datând din anul 407 î.Hr.

Oedip la Colonos reia firul povestirii din tragedia Oedip rege, care se încheie cu automutila-rea nefericitului fiu al lui Laios, Oedip.
Din Oedip la Colonos, aflăm că cei doi fii ai lui Oedip, Eteocle şi Poli-nice, care i-au urmat la tron, în semeţia lor îşi gonesc tatăl orb de la curtea Tebei.

Bătrânul neputincios, condus de fiica sa mai mare, Antigona, pleacă în lume. Ani de-a rândul el străbate lumea ca cerşetor, în chinuri nesfârşite, mângâiat numai de dragostea fiicei sale.

Dar suferinţele urmează să-i aducă izbăvirea: Apolon îl sfătuieşte să meargă în ţinutul Atenei, la Colonos, în dumbrava sfântă, consacrată Eumenidelor şi zeilor subpământeni, spre binele celor care îl vor adăposti şi spre blestemul celor care l-au alungat.

Oedip, încovoiat de bătrâneţe, condus de Antigona, soseşte în dumbrava sacră de lângă Colonos. El îl roagă pe regele Tezeu să-i dea adăpost şi ocrotire, iar când va muri să-1 înmormânteze in această dumbravă. Va li un bine pentru Atena, fiindcă îi va servi drept pavăză când tebanii o vor ataca. Tezeu îl primeşte pe bătrânul surghiunit cu toată căldura şi îi acordă ospitalitatea ce se cuvenea celor ce imploră refugiu.

Dându-şi seama că sfârşitul îi este aproape, Oedip îl cheamă pe Tezeu şi îl roagă să-1 însoţească în adâncul dumbrăvii unde îi va încredinţa o taină, care va apăra Atena de atacurile Tebei.
Această taină Tezeu n-o va destăinui decăt urmaşului său în momentul în care el însuşi va fi pe moarte. Oedip îi dă un sfat lui Tezeu: să caute să se conducă numai după voinţa zeilor şi să nu depăşească măsura lucrurilor, fiindcă multe oraşe au păcătuit, ajungând astfel la nenorocire. După ce urează prosperitate şi fericire întregii ţări, împreună cu Tezeu, pătrunde mai adânc în dumbravă.

Tragedia Oedip la Colonos este considerată testamentul spiritual al lui Sofocle. Ea este rodul unei experienţe îndelungate şi sintetizează întreaga gândire şi simţire poetică, cetăţenească şi religioasă a marelui poet tragic elin. Momentul culminant al tragediei este conferit de măreţia pe care o dobândeşte Oedip. Resemnarea lui, acceptarea sorţii, nu este însă un semn al neputinţei, ci dovada unei energii nestăvilite, a unei voinţe supreme de a suporta suferinţele vieţii. El obţine iertarea zeilor nu prin supunere slugarnică, ci prin tăria de a îndura chinurile sorţii.