Ion Luca Caragiale (1852-1912), dramaturg, prozator, poet, publicist, a lăsat literaturii române o operă complexă şi originală, alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societăţii româneşti, inaugurând o epocă literară de înaltă valoare artistică, atât din punct de vedere tematic, cât şi al limbajului surprins cu măiestrie neegalată până astăzi. Sarcastic şi necruţător, Caragiale satirizează sclipitor incultura, imoralitatea, corupţia, prostia omenească în cea mai largă accepţie a cuvântului, toate acestea fiind îmbrăcate în mantia transparentă a unei spoieli de cultură, a unui parvenitism provocator, atitudini ce se manifestă nu numai la indivizi izolaţi, ci la întregi categorii sociale.

Comedia "O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.
"O scrisoare pierdută" este o. comedie realistă de moravuri sociale şi politice, satirizate prin intermediul personajelor ridicole, a căror dorinţă de parvenire provoacă situaţii comice şi conflicte dramatice.

Nae Caţavencu, avocat, directorul ziarului "Răcnetul Carpaţilor", şeful opoziţiei politice din judeţ, întruchipează arivistul şi demagogul,
personaj construit cu mijloacele comicului. El este reprezentantul unei adevărate "şcoli" de frazeologie patriotardă (fals patriotism-!!, n.), motivată prin lipsa de conţinut a ideilor exprimate cu emfază. Caţavencu este fondator şi preşedinte
al Societăţii Enciclopedice "Aurpra Economică Română", de la care sustrăgea sume importante şi a cărei abreviere -A.E.R.- sugerează statutul de societate fantomă. Dovada ilegalităţilor financiare este poliţa falsificată pe care o găseşte, fără efort, Trahanache şi prin care Caţavencu îşi însuşise fraudulos 5000 de lei din fondurile societăţii: "Girurile astea două cu care onorabilul d.Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării?",
însuşirile caracteriale reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele acestui politician, iar în mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.
Nae Caţavencu este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Patron de ziar şi conducătorul opoziţiei politice, Caţavencu vrea să pară un cetăţean onorabil, obligat prin statutul de ziarist să informeze opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantajist josnic, folosind scrisoarea ca unealtă pentru parvenirea politică: "Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!". Caţavencu este caracterizat direct de alte personaje ale comediei: pentru prefect, el este "mizerabilul", "infamul", "canalia", iar Trahanache îl defineşte "mişelul de Caţavencu".
Şef al grupării de opoziţie, Nae Caţavencu se comportă fără niciun scrupul în lupta politică. El ajunge în posesia scrisorii de amor (pierdute de Zoe) prin înşelăciune şi viclenie: îl surprinde pe Cetăţeanul turmentat citind o scrisoare şi, recunoscând scrisul prefectului, Caţavencu îl invită "la o ţuică", îl îmbată şi-i fură documentul. în ambiţia sa nemărginită de a parveni, de a ocupa un loc în Parlament, Caţavencu nu se sfieşte să cerşească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la şantaj: "vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi ... între fruntaşii politici [...] Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!". Comicul de limbaj îi ilustrează prostia, deoarece el se autoinclude între "gogomanii" politici din fruntea judeţului.
Alte trăsături ale omului politic reies, indirect, din replicile şi faptele ridicole. Parvenit, şantajist, grosolan şi impostor, se conduce după deviza "scopul scuză mijloacele", pusă însă, din pricina inculturii, pe seama "nemuritorului Gambetta", pe care-1 confundă cu Niccolo Machiavelli, celebru, de altfel, pentru invincibilul principiu al parvenitismului. Caţavencu este înfumurat şi impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma şantajului ("Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!"), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea: "în sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!". Prin comicul de situaţie reies, în mod indirect, şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandânache, fără niciun scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe şi nu de Trahanache.

Contradicţia dintre esenţă şi aparenţă defineşte, indirect, perfidia lui Caţavencu în relaţia cu "venerabilul" Zaharia Trahanache, care declară că n-are "nici în clin, nici în mâneci" cu Nae Caţavencu,.ba, dimpotrivă, sunt chiar inamici politici. în esenţă, directorul ziarului "Răcnetul Carpaţilor" îl chemase la redacţie ca să-1 ameninţe cu publicarea scrisorii de amor a Zoei, însă aparenţa sub care maschează şantajul se manifestă printr-o atitudine plină de condescendenţă şi de grijă faţă de Trahanache, care-i reproduce întocmai cuvintele: "îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru". Prefâcându-se că-1 consolează, Caţavencu îi strecoară cu subtilitate avertizarea scandalului, în timp ce-1 învăluia în "delicateţuri": "Mi-e teamă[...] că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de...". De la aparentul respect cu care-1 întâmpină pe Trahanache, "Venerabile-n sus, venerabile-n jos", Caţavencu ajunge repede la şantajul transparent exprimat, ameninţându-1 că scrisorica de amor va fi publicată în gazetă şi pusă în "cercevea ca s-o vază. oricine-o pofti". Ipocrizia personajului atinge apogeul în finalul piesei, când, deşi învins, face urări emfatice la festivitatea electorală: "în sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache!".

Demagogia este principala trăsătură de caracter a lui Caţavencu, reieşită, indirect, din replicile personajului -"nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină"-, iar atunci când ea îmbracă forme patriotarde, personajul este de un ridicol desăvârşit: "Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România...". Comicul de limbaj se manifestă mai ales în discursurile politicianului, care reliefează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie "o poză" de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-1 îneacă, dramaturgul evidenţiind aceste atitudini ridicole prin didascalii: "Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge)... la fericirea ei!... la progresul ei!... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare)". în final, Caţavencu susţine o alocuţiune în care elogiază, demagogic, victoria democraţiei în recentele alegeri, cu aceleaşi fraze pompoase şi nonsensuri ale limbajului comic: "După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!". Cu o ipocrizie nelimitată, el accentuează "avantajele progresului" şi "binefacerile unui sistem constituţional", deşi constituţia fusese izbitor încălcată prin falsificarea alegerilor. Ignoranţa lui Caţavencu este evidenţiată, indirect, prin nonsensul afirmaţiilor -"Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"; "Societatea noastră, dar, noi, ce aclamăm noi? Aclamăm munca, travaliul care nu se face deloc în ţara noastră". Aceeaşi lipsă elementară de cultură rezultă şi din confuzii semantice, Caţavencu numindu-i "capitalişti" pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizându-se "liber-schimbist", adică persoana care promovează libertatea comerţului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorului capitalist şi nicidecum sensul "flexibil în concepţii", cum ar fi vrut să se autodefinească.

Prin comicul onomastic, se sugerează, indirect, firea de mahalagiu, de palavragiu a lui Caţavencu, întrucât cată înseamnă persoană răutăcioasă, cicălitoare, iar cuvântul caţaveică numeşte o haină cu două feţe, de unde reies, indirect, ipocrizia şi demagogia individului.
în studiul intitulat "Comediile d-Iui Caragiale", Titu Maiorescu apără valoarea estetică a operei şi demonstrează că întreaga creaţie artistică reliefează realitatea politică şi socială a epocii, dând astfel o replică usturătoare inamicilor scriitorului, susţinând totodată rolul moralizator al artei, care îşi propune să îndrepte tarele şi moravurile politice şi sociale, iar în cazul lui Caragiale acestea se corijează prin râsul batjocoritor.