Iscodit adesea de critici şi de jurnalişti pentru a afla ce fapte şi întâmplări au de¬clanşat "ex¬pulzarea din me¬morie" a paradoxalelor elegii, Nichita Stă¬nescu s-a dovedit ex¬trem de zgârcit în dezvăluiri, am¬plificând misterul. De altfel, Alex. Ştefănescu re¬marca: "În poezia lui Nichita Stă¬nescu există foarte puţină «bio¬grafie». Dacă nu am avea do¬cumente propriu-zise la dis¬poziţie, cu greu ne-am face o idee despre viaţa poetului cer¬ce¬tându-i ver¬surile" (Alex. Ştefănescu, Introducere., Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 22).
Explicaţia e simplă şi o găsim într-un interviu pu¬bli¬cat în revista Tribuna, în 1978: "Ca să fiu sincer, nu iubesc intimitismul în literatură, considerând ca nefăcând parte din zona es¬teticului. De bună seamă că orice poezie, orice nu¬velă, orice roman sau piesă de teatru se stârneşte şi se scrie, se inspiră dintr-o seamă întreagă de pricini intime, numai că ele nu au dreptul să transpară ca atare, pentru că literatura este o comunicare generală. Chiar dacă este pro¬dusă de individ şi receptată de individ, ea trebuie să se ridice la nivelul speciei" (Nichita Stănescu, Starea poeziei, în Tribuna, 22, nr. 11, 16 martie, 1978, p. 8, in¬terviu, cf. Fiziologia poeziei, 1990, p. 569).
În ciuda acestei declaraţii ferme, nu vom aban¬dona stră¬dania de a reconstitui împrejurările în care au fost re¬dactate poe¬mele.
"11 Elegii este singura mea carte trăită. Dacă ar fi să o mai scriu încă o dată, este singura carte pe care aş refuza categoric să o mai scriu. A costat prea scump. Astăzi mă uit la 11 Elegii cum se uită
; doctorul Bar¬nard la pacientul Blai¬berg. Mă tot uit: mai ţine-n ea inima de atunci? Când o va res¬pinge?" (Nichita Stănescu în dialog cu Adrian Păunescu, în vol. Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 520-528).
Altă dată, în Antimetafizica, Nichita a reluat ideea că la ba¬za căr¬ţii a stat un eve¬niment dramatic: "Această carte, în ciuda tristeţii fundamentale care a stârnit-o şi a auste¬rităţii ei aproape totale, mi-a adus cel mai mare noroc literar, încât, uneori, mă gândesc surâ¬zând amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ţi aducă un ne¬noroc bine exprimat!" (Nichita Stănescu, în Antimetafizica, 1985, p. 102-103).
De fapt, ce se întâmplase?
În 1962 (6 iunie), Nichita Stă¬nescu şi Doina Ciurea îşi legalizau relaţia care dura de aproape zece ani, că¬sătorindu-se. Volumele Sensul iubirii (1960) şi O vi¬ziune a sen¬ti¬mentelor (1964) sunt martore ale acestei poveşti de dra¬goste. După nuntă, cei doi locuiesc pentru un timp cu părinţii Doinei, dar ulterior pri¬mesc o casă pe b-dul Dimitrie Can¬te¬mir. Idealist prin definiţie, Nichita acu¬ză noul statut, noile obli¬gaţii şi riscul de a renunţa la o viaţă boemă.
În 1964, "relaţiile matrimoniale sunt tot mai dificile, poetul su¬portând greu rigorile instituţiei fără intensitatea sen¬ti¬mentelor care îl robiseră iniţial. Spre sfârşitul anului, o cu¬noaşte pe Ga¬briela Melinescu, poetă în plină afirmare, în tensiunea relaţiei lor Nichita Stănescu creând cele mai ex¬plozive opere ale sa¬le" (Alexandru Condeescu, Poezia Magna, în Album, 1984, p. 148). Nichita îşi părăseşte căminul con¬jugal fiind găzduit, pe rând, de prieteni.
Un an mai târziu, în decembrie 1965 locuia, îm¬pre¬ună cu Ga¬briela Melinescu, într-o cameră cu pământ pe jos: "Evident, cu excepţia a două elegii (Elegia a doua, Getica şi Ele¬gia oului, a noua), care erau poe¬zii răzleţe, publicate anapoda în periodice, res¬tul au fost compuse sau mai precis dictate Ga¬bri¬elei Meli¬nescu, în decurs de două zile şi două nopţi, într-o ca¬meră cu pământ pe jos, într-o foame şi puritate tru¬pească abso¬lută, fapt care le în¬dreptăţea să tindă către ceva profund, pur şi per¬fect" (Antimetafizica, 1985, p. 102-103).
Din firimiturile de declaraţii ale lui Nichita reiese că cei doi în¬drăgostiţi au îndurat un frig cumplit în bojdeuca de la marginea Bucu¬reştiului şi o foame care i-a dus în pragul disperării. Aveau bani doar de pâine, de ţigări şi de ceai ne¬gru, austeritatea ducându-i cu gândul la "cina cea de taină".
Instinctul lui de supra¬vieţuire îi cerea s 59; se în¬toarcă la căldura şi îndestularea căminului conjugal, dar orgoliul său mas¬culin îl oprea să facă acest gest.
"Era un pat cu o cergă pe el şi un covor olte¬nesc cu mo¬ti¬ve tipice şi abstracte. Venise iarna şi Ga¬briela, care avea cei mai frumoşi dinţi şi mai os¬ten¬tativi din lume, avea un talent să clănţăne din ei aprig. Se apropiau sărbătorile şi nu aveam de nici unele. Muream de foame şi nu mă puteam de¬cide da¬că să ră¬mân cu ceea ce iubesc sau să mă întorc la ceea ce am iubit. Din când în când număram în minte banii pe care îi aveam în bu¬zunar şi făceam calcule cam cât s-ar cuveni de băut şi de mâncat pentru Anul Nou. Aveam mâinile îngheţate, de aceea nici nu se putea pune pro¬ble¬ma că am fi putut citi o carte" (Anti¬metafizica, p. 104).
Cu siguranţă că agonia nu a durat numai două zile, din moment ce întâmplarea l-a marcat atât de profund pe Nichita, spunând că este singura carte pe care ar re¬fuza să o mai scrie, deoarece a costat prea scump. Nu a fost un post pe care cei doi l-au ţinut deliberat, ci aproape că au expe¬rimentat inaniţia fără voia lor. Frigul, dar mai ales foamea, i-a făcut să se gândească uneori la moarte, ca la o izbăvire, dar acest gând a fost îndepărtat cu râvnă din construcţia poemelor.
Ideea o regăsim în două dedi¬caţii scrise de Nichita unor prieteni: "11 feluri de a muri ale lui Nichita" - dedicaţie pe vo¬lumul 11 Elegii oferit lui Gheorghe Tomozei, respectiv, "11 Elegii sau Cina cea de taină. Pe prima pagină a manus¬cri¬sului, într-o notă explicativă, poetul scrie: «Text compus până în ianuarie 1966 şi re¬ve¬lat ca sistem în de¬cembrie 1965 - ianuarie 1966, o dată cu depăşirea prin con¬templare a unei acute dorinţe de a nu mai fi. Acest text este retranscris într-o noapte din luna a VI-a a anului 1975, pentru M.N. Rusu. Nichita Stănescu»".
Am putea emite ipoteza unei tentative de suicid, iar ele¬giile să fi avut rolul unei "scrisori de adio". E greu de spus că aşa a fost.
Şi totuşi, în acel decembrie 1965 Nichita a avut în¬tâl¬nire cu moartea. Scăpând tea¬făr, s-a izbăzit de ea pen¬¬tru tot res¬tul vie¬ţii. Privind înapoi, nu ima¬gi¬nea morţii îl bân¬tuie, ci dramatismul ex¬perienţei trăite:
- "Şi cine eşti dumneata, Nichita Stănescu?
- Asta mă întreb şi eu de atâta timp. Uneori îmi re¬citesc Elegiile şi atunci îmi spun: nu, nu!" (Nichita Stănescu în dialog cu Adrian Păunescu, vol. Sub semnul în¬trebării, 1979, p. 30).
Volumul a avut un succes literar de proporţii, fiind tra¬dus şi pu¬blicat în mai toate limbile lumii.