Acestui text fundamental eminescian i s-au găsit sensurile profunde prin studiul variantelor şi prin conexiune cu poeme de referinţă, ca Luceafărul sau Glossă. 'Text-cheie a cărui gestaţie îndelungată (între 1873 şi 1882) presupune o insistentă revenire la motive şi idei care s-au filtrat şi s-au esenţializat în timp. Oda pentru Napoleon a avut iniţial 11 strofe, apoi 13, reducându-se treptat până la 5 strofei Dedicaţia s-a transformat într-un discurs monologal de la a treia versiune (1879), devenind o "elegie şi rugă de mântuire spre a trece în moarte" (Ioana Em. Petrescu), o meditaţie pe tema tragismului existenţei fiinţei superioare care-şi asumă suferinţa şi moartea. Aşadar, titlul se mai justifică doar în măsura în care e vorba despre o odă închinată Fiinţei ce se defineşte prin iubire şi al cărei atribut ineluctabil este moartea. Dacă iubirea şi moartea sunt determinările fiinţei, atunci Oda... poate fi considerată drept un cântec de dragoste şi moarte.

Patetismul şi nostalgia (sentiment cosmic la Eminescu, la fel ca melancolia şi tristeţea) sunt atitudinile congenere eului liric. Dionisiacul (definitoriu pentru fiinţa trăind cu voluptate iubirea şi moartea) şi apolinicul (soluţie a echilibrului şi armoniei cu universul) rezumă trecerea de la o ipostază la alta. De la primele versiuni, atitudinea nostalgică a fost simptomatică, iar grandoarea titaniană a figurii lui Napoleon devine atributul poetului, ipostază a geniului, după cum mantia, însemn al majestăţii, va deveni marcă a poetului însingurat.

Adăugând la acestea semnificaţiile
unor mituri poetice ca acela al fiintei tragice, cu determinările suferinţei şi morţii ca limite relative sau absolute, al sacrificiului de sine (asimilat arderii titanului Hercule), al visului mistuitor, ca al luceafărului - încercare de a schimba ordinea lumii, al nepăsării triste care devine sinonimă nemuririi reci, Odă... se situează, într-o ordine logică, după Luceafărul şi Glossă.

Tânăr, visător, poetul împrumută atitudinile specific eminesciene - voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vieţii în vis şi invers. Motive emblematice rezumă sensurile cele mai profunde ale poemei: steaua nemuritoare - ce anunţă ideea de unicitate, mantia, rugul, titanul.

Motivele noi (faţă de variantele dedicate lui Napoleon) aduc textul mai aproape de sensibilitatea romantică: codrul, lira horaţiană, elementul mitologic.

Aşadar, de la ipostaza de geniu (nemuritor), unic, însingurat, cel pururi tânăr coboară la cea de fiinţă trecătoare, atinsă de moarte şi de suferinţă. Tinereţea şi visarea, atribute ale daimonului însingurat şi nemuritor, sunt depăşite"' în ipostaza umană; coborârea, ca în Luceafărul, e răspunsul la chemarea iubirii "dureros de dulci"; lecţia suferinţei din iubire aduce gustul morţii ca voluptate şi, prin moarte, intrarea completă în nemurire. Suferind din iubire, cel însetat de "voluptatea morţii ne-ndurătoare" se supune arderii sacrificiale, devenind, în dispoziţia sa titaniană, un damnat: "Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, I Ori ca Hercul înveninat de haina-i; I Focul meu a-l stinge nu pot cu toate I Apele mării". Damnarea vine tot din statutul său de instanţă uman-genială (daimon), căci visul întreţine arderea de sine: ,Ł)e-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, I Pe-al meu propriu rug, mă topesc in flăcări..." Pierderea singurătăţii (unicităţii) înseamnă pierderea de sine şi, de aici, agonia: "De-al meu propriu vis..." Simbolul păsării Phoenix sugerează speranţa recâştigării sinelui, purificat prin ardere. El cere, interogativ, redobândirea "vieţii" sub forma corpului de lumină: "Pot să mai re-nviu lumi nos..." Corp de lumină au, însă, doar zeii. Astfel, ambiguitatea fiinţă -nefiinţă se rezolvă ca în Luceafărul: când fata de împărat îi cere Luceafărului viaţă, îi cere, de fapt, moarte. Reintrarea în nemurirea rece e posibilă doar prin moarte. Iar moartea se câştigă prin cunoaştere de sine.

Sandul reînvierii din propria cenuşă, garanţie a intrării în altă formă de existenţă, cu puteri regeneratoare, este, de asemenea, mit; pasărea Phoenix constituie modelul restaurării fiinţei în atributele sale eterne^
Ultimei rostiri a nefericitului "albatros" îi e proprie dorinţa de recuperare a singurătăţii, a nepăsării triste, a sinelui - pentru a putea muri, adică a reintra în nemurire: "Piară-mi ochii turburători din cale, I Vino iar în sân, nepăsare tristă; I Ca să pot muri liniştit, pe mine I Mie redă-mă?.

Dacă în Rugăciunea unui dac eul dădea glas dorinţei de stingere fără urmă, nevoii de linişte, de mântuire definitivă, de eliberare prin moarte (Nirvana), în Mai am un singur dor acesta asocia morţii ideea consubstanţialităţii cu natura. în schimb, în Odă... moartea devine atributul fiinţei, oferind limanul spre nemurire. Astfel, dorinţa regăsirii, prin detaşare, ca geniu face din acest poem o rugăciune de intrare în moarte a fiinţei însetate de absolut, care aspiră la recuperarea locului privilegiat, dar trist, pe calea cunoaşterii de sine. Acestea sunt ideile fundamentale ale acestui poem excepţional prin adâncimea mesajului şi prin forma sa clasică.

La acest nivel, al alcătuirii formale. Odă... e un exerciţiu de compoziţie după model antic. Strofa safică e construită din trei versuri safice şi un vers conclusiv, adonic. Versul safic are o alcătuire specifică: un troheu + un spondeu + un dactil + doi trohei; sau, adaptat limbii române care nu cunoaşte silaba lungă şi o înlocuieşte cu silaba accentuată: doi trohei + un dactil + doi trohei. Ultimul vers al strofei e aşa-numitul vers adonic (adoneu): un dactil complet şi unul descompletat sau un dactil şi un troheu.