Omul-fantă are îndepărtate origini./ El vine din afară:/ din afara frun¬zelor,/ din afara luminii protectoare / şi chiar / din afara lui însuşi.// Ia fiinţă venind./ Astfel, el se umple / cu imaginile di¬forme / atârnând lă¬ţoase de marginile / exis¬ten¬ţei,/ sau, pur şi sim¬plu,/ el adulmecă exis¬tenţa / şi ia naştere lăsându-se / de¬vorat de ea.// Nu se ştie cine mă¬nâncă pe cine./ Omul-fantă azvârle mari piramide / de vid / peste mari deşerturi.// El se apropie, se apropie./ Întâlneşte sfera / şi are vederea aerului / şi a simunurilor.// El mănâncă o frunză,/ dar o mănâncă pe dinlăuntru./ El este în afară pântec / şi înlăuntru gură cu dinţi./ Nu se ştie cine îl mănâncă pe cine.// Omul-fantă face înconjurul lumii / şi există numai cât să ia cunoştinţă / de existenţă.// Sufletele morţilor / sunt atmosfera terestră./ Respirăm sufletele lor;/ sufletele lor îşi înfig câte un deget / adânc în respiraţia noastră.// Omul-fantă moare / ca să ia cunoştinţă de moarte./ El se lasă respirat / şi la rândul lui / respiră / obiectele însufleţite şi neînsufleţite / ca şi cum ar fi aer.// Nu se ştie cine respiră pe cine./ Istoria coagulează în cuvinte solemne;/ viitorul ni se înfăţişează sub forma unei / vorbiri / pronunţate de nişte guri / cu mult mai perfecte decât ale noastre.// Pământul lui "a fi"/ îşi trage aerul din pământul / lui "a nu fi"./ Nu se ştie cine îl respiră pe cine.// Omul-fantă vine şi vede./ Nu se ştie dacă între ochiul lui / şi ochiul lucrurilor
/ există vreun spaţiu pentru vedere.// Retina omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deo¬dată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalţi,/ alţii pe ceilalţi,/ ceilalţi pe ceilalţi./ Nu se ştie cine îl vede pe cine.// Nu e loc pentru semne,/ pentru direcţii./ Totul e lipit de tot.// Omul-fantă vine din afară,/ el vine de dincolo / şi încă de mai departe de dincolo./ Odată venit,/ nu se mai ştie cine-a venit / şi cine într-adevăr e de dincolo / şi încă de mai departe de dincolo / este.// Totul e lipit de tot;/ pântecul de pântec,/ respiraţia de respiraţie,/ retina de retină.//
***

Che¬ia din dedicaţie (lui Hegel), dar şi evoluţa eve¬nimentelor dată de poemele an¬terioare ne îndrep¬tă¬ţeşte să echivalăm expresia "omul-fantă" cu spiritul, mai precis cu naşterea sa şi proclamarea concomitentă a planului co¬respunzător. Însă o dată născut ("ia fiinţă venind") el pri¬meşte un atri¬but uluitor: poate glisa în mod conştient pla¬nurile spa¬ţiului şi poate presa timpul pentru a-i viola mis¬terul şi legile bunului simţ (trecutul şi vii¬torul sunt astfel lipiţi unul de altul). El, spiritul, are capacitatea de a realiza oricând incizii (fante) în trupul ab¬stract al timpului sau al spaţiului, mărind sau micşorând gra¬dul de vibraţie.
Atunci când vibraţia scade, spiritul "adulmecă exis¬tenţa", lumea materială adică, "şi ia naştere lăsându-se de¬vorat de ea", cunoscând prea bine legea creşterii şi a des¬¬creşterii (a vieţii şi a morţii, a ciclicităţii). Dar "există nu¬mai cât să ia cunoştinţă de existenţă" - o clipire de ochi la scară cosmică, un secol pentru pământeni şi "moare ca să ia cunoştinţă de moarte" (aceeaşi clipire de ochi). El, spi¬ritul, schimbă planul fizic cu planul astral, traversând fanta spa¬ţiului, mărind sau micşorând gradul de vi¬braţie.
Omul-fantă este simbolul pendulărilor pe care spi¬ritul le rea¬lizează pe o axă con¬venţională a timpului, în¬tre lumi paralele, între pla¬nu¬ri oarecum identice şi totuşi atât de diferite, dar întru totul lipite una de alta ("totul e lipit de tot"). Spiritul e lipit de pielea trupului, retina spiritului e li¬pi¬tă de re¬tina lucrurilor, "pân¬tecul de pântec, respiraţia de res¬piraţie". E o lume cvadri¬di¬men¬si¬onală propice evoluţiei.
După cum am constatat în Elegia a treia (auto¬sco¬pia), există me¬tode şi tehnici temeinic elaborate, prin care spi¬ritul poate lua contact (vremelnic) cu planul astral, de¬du¬blându-se. Mărturii despre "biografia" Omului-fantă (sau frân¬ turi de me¬di¬taţie pe această temă) aflăm şi în alte poezii st㬬nes¬ciene: "Nici un lucru nu poate să ocupe acelaşi spa¬¬ţiu în acelaşi timp cu un alt lucru" (Fals citat din Euclid). Dar sufletul şi trupul? "A¬dorm şi îmi las ca¬pul să-mi atârne în lumea simultană, eli¬be¬rând de greutatea capului meu aceas¬tă lume şi-ngre¬unând cu greu¬tatea acestuia lumea si¬mul¬tană." (Certarea lui Euclid, vol. Laus Pto¬lemaei, 1968).
Omul-fantă, spiritul adică, navetează între lumi si¬multane, des¬picând reali¬ta¬tea şi bunul simţ comun pentru a pătrunde "dincolo", unde funcţionează un alt tip de lo¬gică.
Poemul Omul-fantă nu este o anti-elegie şi nu a jucat niciodată rolul lui Iuda ("trădătorul") în raport cu Me¬sia şi cei 11 apostoli biblici - după cum chiar Nichita a ţinut să ne convingă. Dacă poemul ar fi purtat titlul Elegia a ze¬cea, cum era firesc, nimeni din galerie nu ar fi protestat, pentru că nu ar fi avut motiv.
Titlul dat de Nichita, altul decât Elegia a ze¬cea, se asea¬mănă cu tehnica deco¬ratorilor de locuinţe care, pe un perete îm¬brăcat în marmură albă, implantează o placă de marmură roşie sau gal¬benă, pentru a sparge monotonia.
***
În opinia criticului Ion Pop, "nu este o elegie, pen¬tru că Omul-fantă e simbolul universalei cuprinderi, al to¬talei îmbrăţişări a lumii." (Ion Pop, Monografia, 1980, p.68). Luis Bolle vine cu alt ar¬gu¬ment: "A¬ceastă elegie e ne-numerotată căci, într-un anu¬me fel, omul-fantă, privire pură, pare a nu avea «ochi pro¬priu» şi nu poate «intra în calcul»" (Luis Bolle, Imagini şi limbaj, cf. Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 231). Mircea Martin propune concluzii: "Aspiraţia spre uni¬tate existenţială şi gnoseo¬logică se realizează plenar în poemul Omul-fantă. Întâlnim aici o suprapunere a fiinţei cu Marele Tot, o identificare conştientă de sine"( Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, EPL, 1969, p. 11-12). Eugen Si¬mion schimbă registrul: "Omul-fantă este un di¬vertisment comic într-o operă serioasă. Ca să nu supere pe zeu, lup¬tătorul aşeză la coada cortegiului triumfal un bufon. Co¬mi¬căria este supapa necesară tragicului pentru a nu muri de con¬gestie. Omul-fantă este spiritul pozitivist care tră¬ieşte în lumea aparen¬ţelor (.). El poate fi identificat cu conştiinţa noastră limitat exis¬ten¬ţială." (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, 1978, p. 181-182). Pentru Ştefania Mincu (1987), "Omul-fantă e omul văzut din exterioritatea sa; este doar ideea de om, cu totul impersonală şi ab¬stractă" (p.109).