioada interbelică romancierii experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel, avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale precum cel balzacian, pe care George Călinescu îl foloseşte în "Enigma Otiliei". El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.
Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientări, cum este cea lirică în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizantă şi simbolică la Mateiu Caragiale, memorialistă la Constantin Stere şi fantastică la Mircea Eliade.
Pe lângă roman în proza interbelică se dezvoltă: nuvela la Gib Mihăiescu, reportajul literar la Geo Bogza şi proza originală a lui Urmuz, deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare.
Ca reprezentanţi de seamă a prozei interbelice il mai amintim pe Mihail Sadoveanu.