Familia Văcăreştilor îşi deduce originea din Negoiţă, fiul lui Dan, voevodul Făgăraşului şi nepot de soră al lui Radu Negru. Negoiţă lăsă celor 2 fii (Radu şi Şerban) şi 6 fete numele de Văcăreşti şi nobleţea originii lor. La 1554 se născu din neamul Văcăreştilor un fiu (botezat de Pătraşcu cel Bun şi care-i dete numele său) ajuns mai târziu aga Pătraşcu Viteazul. La bătrâneţe, ajungând ban al Craiovei, însoţi pe Mihai Viteazu la război. El zidi biserica din căminul Văcăreştilor, lângă Târgovişte. Sub Petru Cercel (1584) fu ispravnic, adică executor al zidirii bisericii domneşti din Târgovişte, unde i-a şi rămas chipul zugrăvit printre ctitori.
Urmaşul lui fu Neagoe Spătarul, sol (bas capu-kehaia) al lui Şerban Vodă Cantacuzino la Poartă, mort în 1685 la Constanti-nopole şi înmormântat în tinda mitropoliei din Târgovişte.

Sub Constantin Brâncovcanul joacă un rol însemnat lanache Văcărescu , fiul lui Neagoe spătarul şi al Necşuţei. Mai întâi ajunge vătaş de copii-din-casă (cap al celor 100 gărzi domneşti, aleşi printre feciorii de boieri şi purtători ai steagului domnesc în ocaziile solemne). La 1688 e însărcinat a căuta pe Argeş un vad pentru facerea podului pe care să treacă ostile turceşti în contra Austriei. La 1695, când Brâncoveanu pleacă Ia Dimiricapi să-ntâmpine pe sultan, se încredinţează lui Constantin stolnicul Cantacuzino şi lui lanache Văcărescul vel agă toată pedcstrimea şi o seamă din călărime p
entru paza Târgoviştei, a doamnei şi a casei domneşti. De la 1703 înainte lanache Văcărescu e trimis la Poartă în funcţiunea de sol (capu kehaia).

Când Brâncoveanu fu mazâlit, imbrichorul turc, ce rămăsese-n ţară, trimise averea domnească la Constantinopole "împreună cu vistierul Brâncoveanului Ianake Văcărescul". Când, la 15 august 1716 familia Brâncoveanului fu decapitată, omorârea începe cu lanache Văcărescul.

Dintre 4 fii ai Văcărescului cel mai mic - Ştefan Văcărescu, tatăl banului Ienache Văcărescu fu erudit în literatura elenă şi în pravilele împărăteşti. El ajunse vomic de Târgovişte, apoi mare spătar, în fine oracolul legislativ al epocii sale. El participă la reformele legislative ale lui Alexandru Mavrocordat. Fiul acestuia, lenăchiţă Văcărescul - botezat cu numele strămoşului său - avea să întreacă pe toţi străbunii şi să lase un nume lăudat viitorimii.

Ienăchiţă Văcărescul
Banul Ienăchiţă Văcărescu se născu la anul 1740 şi învăţă limba, retorica şi istoria greacă cu bătrânul Neofit Kausoca-Leviful2, (Cavsocalivitul) limba latină de la germanul Weber, italieneşte şi franţuzeşte cu alţi profesori, iar limba şi literatura otomană cu nişte hogi turceşti. Astfel se crede că de la vro 20 dascăli Ienache se înavuţi cu cunoştinţa limbilor şi diferitelor ramuri de ştiinţe. La 1755, Constantin Gehan Racoviţă voevod neputând suferi spiritul stăruitor de naţionalitate ce mâna pe unii din boieri, şi mai ales pe Văcăreşti în purtarea lor (când ţara-ntreagă tresăria sub asprul lui jug), cugetă să scape de ei şi exila pe Ştefan (împreună cu fratele său Barbu) în insula Cipru. Ei se reîntoarseră sub domnia următoare şi la 1760 (sub Scarlat Vodă Ghika) Ştefan Văcărescu ajunse mare spătar, iar fiiul său lenăchiţă ocupa funcţia de câmăraş şi îngrijea de clădirea mânăstirei Sf. Spiridon cel Nou (de pe strada Şerban Vodă), pe păreţii căreia i se zugrăvise portretul. După ce tatăl său Ştefan fu ucis de Constfantin] Racoviţă Ia 1763 (otrăvit la via de la valea Oriei în Scăuicni prin uneltirile lui Constantin Gehan Racoviţă, care se reîntorsese pe tronul ţării), lenăchiţă se duse la Constantinopole să caute răzbunări şi acolo învăţă teoria gramaticală a limbii turce (sarfi) de Ia eruditul scriitor Halil-Hamid cu care intrase în relaţiuni de amici[ţic]. Astfel era împodobit cu toate darurile învăţăturii şi ale purtării înţelepte, cum zicea mitropolitul Dositei.

La 1767 fu chiemat de noul domn Alexfandru] Scarlat Vodă Ghica şi numit mare vistier. Când ruşii, sub Gr[igore] Ghica, intrară în ţară la 7 octombrie 1769 sub polcovnicul Karamzin, deşi fusese propus ca sol către ruşi, lenăchiţă îşi ia soţia şi copiii şi petrece peste fruntarie petrecând la Braşov, apoi prin Turcia, într-un exili de bunăvoie. In mai 1793 boierii români fugiţi la Braşov fură invitaţi de împăratul losif II (care mergea în Galiţia). Aci lenăchiţă făcu pe interpretul în "limba italienească" şi intră în cunoştinţă cu împăratul. După încheierea păcii la Kuciuk-Cainargi (4 iulie 1774) şi numirea-n domnie a tergimanului divanului Porţii, Alexandru Ipsilanti (1774-1781) lenăchiţă [Văcărescu] trecu pentru a treia oară la Constantinopole, ca să se întoarcă cu noul domn în Bucureşti.
Numit pentru a treia oară mare vistier şi apoi spătar (Condica) (1778-1781) el se ocupă a regula aceste funcţiuni şi a da puternicul său ajutor domnitorului în reformele ce se silea a introduce. Printre oamenii chiămaţi a lucra la noua legiuire a lui Ipsilante, lenăchiţă Văcărescu fu unul din cei mai de frunte. Opera apăru sub titlul de Pravilniceosca condică a Domnului Alexandru loan Ipsilant Voevod . Tot redacţiunca ci română, şi mai cu seamă a "chrisovu-lui" ce servă ca preliminariile zilelor este curat a lui Ienăkiţă.
în toamna anului 1780 el pierduse [pe] prima-i soţie d-întâi, fiica lui Iakorake Rizu, tergimanul Porţii rămâindu-i trei copii fără mamă. Mai pierduse apoi şi pe mumă-sa. Rămas singur alese ca a doua soţie pe Elena Caragea, fiica tergimanului lordache Caragea, sosită din Constantinopole la curtea domnească a lui Ipsilante în ziua de 27 decembre 1781. în această zi el fu trimis la Sibiu şi d-acolo la Viena, ca să stăruiască a dobândi întoarcerea de bunăvoie sau forţată a fiilor lui Ipsilante (Constantin şi Demetriu, care fugiseră în Transilvania). Pe când lenăchiţă se afla la Viena, făcând cunoştinţă cu ambasadorii celorlalte ţări şi participând la seratele şi balurile lor, legând relaţiuni cu celebrul cancelar Kaunitz şi cu vicecancelarul corniţele Cobenzl, îi veni ştire că Alesandru Ipsilante fusese mazâlit de Poartă după cererea sa (1781) şi că se numise domn Nicolae Caragea (tergimanul divanului împărătesc). Mitropolitul ţării, Grigorie, şi boierii din Bucureşti îl vestea că" este orânduit caimacan şi, de vreme ce i se cuprinde numele în fermanul împărătesc şi căimăcămie, să lase toate trebile acolo şi să vie la Bucureşti cu ştafetă". Comunicând acestea cancelarului Kaunitz, el şi obţinu o audienţă la împăratul Austriei.
E foarte interesantă descrierea ce face însuşi Ienăchiţă despre această audienţă, despre palatul curţii din Viena, despre modul cum a fost primit (căci împăratul Iosef îl cunoştea de la Braşov, din 1773), despre convorbirea ce a avut cu suveranul Austriei în timp de două ore, vorbind dspre afacerile Ţării Româneşti, despre obiceiuri şi altele. După patru zile de şedere-n Viena, se re[îJntoarse pe la Sibiu, de unde înştiinţa1 despre buna-i izbândă pe Alexandru Ipsilante, pornit spre Giurgiu. După patru luni, cei doi fii fugiţi au fost trimişi de la Viena la Constantinopole (pe la Beligrad). După Paşte, sosind noul domn Nicolae Caragea, Ienăchiţă şi-a depus căimăcămia, însă fu numi* iarăşi în funcţiunea de mare spătar. "După şeaptc luni -continuă însuşi - din voia lui Dumnezeu întâmplându-se moartea şi cei de a doua soţie a mele, îmi a dat întru a treia căsătorie pe a cincilea fiică a măriei-sale (Caragea), la veleatul 1783". în august acelaşi an vine ca domn Mihail Şuţu (1783-1786), care la 2 iunie 1784 îl numeşte mare vistier pentru a cincea oară, când trebui să facă podul peste Dunăre, la Silistra şi să pregătească proviziuni oastei turceşti ce avea să-nceapă răzbel cu Austria.

La 1786 Poarta nu mai trimise ca domn un fanariot, ci pe Nicolae Mavrocordat, fost simplu pescar în insula Păros (1786-1788). Aceasta produse o mare indignaţiune printre boierii români şi, cu toate că fu numit domn îndată (ianuariu 1787), din vistier mare domnesc, totuşi el nu putu suferi pe acest "om prost şi Ia fire, şi la gândire şi la simţire". De aceea se exila voluntar la Nicopole, ocupându-se cu scrierile. Prin intrigile lui Mavrogheni, vizirul îl esilă cu fiii săi la insula Rodos, unde stete 2 ani (1789-[17]91). După ce N. Mavrogheni fu ucis la Bella din ordinele vizirului (1791), Văcărescu se întoarse sub Mihail Şuţu (1791- [17]92). Sub întâia domnie a lui Al. Moruzi (1792-1796) trăi retras din orice funcţiuni şi în inimiciţie cu domnul.
In acest an, 1787, apăru de sub tipar cartea sa intitulată Observa/ii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticei româneşti, adunate şi alcătuite acum întâi de dumnialui Ianake Văcărescul, cel de acum dikeofilax bisericei cei mari a răsăritului şi mare vistier a Principatului Valachiei; se tipăreşte de însuşi la preacinstitul, sfinţitul de Dumnezeu iubitor episcop sfintei episcopii Râmnicului kyr Filaret. Tipărite cu porunca şi blagos-lovenia sfanţii seale acum în domnia preaînălţatului şi prealuminatului princip a toatei Ungro-Vlachiei Nicolae Mavrogheni Voevod. In archeria sfinţitului şi alesului de Dumnezeu mitropolit şi archiepiscop a ţării kyr Grigorie. La Leat 1787, în tipografia sintei episcopii a Râmnicului, de Georgie Popa Constandin tip. Râm-niceanul".

Atât prefaţa, cât şi cuprinsul acestei lucrări sunt de cea mai mare importanţă, de aceea merită să ne oprim asupra fiecăreia.
în precuvântare, Ienăchiţă Văcărescu adresându-se episcopului de Râmnic - Filaret, după ce-i adresează diferite laude, constată că a întreprins să scrie o ,gramatică" sau mai bine "observaţii asupra idiotismei limbei noastre în starea ce se află acum după regulile gramaticeşti" "pentru motivul că «limba rumânească nu are în starea ei nici o gramatică până acum», şi că totuşi ea este "limba patriei noastre prin care cuvântăm; limba cu care ne închinăm marelui Dumnezeu; limba cu care cuvântând petrecem vieţuirea aceasta vremelnică şi, nădăjduind dobândirea acei statornice, ne străduim a o câştiga". I-o mai dedică apoi, fiindcă "această gramatică" şi-a luat "începutul său din Mehedinţi şi Romanaţi, iarăşi eparchia sfinţiei sale". Narând apoi întreprinderea lui Traian în contra Daciei, învingerea lui Decebal şi colonizarea ţării, în care "marele acela Traian, împăratul romanilor au adus mulţime de latini şi italieni aici şi dintr-aceia, cei ce s-au aşezat întru sălăşluire aici întâi au coprins judeţul Romanaţilor, care le poartă numele şi până acum şi, dimpreună cu acelea, şi celelalte ale creştineştei talc eparchii, apoi s-au întins şi în celelalte, şi în Transilvania, şi în Moldavia, şi spre ţinuturile Timişvarului, şi pe marginile Ungariei, şi pe apa Tisei în sus, în toată crăia dacilor"; după toate acestea Ienăchiţă adaugă: "Ar fi lucru de mirare, şi îl poate socoti fieşte-şi-cine cum în vreme de 1681 de ani a nu se afla vreun om ca să grijească să coprindă starea limbii prin mijlocul a vre unei grămătici şi să adune termenii filosoficei prin vreun dicţionar, ca să poată tălmăci cu înlesnire cărţi de sciinţă în limba rumânească şi să nu mai puie în osteneală pe locuitorii acestor eparchii, ce voi pohti să fie scriitori de sciinţe şi filosofie ca să înveţe altă limbă străină întru care să le afla acestea". Continuând a spune că preceptele marelui dascăl bisericesc Vasile şi ale filosofului latin Seneca l-au decis la o asemenea osteneală, se scuză de cutezanţa ce-a avut el "un om plin de amatiă şi neştiinţă să scoată în vedeală astfel de carte" şi mărturiseşte că "învinovăţirea-mi este iubirea patriei, a vecinătăţii şi a românilor ce vorbesc cu această limbă, şi sunt gata să-mi ieu de Ia aceştia pedeapsa după vina mea". El încredinţează pe episcopul Filaret "că înşişi simpatrioţii lui vor să-i găsească la această alcătuire meteahne şi greşeli. Când insă? După ce se vor face dintr-aceasta destoinici, şi să-i învrednicească Dumnezeu". După ce apoi arată că numai un episcop ca Filaret era în stare să-1 judece, să-i îndrepte greşelile, să-i dea bune îndemnuri, Văcărescu zice: ,ji eu iarăşi mă aflu în osăndiă ca să aduc la vedere şi un Dicţionar de voi avea vieafă; ear de nu mă voi învrednici, las clironomi şi pe fiii mei cei trupeşti, şi pe fiii mei cei gramaticeşti ca să clironomiseascâ dragostea, râvna şi silinţa mea cea pentru binele, cinstea şi folosul simpatrioţilor şi a patriei".

Şi, în adevăr, Ienăkiţă Văcărescul murind la 1799, înveninat1 lăsă faimosul testament care constă din aceste celebre versuri:

"Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Ş-a patriei cinstire".

In gramatică el se sileşte a determina regulile principale ale limbii române şi, simţind marea importanţă a poeziei, dă şi câteva precepte de prozodie, de versificare sub titlul de Prosodiă (măsura tonului cuvintelor). Vorbind despre vechimea poeziei la popoarele antice, despre norma versurilor greco-latine, arată că: "Italienii, francezii, spaniolii şi alţii ce li se trage limba din limba latinească ca nişte pâraie, precum şi aceasta a noastră românească, n-au obicinuit a face versuri cu numere pe picioare, ca grecii şi latinii, şi eu nu bănuiasc a fi pricina alta, decât neaverea de multe litere vocale". Cu toate că se recunoaşte "dator să urmeze obiceiul acestor limbi ce-1 au la poesiă", însă în acelaşi timp râvneşte să arate şi vro câteva chipuri de versuri cu număr de picioare, dorind a urma şi celor două mai sus arătate limbi, (greaca şi latina) ca să arate şi evlavia cea după datorie ce are limba noastră la acelea. Pentru a pune pe cale pe viitorii poeţi, el dă preceptele următoare afară de mijlocul alcătuirii lor, afară de regulile construcţiunii ortografiei:

1. a se păzi cursul cititului, având apăsările cu regulă tot un fel a unui vers cu altul, cum zic arabii veasin şi usul: acesta este la greci numărul cu picioare, însă meşteşugit foarte.

2. a se păzi construcţiunea şi ortografia şi noima pe deplin.

3. a se face tăierea termenilor cele cuviincioase şi obicinuite. Iară chipurile potrivirei lor la sfârşit, măcar că arătăm vreo câteva versuri pentru pildă, dar poate un poet - după oranduiala şi regulile gramaticei alcătuind să facă şi alte multe chipuri, păzind câte am arătat pentru aceasta". Cu alte cuvinte, primul punct e relativ la ritmul, la cadenţa versului; al doilea la inversiuni, la ortografie şi corectitudine; al treilea la accent şi finală; cel din urmă se raportă la rime şi la modul lor de alternare, de împletire. Printre diferitele modele (modeluri) de versificare, în care alternează grupe şi strofe cu felurite măsuri, figurează şi următoarea definiţiune a gramaticei:

"Gramatica e un meşteşug ce-arată-alcătuire.
Şi toţi printr-însa pot afla veri-ce povăţuirc.
Şi scrie încă într-ales cu reguli arătate
Pe toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate.
Şi versuri înmeşteşugite învaţă d-a se face.
Siliţi-vă a o-nvăţa! sau faceţi cum vă place".

Poeziile lui Ianache Văcărescul aparţin când genului erotic, când elegiei, când cugetărilor şi sentinţelor filosofice. în gramatica sa a presărat câteva bucăţi de toată frumuseţea. Iată de genul erotic:

"într-un copaci zarifior
Un şoim prins în iănţişior.
Striga amar ciripind.
Norocul său blestemând:
- Multe paseri am vânat
Şi-m ziceam şoim minunat.
Iar aci laţul fiind întins.
Cum am dat, pe loc m-am prins
De inimă, nu de cap:
N-am nădejde să mai scap".

Iată o veselă comparaţiune adresată iubitei:

"Tu eşti puişor canar;
Nu te hrăneşti cu zahăr.
Nici măcar cu cânepioară.
Ci hrăpeşti o inimioară,
Ce-ai făcut-o jertfă ţie.
Ce-ai cu ea de gând, nu scrie".

D-a ai milostivire
Nu-i lucru peste fire
Şi cei ce au simţire

Nu pot tăgădui.
Iar firea arătată
D-a fi ne-nduplecată
De obştei defăimată.
N-am ce povăţui" .

Ca exemple de poezii elegiace:

.Amărâtă turturea.
Când rămâne singurea
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.
Cât trăieşte, tot jeleşte
Şi nu se mai însoţeşte:
Trece prin flori, prin livede,
Nu se uită, nici nu vede.
Şi cânt şi de câte-o dată.
Tot pe ramură uscată,
îmbla prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece.
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea
O mai turbură şi bea.
Trece prin pădurea verde
Şi se duce de se perde;
Zboră până de tot cade.
Dar pe lemn verde nu sade.
Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul
Ca s-o vadă s-o lovească
Sâ nu se mai pedepsească.
Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
încât doreşte să moară
Pentru a sa soţiară;
Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh amar şi vai de mine!

"într-o grădină Lâng-o tulpină.
Zării o floare ca o lumină.
S-o tai, se strică S-o las mi-c frică
Că vine altul şi mi-o rădică".

"La o-ntristare Amară foarte
Ncât cel ce-o are Să-şi roage moarte,
N-ai ce să faci. Nu-i mângâiere
Nu-i e putinţă Acel ce pere
Să-ţi dea credinţă:
Trebui să taci" .

"Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte
Ce boală te chinuieşte?
Fă-o cunoscută mie
Ca să-ţi caut doctorie.
Te rog fâ-mă a pricepe
Boala din ce ţi-se-ncepe?
Arată, pune, n-ascunde:
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?

A socoti că poate
Un om să facă toate
Oricâte va gândi,
Nu-i dat de istăciune.
Nici semn de-nţelepciune
Şi n-o va dobândi' .

"Ce-ai să-mi zici de mândrie?
Eu n-aşi fi mai vrut să fie,
Căci se-mpotriveşte firii,
Şi legii, şi omenirii.
Om la om să se arate
Ca cum nu-i c ca un frate?!
Tot cu rea deosebire
Face pe la toţi privire.
Cu turbare, ca o vită
Şi vatura n-c urâtă.
Aib-o cin-vrea s-o aibă
Dar cu mine treabă n-aibă" .

Printre exemplele de versificare citate de autor ca modele în care se sileşte a urma regulile prozodiei antice, Gramatica sa cuprinde şi pe cele următoare:

"Ce arc, cine şi-n ce fel ne arate?
Silinţa câte nu săvârşeaşte-n vreme?
Războaie face cu-mpotriviri ciudate!
Aduce, duce, ostencala-şi-o are;
Drept hrană dulce încă şi bucurie!
Apleacă firea şi voinţa şi-o cere.
Nescine unde ţic-o cară basis
La ver ce treaba va vea da-ncepe.

In ianuarie 1788 austriecii încep răzbelul cu Turcia. Mavrogheni voind să intre în luptă, Ienăchiţă stăruie a-1 potoli, îi arată ce consecinţe periculoase pentru soarta ţării pot decurge din această cutezătoare conduită, dar în zadar, căci Mavrogheni ardea de dorinţa de a deveni serakier al oştilor otomane. Neputând participa la asemenea acte, Ienăchiţă se retrase din funcţiune şi din ţară, plecă la Nicopole^ împreună cu alţi boieri. Aci stete de la martie până la octombrie. In acest monoton şi voluntar exil, spre a găsi consolaţi-une, începu o lucrare serioasă, legată ca manuscris în 2 mici volume. Scrierea, de altă mână, e foarte citeaţă, iar versurile intercalate şi notele de pe margine [sunt] făcute de mâna autorului. Ea poartă titlul de ,Jsioria a preaputernîfcijlor împăraţi otomani, adunată şi alcătuită pe scurt de dumnialui lanake Văcărescul, dikeofilax a bisericei ce mari a răsăritului şi spătar al Valachiei, începându-se în vremea prealuminatului împărat Sultan Abdul Hamid I, la veleatul hegiret 1202 şi mântuitorului 1788, în Nicopoli a Bulgariei şi s-a sevârşit în zilele preaputernicului împărat Sultan Selim III, la veleatul 1794 şi 1208 în luna lui Şeval". în precuvântarea acestei istorii, el declară că a scris-o fiind depărtat de lumeştile furtuni ale întâmplărilor şi de multele feluri de războaie ce desăvârşit au turburat toată liniştea patriei sale", pentru că este" afundat în valurile întristărilor şi pentru patimile ce sufer iubiţii săi simpatrioţi". El citise dintre istoricii turci pe Naima, pe Raşid şi pe Subhî, precum şi alţi istorici greci, latini, francezi şi italieni', pe care îi rezumă.

El începe cu Mahomet, fundatorul islamului, şi merge până la 1792. După ce expune viaţa şi faptele fiecărui sultan, îi rezumă caracterul prin câteva versuri de diferite măsuri şi tonuri. Iată cum se exprimă la pag. 10 despre Mahomet:

"Mahomet stătu în lume om foarte însemnat,
Căci s-arătă, din slugă, proroc şi împărat.
Şi dătător de lege, ce, după ce-o-ntocmi,
în trei părţi ale lumii de mulţi se priimi".

Despre Osman zice la pagina 24:

"D-a se numi Eroe în lume cineva.
Osman trebui să fi, iar nu doar altceva.
Făcu-ntăi stăpânire, apoi s-a arătat
Fără război, şi-n grabă calif şi împărat.
Şi-adăugă devletul cu ţări, şi se făcu
-Ncepcrc şi părinte împăraţilor d-acu".

La pag. 32 spune despre Murat I:

"Murat peri la pace, Iar nu când se bătea.
Ci doar Minerva tace. Iar Martc, cât putea
Striga la toţi să crează Că ş-acu e slăvit.
Şi cum peri toţi vază Că-i de vrăjmaşi lovit".

Despre Baiazid la pag. 37:
"Slava şi dobândirea
La împăraţi c firea.
Şi sunt îndatoraţi'
Pururea să le ceară
Până măcar să peară
Şi-atunci sunt lăudaţi.

Şi fulgerul se trece:
Nescine să se cerce
Nu-i lucru necrezut.
Şi Baiazid de piere
Cinstea lui asia zice.
De faţă e văzut".

Astfel urmează Ienăchiţă în toată partea primă a manuscriptului de 131 pagini1. Partea a doua începe cu viaţa sultanului Mahmud I (1730) - sub a cărui împărăţie Văcărescul Ienăchiţă "a văzut lumina lumii"- şi aci intercalează atât evenimentele ţării, cât şi peripeţiile vieţii sale, până ce ajunge la însemnările unor memorii private. [Pe verso paginei XVI autorul scrie o frază căreia nu-i indică locul unde trebuia introdusă, dar care, credem, se poate fi intercalată aici:] în evenimentele dintre 1740-1792 amestecă fapte din propria-i viaţă.
In iarna anului 1789 el narează cum, după intrigile şi banii lui Mavrogheni, Poarta I-a exilat la Rodos cu alţi 6 boieri, lăsându-şi familia-n Nicopole la finele lui noembrie.

Sub Alexandru Moruzi (1793-1796) Ienăchiţă Văcărescu poartă titlul de ban şi se poartă cu mândrie către despotul fanariot, silindu-1 - într-un timp de foamete cumplită - a-1 primi cu gugiumanul în cap în contra ceremonialului şi voinţei îngâmfatului hospodar.
In călătoriile sale prin Turcia şi Constantinopole, Ienăchiţă, cu multe osteneli şi cu cheltuială de bani, izbutise a-şi forma o carte, o colecţiune formată din copii scoase din condicele împărăteşti după toate documentele privitoare la România. Ea s-a pierdut astăzi, însă nu ne putem îndoi despre a ei existenţă, căci istoricul Fotino declara că a dobândit această carte de la Alecu Văcărescu, fi iul lui Ienăchiţă, şi că a întrebuinţat-o spre a extrage unele acte şi a face, într-a sa istorie, un rezumat al documentelor dintr-însa.

După o şedere de 2 ani la Rodos, Ienăchiţă la 1790 e eliberat împreună cu toţi exilaţii români, după omorârea lui Mavrogheni.

Moruzi ura de moarte pe Ienăchiţă Văcărescul. După repedea şi neprevestita lui destituire (în 30 august 1796) zicea cu furie: "deaca nu voi avea ştreang când îmi va cădea Ienăchiţă-n mână, voi lua pletele doamnei mele spre a-1 sugruma!" Când Moruzi reveni pe tron în a doua-i domnia, Ienăchiţă răposase pe la 1799, neavând încă 60 de ani împliniţi. Corpul lui fu depus în biserica Sf. Ioan cel Mare, alături de casele sale (de pe calea Victoriei, în faţă de strada Carol I, reparate şi stăpânite de dl. Belu).
In această viaţă, amestecată de plăceri, de măriri, de exiluri şi de amaruri, faptele lui ni-1 arată ca pe un bărbat de merit. Lucrările Iui literare sunt ca nişte pietre unghiulare, pe care s-a aşezat baza literaturii române. Gramatica sa - oricât de primitivă, de informă, necompletă şi imperfectă - e totuşi prima cercetare a regulilor limbii. Versurile sale, puţine şi restrânse, sunt primele modeluri de perfecţiune poetică. Istoria sultanilor, devenit la fine un memorial al vieţii sale, este o operă de preţ în neaverea noastră istorică. Dac-am poseda Culegerea-i de documente şi Dicţionarul ce promitea, ele ar fi pentru noi scumpe izvoare, precum e deja Pravilniceasca condică la care lucrase. în fine, iubirea lui pentru ţară şi pentru limba naţională fu şi testamentul ce lăsă familiei sale prin următoarele versuri, devenite celebre:

"Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Ş-a patriei iubire!"

Iată lista manuscriselor datorate poeţilor Văcăreşti, dăruite Academiei Române de d[omnul] Odobescu: 1) Manuscrisul Gramaticei: 2) o cărţulie mică, legată cu roşu, în care se cuprind poezii de ale lui Alecu Văcărescu în româneşte şi greceşte, cu o precuvântare de Nicolae Văcărescu, iar pe o coală deosebită o scrisoare a lui Nicfplae] Văcărescu către nepotul său Iancu Văcărescu; 3) o cărticică legată cu roşu cuprinzând copia după Britanicus, tradus în versuri de Iancu Văcărescu, exemplar care a servit ediţiunii din 1860; 4) optsprezece caete cusute, având copie după poeziile tuturor poeţilor Văcăreşti şi anume: a) o mică culegere din câte s-au putut găsi din poeziile banului Ianache Văcărescu; b) mică culegere de ale clucerului Alecu Văcărescu; c) asemenea de ale vornicului Nicolae Văcărescu; d) ale marelui logofăt Iancu Văcărescu; e) în fine, 9 caete cu copie mai veche din poeziile lui Iancu Văcărescu, cu corecturi de propria-i mână.

ALECU VÂCĂRESCUL clucerul.

Exilat la Rodos, Ienăchiţă petrecuse 2 ani, având cu cânsul pe fiul său cel mai mare, Alecu, dobândit de la prima-i soţie. Elena Rizu. Acesta, crescut în şcoala părintelui său, promitea a-i semăna şi chiar a-1 întrece, atât în capacitate politică, cât şi prin genu-i literar, însă exilat de tânăi, el dispăru pe la 1796 în temniţele Turciei, din cauza intrigelor politice din acele timpuri. Puţini poeţi români avuseseră, până la dânsul, graţia, focul, vioiciunea de imaginaţiune şi facilitatea vorbirii ale acestui tânăr. Versurile lui, deosebit de frumoase, ne arată cu cât talent ştia să-mlădie limba română într-o epocă când ea era încă incultă şi puţin deprinsă cu fineţea unei versificări curgătoare şi armonioase. Nu toate poeziile lui au fost tipărite, însă, câte au fost cunoscute s-au imprimat cu putere în memorie, încât au ajuns populare. Parte din ele au fost publicate de dfomnul] Odobescu, care a dăruit Academiei Române manuscrisele originale ale Văcăreştilor. Prin cartea lui Poezii originale autografe (tipărite-n Bucureşti la 1796) domniţa Caragea (a treia soţie a lui Ianache Văcărescu) trecuse cu 4 copii ai săi şi cu familiile celorlalţi boeri expatriaţi Arvanitohori din Temova, unde mizeria-i lăsă un singur copil, pe viitorul poet1 Nicolae Văcărescu vornicul.

NICOLAE VÂCĂRESCUL logofătul.

Sultanul Selim III (succesorul lui Abdul Hamid) şi împăratul Austriei Leopold (succesorul lui Iosif II) încheind pace, exilaţii români fură liberaţi în februarie 1790. Lui Mavrogheni (ruşinat şi învins) i se tăiase capul la satul Paela. Iama o petrece la Adrianopole, primăvara pregăteşte poduri peste Dunăre pentru turci şi-i place a se răsfăţa pe lângă înalţii demnitari ai Imperiului otoman.

ALECU VĂCĂRESCU,
fiul mai mare al lui Ienăchiţă (Văcărescu], fusese exilat şi dispăru în temniţele Turciei pe la 1796. El moştenise de la tatăl său darul poeziei, întrecându-1 chiar în privinţa fantaziei şi a graţiei. Versurile lui se păstrează încă în memoria poporului. Muri la 1796. Puţini români au avut până astăzi darurile poeziei, graţia, focul, vioiciunea de imaginaţiune şi înlesnirea de grai ale acestui tânăr care - imitând şi întrecând înrr-această ramură pe tatăl său - a ştiut în versurile lui să îmblădie limba românească într-o epocă când era încă foarte incultă şi puţin dedată cu fineţele unei versificări curgătoare şi armonioase. Poemele sale erotice, pe care poporul le păstrează în amintirea sa, stau încă netipărite.

NICOLAE VĂCĂRESCU,
al doilea fiu al lui Ienăchiţă, fu poet ca şi tatăl său, deşi mai slab decât dânsul.

[După aceste două rânduri scrise, autorul lasă toată pagina goală, desigur pentru a o completa altă dată.] n. ed.

BANUL BARBU VĂCĂRESCU
fu unul dintre boierii care protestară în contra modului cum Rusia, prin Regulamentul Organic, voia să răpească autonomia ţării. Insă pierdu viaţa în mai puţin de 6 luni . [Din nou, autorul lasă pagina albă.] n. ed.

IANCU VĂCĂRĂSCU.
"Când Regulamentul Organic, elaborat de boierii români în comitetul format de vodă Grigore Ghica, în anul 1830, fu împănat cu articole străine, ce răpeau autonomia ţării, sub preşedenţia unui consul rus, boierii[:] banul Brâncoveanu, banul C. Bălăceanu, banul Barbu Văcărescu, Const[antin] Câmpineanu, Scarlat Grădişteanu, determinaţi a nu recunoaşte articolele împănate de străini şi încuragind pe cel mai june dintre dânşii, pe Iancul Văcărescul, spre a protesta de faţă în colegiul electoral al boierilor capitalei, pentru - cei d-întâi - pierdură viaţa unul după altul în mai puţin de şease luni, ear cel mai june, I[ancu] Văcărescu, perdu libertatea prin esiliiu, calificat de poet, adică de eştentric. Iancu Văcărescul, încă de pe când scria Primăvara amorului, încă, poate, de pe la anul 1816, moştenind de la moşul său Ienache cheia limbii române, îşi scria versurile cu litere străbune. După anul 1828, aflând generalul Kisselef despre aceasta, îl califică de emitar al catolicismului"2. El îşi inaugura frumoasa-i muză mai-nainte de 1821. Era fiul lui Alecu Văcărescu. EI închide cu glorie corul acestei luminoase pleiade de poeţi Văcăreşti .

IOAN SIN IANCU VĂCĂRESCU,
fiul lui Alecu Văcărescu se născu în Bucureşti pe la 1790. Fiind însărcinat de către Caragea la 1818 să facă câteva versuri cu ocaziunea Condicei civile ce publica acel domn, pe când toţi curtezanii se aşteptau să vadă o odă în onoarea domnului fanariot, Ioan Văcărescu avu curajul să-şi expună în public sinţământele naţionale prin următoarea exclamaţiune:

"Ah, de-am putea redobândi
Şi câte-avem perdutc.
Atunci ce inimi n-ar vorbi.
Ce guri ar mai sta mute?
Atunci şi acel corb sărman
Iar acvilă s-ar face
Ş-orice român ar fi roman,
Mare-n război şi-n pace."

El ocupă funcţiuni şi avu rangul de mare logofăt. Tot la anul
1818 el întreprinse a traduce pentru teatru tragediile Regulus şi
Ermioncr. Mai în urmă traduse Aloiul înflorit şi Britanicufs] (în
versuri). Instruit şi iubitor de ţară, el participă în mişcarea de la 1821 şi ajută pe cât putu pe George Lazăr ca să înfiinţeze şcoala românească de la Sf. Sava. Asemenea i se datoreşte Napoleon la Schonbrun şi Sfânta] Elena, dramă. Bucureşti, 1847. Pe la 1827-[18]29 traduse-n româneşte tragedia Britanicu[s]3, după Racine, lucrare anevoioasă, dar meritorie pentru talentul lui Iancu Văcărescu, unul din părinţii cei mai demni ai limbii şi poeziei noastre. Această traducere o termină la 1829. Atunci, pentru prima oară, limba română se auzi pe scena teatrului din Bucureşti cu reprezentarea acestei piese de către elevii şcoalei de la Sf. Sava.

Piesa însă fu tipărită tocmai la 1861 în Bucureşti (tipografia Eliade). La 1830 imprimă în Bucureşti poeziile sale intitulate poezii originale". Iancu Văcărescu muri la 1863 în etate înaintată (73 ani).

Ca exemplu despre traducerile lui în versuri vom cita scena dintre Britanicufs] şi Junia, când Neron îi ascultă din ascuns şi Junia îngrozită dezminte prin vorbe iubirea ce are în inima sa (act. II, scena IV):

Britanicu[s].
Doamna mea, ce noroc aproape-ţi m-a adus, Duios să mai vorbim? Ce scump odor de sus! Dar, într-aşa plăceri, stă gându-mi în mâhniri Cu ce chip să avem adesea întâlniri.

Cu mii de învârtiri trebui acum să fur
Norocul ce avem d-a-ţi fi tot împrejur?
Ce noapte! Ce decept! In plâns tc-nfăţişezi
Ş-acci obraznici cruzi nu poţi să-i dezarmezi?
lubitu-ţi ce făcea? Un demon împizmat
Sub ochii-ţi ca să mor cinstea mi-a refuzat?
în ceasul spăimântării acelei groaznici frici.
In taină te gândeai mie ceva să-mi zici?
Princes-, ai vrut atunci vrun ce să fi putut?
Câte erai să-mi faci dureri ai socotit?
Nimica nu îmi zici? Mă priimindă înghicţi?
Astfel de mângâieri dai ticăloase-mi vieţi?
Vorbeşte: singuri stăm. Vrăjmaşul e-nşălat.
El, când aci-ţi vorbesc, aiurea-i ocupai.
Prilej prea fericit al depărtării ai.
Junia. în locuri ce-a cuprins mare-ai putere, stai.
Chiar zidurile aci c-au ochi poţi socoti;
D-aci, -mpăratu-n veci nu poate lipsi.

Britanicufs].
De când dar, doamna mea, aşa fricoasă eşti?
A se lăsa robi amaru-ţi priimeşti?
Inima-ţi unde e, care-mi jura cu dor
Neron c-o pizmui al nostru scump amor?
Frica fără folos goneşte-o, doamna mea:
Sunt inimă ce-ncă simt: credinţă-mi pot ţinea.
Mânia mea, din ochi toţi încuviinţând.
Muma lui Neron chiar ce voi s-arată vrând.
El Roma supăratu cu relele-i purtări...

Junia.
Căci spui ce nu gândeşti, de cuget ai mustrăn.
Insu-ţi de mii de ori nu mi-ai mărturisit
în Roma că de toţi e lăudat, mărit?
Cinstirea-ţi nu mi-ai spus, virtuţii Iui că-nchini?
Azi, altfel de vorbeşti, durerea-ţi dă pricini.

Britanicufs].
Vorbirea-ţi m-a uimit. Drept îţi mărturisesc
Să-1 lauzi ca s-aud n-alerg să te găsesc.
Când a-ţi încredinţa cruda-mi durere vrui,
Favorul d-un minut abia să fur putui.
Acest minut prea scump, doamna mea, l-ai pierdut
Să-mi lauzi un vrăjmaşi, peirea-mi ce a stătut.
Dar cu al cui îndemn în stare-aşa te pui?
Ce? Ochii-ţi tac? Prin ei nimic nu vrei să-mi spui?
Ce văd? Şi ochii mei ţi-e frică fric-a întâlni.
Or Neron ţi-ar fi drag? Ori eu urât ţi-aşi fi?
Ah! d-aşi putea s-o cred! Doamnă, te jur pe zei
Al turburăni văl după simţiri să-mi iei.

Vorbeşte, spune drept, doamna mea, m-ai uitat?

Junia.
Domnul meu, să te tragi. Aştept pe împărat".

Citind aceste versuri şi comparându-le cu originalul francez, trebuie să recunoaştem că versificarea nu e nici lesnicioasă, nici curgătoare, nici armonioasă. Fraza e totdeauna prea restrânsă, prea succinta, iar înţelesul apărea adesea confuz sub aceasta comprimare a limbii şi a versificării. Acestea nu sunt defecte provenite din lipsa de talent sau de experienţă a traducătorului, ci rezultatul unei tendinţe a spiritului şi gustului său către anticitate. în adevăr, trei generaţii de Văcăreşti literaţi - în culmea cărora se-nalţă poetul Iancu Văcărescu, - au venit, adăpaţi în sănătoase studii elenice să aducă limbii româneşti, c-un adevărat amor al patriei şi al frumosului, o cultură începândă în care ei toţi au simţit pornire de a uni verdeaţa vârtoasă şi nemăiestrita cruzime a limbii naţionale cu docta şi-mlădiita perfecţie a elenismului. în scrierile lor, şi mai cu seamă în ale lui Iancu Văcărescu, se ivesc învederate silinţe de a conduce limba noastră, încă şovăiîndă, pe căr[ări]le măiestrite, dar anevoioase pentru impcrfecţia ei, ale limbilor vechi. Din asemenea încercări, uneori încununate cu cel mai deplin succes şi în alte dese rânduri înfrânate dinaintea unor prea grele arduităţi, au născut asprimile şi anevoinţele de stil şi de versificare, ce se zăresc în unele scrieri ale Văcăreştilor şi mai ales în tragedia Britanicufs], unde traducătorul, voind să se constrângă la un stil cu totul clasic, la prozodia complicată şi exigentă a versului alexandrin, cu precugetare îşi crease mai de neînvins greutăţi.

Citind traducerea, fiecine lesne se va convinge că, pe lângă silinţele ce şi-a pus Ioan Văcărescul de a urma cu fidelitate stilul şi prozodia elegantului original al lui Racine, a fost din partea-i şi o înadinsă cercare de a constrânge slăbiciunile limbii române în formele-i mai nervoase şi mai concise, de a supune structura ei încă îndoioasă la inversiunile completite şi măestreţe ale limbilor clasice şi de a impune cuvântării ei aspre şi neîndemânatice o tăria, o preciziune, o flexibilitate pe care abia le pot dobândi limbile după o lungă şi stăruitoare cultivare.

Să nu ne înşelăm însă a crede că numai prin nemeritele lor imitaţii de pe limba şi formele antice Văcăreştii au câştigat un titlu nepieritor, de onoare în literile româneşti. Spirite cultivate şi hrănite cu studii străine, adânci şi serioase, ei avură însă inimi cu totul române. Inspiraţiunile lor sunt mai totdeauna curat naţionale. Muza lor spicuia pe câmpiile ţării şi limba română în copilăreasca ei frăgezime, le vărsă în veci cu îmbelşugare comorile graţiei sale.

Colecţiunea poeziilor lui Iancu Văcărescu, scrise la 1830 şi tipărite în Bucureşti la 1848, stau de faţă spre a dovedi că unele din poeziile sale au ajuns populare, răspândite fiind în mare parte de Anton Pann. Iată un fragment din Primăvara amorului:

"Se întinde o câmpia
Pe sub poale de Carpaţi,
Câmp deschis de vitejia
La românii lăudaţi.
Luptători sunt de o parte
D-un oraş ce a dormit,
O gârliţă-n cinci desparte
Un crâng foartc-nvesclit
Acolo am o căscioară
Pe un vârf de delişor:
Curge-n vale-i o apşoară
Murmurând încetişor.
împotrivă, smălţuite
Dealuri altele se văd
Şi-n vălcelile-nflorite
Mieii pasc, alerg, se joc, şed.
Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Ameţiri cu-ncredinţare.
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci.
Acolo cu sănătatea.
Cu odihna însoţit,
Toat-a vieţii bunătate
Dobândiam eu mulţămit.
Când Ia vie, la grădină.
Când la câmp de multe ori.
Cu o muncă prea puţină
Pildă dam la muncitori;
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam pasiri din zbor.
Când prin ţevi fulgerătoare
Cu plumb le-azvârleam amor,
Când cu câinii prin pădure
Vulpe, iepure fricos.
Lupul nărăvit să fure
II răniam mai cu prisos.
Trăgeam mulţi din locuinţă
Cea adâncă I-al apei fund
Câţi, dând la-nşelări credinţă.
Undiţi lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călări.
Jocuri, umblete pe jos,
Mă-ntăriau cu veselia
Şi-mi dau vederat folos.
Curăţia şi măsura
Masa mea împodobia:
Multămiai stomac, ochi, gură.
Dar mă sătura d-abia.