Omul are o dublă imagine asupra timpului: conştiinţa umană naivă vede timpul ca pe o trecere, ca un labirint în care orice individ intră şi în care se afundă cu fiecare clipă, neavând nici o şansă de a evada. Cea de-a doua perspectivă asupra acestui fenomen, aparent impenetrabil de raţiunea umană naivă, este imaginea ştiinţifică: acea conştiinţă că timpul poate fi măsurat, că omul este cel care deţine controlul asupra lui.
Deşi intuim această trecere a lui, ne este foarte greu să o definim, să o raportăm la experinţa individuală. De aceea căutăm diferite metode de a ne raporta la timp, de cele mai multe ori metaforizând un fenomen pentru mulţi inexplicabil. Afirmaţia referitoare la trecerea timpului este o metaforă. Însuşi timpul este o metaforă deoarece, la origine sa, cuvântul " metaforă " provine din greacă (gr. metaphérein), având sensul de " a transfera ". Timpul, ca fenomen, apare deseori ca o imagine a unui " curs de apă, deci cu ceva care se mişcă într-o anumită direcţie " . Acest fenomen mai apare simbolizat " de rozasă şi de roată, cu mişcarea lor de învârtire, de cele douăsprezece semen ale zodiacului care descriu ciclul vieţii şi, în general, de toate figurile circulare." Crearea acestei imaginii conduce la un proces semnificativ pentru înţelegerea timpul: spaţializarea acestuia, fără de care timpul nu poate exista în conştiinţa umană.
Trecerea simbolică de la spaţial la temporal nu ajunge să suprime rotireaîntr-un anumit sens, însă ocultează efemerul, neindicând decât un singur moment - prezentul.

Spaţializarea timpului este foarte clar ilustrată de către filozoful roman Lucian Blaga care oferă o imagine originală asupra curgerii timpului , distingând între:
- timpul havuz, definit drept " orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin exce¬lenţă spre viitor " ;
- timpul cascadă - " reprezintă orizontul unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului " ;
- timpul fluviu - " îşi are accentul pe prezentul permanent ".
Una dintre primele metafore ale timpului îi este oferită individului în copilărie când, dascălul îi reprezintă elevului timpul sub forma unei axe orizontale, cu trei puncte imaginare, situate astfel: un punct în centru - prezentul, la dreapta acestuia este situat trecutul, iar la stânga viitorul.
Aceste puncte imaginare relevă faptul că timpul este imaterial şi abstract şi, de aceea este nevoie de metaforizarea fenomenului pentru a putea fi perceput de raţiunea noastră. " Spre deosebire de spaţiu, timpul nu este o experienţă senzorială concretă sau fizică. Mai mult decât atât, spre deosebire de sistemul senzorial-perceptiv uman, specializat pentru a recunoaşte experienţa spaţială (precum aparatul vizual), nu avem un mecanism ana log de a procesa experienţa temporală".
Percepţia asupra timpului se aseamănă cu senzaţia pe care ne-o lasă adierea unui vânt : o simtim, dar nu vedem cine o produce. La fel şi trecerea timpului: ea lasă urme deoarece, o dată cu ea " trecem" şi noi prin viaţă. Timpul este în interiorul nostru şi, în acelaşi timp exterior nouă. Când trece o dată cu noi, este în individ, iar când individual îl poate cuantifica, acesta devine exterior lui.
Capacitatea acestui fenomen de a se metamorfoza este uluitoare căci, aşa cum afirma Abel Jeanničre în articolul Le temps et les changements socio - culturels, "timpul, devenit obiect poate fi vandut şi cumpărat". Această metaforizare a lui se realizează însă prin apelul la imaginaţia individului, care îl poate pune în raport cu realitatea.
Când vorbim despre timp, îi atribuim acestuia diverse concretizări: timpul zboară, poate fi omorât, este eficient , pierdut sau mult prea preţios. Această raportare la realitate se face prin intermediul limbajului, aşa cum argumentam în capitolul anterior. Dar, tocmai această alăturare de termini lingvistici atestă metaforizarea timpului, limba fiind o exteriorizare a gândirii.