Unirea Ardealului cu Ţara, la 1 decembrie 1918, a declanşat în literatura română o evoluţie comparabilă, poate, doar cu epoca marilor clasici. După manifestarea simbolismului, aproape singular ca vizibilitate literară în primele decade al secolului al XX-lea, ia naştere o poezie explozivă ca valoare, atât prin tendinţele tradiţionaliste care se dezvoltă ideatic şi stilistic, dar mai ales prin expresia modernismului, curent ce defineşte o poezie nouă, care să se sincronizeze cu lirica europeană. Astfel, înnoirea literaturii române este determinată, în egală măsură, atât de grupările de orientare tradiţionalistă, care îndemnau scriitorii să se întoarcă spre folclorul şi mitologia naţionale, spre credinţa religioasă, cât şi de cele moderniste, care impulsionau poezia lirică şi filozofică prin intelectualizarea poeţilor, prin extinderea interesului şi preocupărilor privind lirica europeană, de talie universală.
Poezia tradiţionalistă valorifică "explorarea mai insistentă a elementelor folclorice naţionale", un lirism simplu, cu imagini artistice şi figuri de stil, promovând tematica religioasă şi armonia clasică a versurilor. Printre poeţii tradiţionalişti se numără: Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pillat, Aron Cotruş, Radu Gyr, Virgil Carianopol etc.
Modernismul liric se defineşte prin bogăţia şi varietatea registrelor stilistice, ideea poetică intelectualizată şi concentrată, inovaţia lingvistică a limbajului artistic, bazat pe sugestie şi muzicalitate. Poeţii modernişti se armonizează cu "spiritul veacului" militând
pentru sincronizarea literaturii române cu mişcarea artistică occidentală: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Alexandru Philippide, Camil Baltazar, Ion Barbu, B.Fundoianu (pseudonimul lui Benjamin Wechsler) etc.
Tradiţionalismul se manifestă, în principal, în deceniile trei şi patru, fiind promovat de revista "Gândirea", iar modernismul este iniţiat în 1919 de Eugen Lovinescu, prin revista şi cenaclul "Sburătorul". Cu toate acestea, în compendiul "Istoriei literaturii române moderne" din 1927, criticul renunţă la conceptul "modernism", în capitolul "poezia tradiţionalistă" referindu-se la Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi Lucian Blaga, despre Arghezi notează că reprezintă "sinteza poeziei moderniste şi tradiţionaliste", iar Ion Barbu cultivă o "poezie cu tendinţe spre ermetism".
Nicolae Manolescu susţine că cele două curente nu se pot despărţi net prin criterii riguroase, ele constituind doar repere literare, deoarece poeţii au fost încadraţi diferit de către tradiţionalişti sau modernişti, disputându-şi reciproc pe unii sau pe alţii. "Tradiţionalismul nu e convertirea sămănătorismului: tradiţionalismul e un stil, o formulă inventată de poeţii moderni ieşiţi adesea din şcoala imbolismului", atitudinea criticului dezvăluind ideea că tradiţionalismul este numai o tendinţă autoconservatoare a modernismului, care se opune unei evoluţii prea rapide a poeziei.
Expresionismul este o mişcare culturală care s-a născut în Germania şi cares-a manifestat cu predilecţie în pictură. Curentul se particularizează prin febrilitatea trăirii, ceea ce i-a determinat, probabil, pe critici să-1 numească metaforic "un ţipăt". Poeţii expresionişti germani, înspăimântaţi de civilizaţia citadină şi de progresul tehnicii^ jinduiau după primitivism, perioadă în care echilibrul interior al omului se armoniza cu universul. în literatura română, Lucian Blaga a fost teoreticianul expresionismului în lucrarea "Feţele unui veac",. elogiind vitalismul transpus în imagini nestăvilite şi respingând oripilant civilizaţia tehnică. în primele volume, Blaga se întoarce către satul ancestral ("Eu cred că veşnicia s-a născut la sat"), cultivând primitivismul şi revalorificând mitul autohton şi universal. în ultima perioadă ; a creaţiei, Lucian Blaga descoperă "revolta fondului nostru nelatin", urmărind cu interes "un păgânism" rămas în spiritualitatea colectivă a românilor. Influenţe expresioniste se manifestă şi în revista "Gândirea", prin creaţiile poeţilor Vasile Voiculescu şi Alexandru Philippide.
Un alt curent cultural care a pătruns şi în literatura română este avangardismul, expresie artistică antitradiţionalistă în specia) şi antiliteratură în general. în cadrul mişcării avangardiste, se manifestă mai multe formule şi tehnici de creaţie:
- "dada" - respingerea agresivă a oricărei arte, definindu-se ca "antiliteratură", antimuzică", "antipictură" şi suprimând poezia;
- suprarealismul, cunoscut şi ca "dicteu automat";
- constructivismul, ca tehnică de creaţie artistică;
Poeziile avangardiste ilustrează stări lirice dinamitarde (anarhice, distrugătoare -«.«.), ca reacţie de exasperare şi revoltă, într-un limbaj abrupt, ilogic, teribilist. Cei mai cunoscuţi poeţi avangardişti au fost: Ion Vinea, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc.
Caracteristica esenţială a poeziei interbelice o constituie interferenţa
curentelor literare manifestate concomitent în perioada de mare
efe'rvescenţă literară: coexistenţa realismului, romantismului şi
clasicismului cu simbolismul, tradiţionalismul-ortodoxist, modernismul,
avangardismul, expresionismul şi ermetismul.
Sub raport prozodic, se cultivă versul liber şi rima albă, concomitent cu
versificaţia clasică, structura "în secvenţe lirice inegale simultan cu
alcătuirea în catrene sau strofe simetrice.
Diversitatea tematică, stilistică şi de viziune a poeţilor în perioada interbelică se poate defini prin pluralitatea curentelor culturale/ literare care s-au manifestat cu aceeaşi forţă şi concomitent, ceea ce constituie o caracteristică inedită a poeziei româneşti, care a explodat valoric în epoca dintre cele două Războaie Mondiale (1918 -1947). Marea varietate a concepţiilor şi procedeelor literare se poate reconstitui prin investigarea temelor de creaţie care compun universul liric al celor mai importanţi poeţi interbelici.