"Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
(autor canonic)

Operă de întindere medie, basmul este o specie epică în proză sau în versuri, în care întâmplările reale se îmbină cu cele fabuloase, reieşind principalul mijloc estetic al acestei creaţii literare, fantasticul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, adesea înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi "tărâmul celălalt", spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.
Creatorul basmului cult în literatura română este considerat Ion Creangă (18377-1889), "Povestea lui Harap-Alb" fiind publicată la 1 august 1877 în revista "Convorbiri literare". Opera este un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient (heterodiegetic). Naraţiunea la persoana a IlI-a îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Timpul narativ cronologic, situat într-un plan al trecutului fabulos, şi spaţiul narativ nemărginit definesc specificul basmului.
Harap-Alb, personajul principal şi eponim (care dă numele operei-«.«), este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămas în zona umanului pentru că este prietenos, cuminte şi ascultător ca un flăcău din Humuleşti, nefiind înzestrat cu puteri supranaturale. El devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase, ca în
basmele populare, ci prin autenticitatea lui umană, fiind adesea cuprins de frică şi nesiguranţă, de neputinţă şi disperare, având, aşadar, slăbiciuni omeneşti. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării personalităţii pentru a deveni conducătorul unei familii, experienţă necesară viitorului adult. Ideea este susţinută argumentat de exegetul George Munteanu, care afirmă că "Povestea lui Harap-Alb" este un "veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre".
în basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat în conflict cu forţele malefice, reprezentate de minciună şi întruchipate de antagonist (antierou), Spânul. în finalul basmului, adevărul iese triumfător, impostura Spânului este demascată de fata împăratului Roş şi răul este învins.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Din referirea directă a naratorului heterodiegetic reiese că eroul este naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, din care cauză fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele personajului este un oximoron, deoarece cuvântul harap înseamnă negru, aici având sensul de "rob" (negru-alb).
Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje înzestrate cu puteri supranaturale, principala trăsătură a lui Harap-Alb fiind aceea că ştie să-şi facă prieteni buni şi devotaţi. Mezinul craiului ' reface experienţa de viaţă a tatălui, care călătorise în tinereţe prin aceleaşi locuri, codrul în care se rătăceşte simbolizând un adevărat labirint, o lume necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul de a se feri de omul spân. De altfel, probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind în mod esenţial la formarea lui ca adult. Podul păzit de craiul deghizat în urs sugerează trecerea eroului într-o altă etapă a vieţii, de la adolescenţă spre tinereţe, iar fântâna fără roată şi fără cumpănă, semănând cu o grotă, simbolizează locul renaşterii, al schimbării, deoarece tânărul intră fecior de crai şi iese rob.
Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se simte vinovat că îneălcase promisiunea de a se feri de omul spân, deoarece el fusese deprins să ţină seama de poveţele părinteşti, atitudine ce reiese, în mod direct, prin autocaracterizare: "Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum". Naiv, dar cuminte şi ascultător, el urmează sfaturile adulţilor care-i voiau binele, aşa cum respectă întocmai îndrumările pe care i le dăduse cerşetoarea în alegerea armelor şi a calului. Aceste însuşiri sunt relevate atât prin caracterizarea directă a naratorului, "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste [...]", cât şi indirect, din fapta eroului de "ase potrivi spânului" şi a intra în fântână, fără să se gândească la pericolul care-1 pândea.
Trăsăturile morale se disting indirect, din faptele, atitudinea şi comportamentul eroului, precum şi din relaţiile lui cu celelalte personaje. Deşi mediul ambiant şi social constituie un mijloc de caracterizare indirectă specific personajelor realiste, protagonistul, înzestrat cu însuşiri omeneşti, dovedeşte loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, îşi respectă cuvântul dat, manifestă distincţie şi nobleţe sufletească, atestând astfel originea crăiască şi educaţia aleasă primite în casa părintească.
Relaţiile protagonistului cu celelalte personaje scot în evidenţă, indirect, alte trăsături care definesc latura umană a flăcăului. Faţă de Spân, Harap-Alb este cinstit, loial şi corect, nu-1 trădează niciodată, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, mulţi crai şi împăraţi i-au oferit "bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" Spânului. Relaţia dintre Verde-împărat, fetele acestuia şi Harap-Alb evidenţiază, indirect, bună-creştere, condescendenţă şi respect, valori morale înrădăcinate printr-o educaţie deosebită.
Ca în orice basm, eroul principal are ca ajutoare (personaje năzdrăvane care-1 sprijină necondiţionat) pe cei mai buni prieteni, calul fabulos şi Sfânta Duminică, ei putând avea şi rol de mistagog (care îndrumă neofitul, maestru spiritual-w.n.). Teama ji nesiguranţa, slăbiciuni tipic omeneşti ce pun stăpânire pe protagonist, se remarcă, indirect, din vorbele deznădăjduite adresate calului sau Sfintei Duminici în secvenţele în care primeşte poruncile Spânului să aducă "sălăţi" din grădina ursului şi pietrele preţioase încrustate în pielea cerbului: "Şi de-aş muri mai degrabă, să scap o dată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori. [...] dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu". Sfânta Duminică observă metehnele flăcăului şi-i reproşează în mod direct şi moralizator evidenta descurajare care-1 cuprinsese: "Parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată".

O experienţă fundamentală pentru maturizarea protagonistului o constituie întâlnirea cu omul roş, un pericol pe care ar fi trebuit să-1 evite, după cum îl sfătuise craiul. Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai multe episoade/probe menite să ducă la peţirea fetei împăratului Roş pentru Spân. Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, indirect, prin atitudinea faţă depersonajele-donatori, regina furnicilor şi crăiasa albinelor, care-i dau câte o aripioară şi-1 ajută să reuşească în probele impuse de împăratul Roş: separarea nisipului de sămânţa de mac şi identificarea fiicei adevărate a împăratului. Iniţierea, flăcăului evoluează indirect prin învăţătura ,că orice om, cât de neînsemnat sau de ciudat ar părea, poate fi de folos şi tânărul capătă experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă), conturate uneori cu elemente groteşti, semnifică omul dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate avea şi pe care flăcăul, ca şi Ion Creangă însuşi, le priveşte cu înţelegere bonomă şi jovialitate. Harap-Alb şi-i face prieteni sinceri şi devotaţi, ca să-1 ajute în depăşirea tuturor probelor, fiecare folosind tocmai năravul definitoriu: "tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul" (Ochilă).
Pentru desăvârşirea iniţierii şi a experienţei de viaţă, Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata împăratului Roş, care, în finalul basmului, îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi cu smicele, apă moartă şi apă vie. După demascarea Spânului şi uciderea acestuia de către cal, Harap-Alb redevine el însuşi, feciorul craiului, viitorul împărat care îşi poate asuma răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă.
Umanizarea personajului de basm se face şi prin arta naraţiunii, caracterizată de oralitate şi umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic alcătuit din cuvintele şi expresiile populare, din numeroasele regionalisme folosite de Harap-Alb: "Se vede că mi s-a apropiat funia la par" (mi s-a apropiat sfârşitul-».«.); "Măi! da al dracului onânie (pocitanie, urâţenie-n.«.) de om şi acesta [...] grozav burdăhan (pântece-«.n.) şi nesăţios gâtlej".
în concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pecare a povestit-o "sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice". (Pompiliu Constantinescu)