Mihail Sadoveanu a pastrat cadrul istoric, pe eroul roman trait printre cazaci, alaturi de alte personaje istorice reale ( Petru Schiopul, Nicoara Potcoava, Alexandru, fratele sau, hatmanul Sah ), si a construit un roman de aventuri cu care a si debutat in 1904, intitulat sugestiv "Soimii". In 1952, dupa aproape o jumatate de secol, a simtit nevoia sa il refaca si a realizat o capodopera de gandire politica, de filosofie a vietii si de limbaj memorabil, numita simplu, dupa numele eroului omonim. Chair daca subiectul ramane acelasi, diferentele de conceptie asupra existentei, asupra menirii si a rostului unui conducator in stat, chiar deosebirile de viziune literare si de arta a scrierii sunt majore.
Actiunea romanului incepe in anul 1576 la doi ani dupa asasinarea miseleasca a lui Ion-Voda, angajat deplin in conflictul cu marea boierime dinauntrul tarii si cu dominatia otomana din afara.
La hanul lui Goascu Haramin, se bea vin vechi din ulcele noi si se istorisesc momente din viata domnului Ion-Voda, cu ocazia sarbatorii numite Rusalii. Aceasta crasma se afla "la o raspintene de drumuri care apucau spre Roman si Piatra Baia, spre valea Siretului si scaunul tarii". La Tuchilati, fusese in acea zi iarmanoc, iar la intoarcere, au poposit la Gorascu Haramin, mai multi oameni din satele invecinate. Acolo petreceau vreo "zece-doisprezece gospodari" care impartasau "minciuni intelepte auzite la iarmanoh despre necazurile tarii petrecute in acea primavara"
Dupa mai multe discute intre cei aflati la han despre domnia lui Ion-Voda, bunatatea si dreptatea cu care a actionat pestru mai multi sarmani si mai ales despre ultimul sau atac impotriva turcilor,despre care nimeni nu stia cu exactitate soarta domnului si a armatei sale, niste calatori popositi la han au auzit ca ostenii in frunte cu nicoara ar fi intrat cu oastea in Moldova si ca "au palit
" la Iasi in incercarea comandantului lor de a-si razbuna fratele ucis cu sange rece de catre otomani.
Cei doi calatori erau Diacul Radu si Ilie Caraiman de la Runc, tovarasi fideli de-ai lui Nicoara. Cei doi se aflau in drum spre satul Boura unde trebuia sa se intalneasca cu restul luptatorilor si cu maria sa Potcoava. Multumindu-le pentri ospitalitatea celor de la han, drumetii se urca in caruta lor si pornesc la drum sperand ca Nicoara cu ai sai sa ajunga teferi la locul stabilit, intrucat domnul era taiat de sabie si se temea de inveninarea ranii acestuia.
In acelasi timp, Nicoara Potcoava era in drum spre Boura, insotit de fratele sau mai mic Alexandru, batranul ostean Petrea Ganj,tatal lor si tovarasii acestora: Alexa Totarnac, supranumit si "Vulpea", Stefan a Mariei, Gheorghe Stangaciu, "fratii de cruce"din tinutul Sorocii, Toader Ursul si Cracin Harbuz, sau mustaciosii. Ambele grupuri de calatori s-au oprit in acea seara pentru a se odihni si si-au reluat drumul la primele ore ale diminetii. Apropiindu-se din ce in ce mai mult de sat, Alexa tatornac "a dat chiot prelung care a haulit ppe valle si a sunat din ripa in ripa pana la Boura". Acestia s-au oprit si au asteptat raspunsul care a venit in scurt timp inapoi. Bucurosi de semnalul diacului, "cei opt judecatori"au pornit catre luncile Moldovei.
Acolo, deja sositi, Caraiman si diacul Radu, au reusit sa aprinda un foc slabut din cateva "vreascuri marunte"si muschi uscat. In acea seara, "pribegii" au poposit pe malul inalt al raului Moldova. Diacul Radu a inceput sa-I povesteasca mariei sale Nicoara cele auzite la hanul lui Haramin, iar ceilalti incercau sa-si gaseasca locul, unii la focul ce palpaia in vant, altii sub caruta, unde dormeau linistiti. Ramasi la foc, unchesul Petrea si Caraiman, au fost deranjati din linistea lor de niste copii care venisera la ei sa le ceara un carbine pestru a aprinde si ei niste paie. Dupa placarea oastetilor, dinspre Boura "a scaparat"un fulger. Un sfert de ceas peste lunca s-au scuturat norii intunecati, "au clipit fulgere si au detunat trasnete". La scurt timp dupa potolirea vremii, Alexa si diacul s-au intors in lunca acestia fiind plecati in sat sa gaseasca ajutor si totodata adapost pentru a vindeca rana lui Potcoava. Vestile cu care au venit erau bune, intrucat acestia s-au oprit intai la logofatul Iorgu Samson, al carui boier era socru parcalabului Irimia, cel care l-a vandut de Ion_voda turcilor pe 30 de pungi de galbeni, precum Iuda l-a vandut pe Iisus pe 30 de bani de aur. La aflarea acestui lucru, Nicoara a poruncit plecarea in acea noapte catre casa boierului. Vulpea si diacul au fost calauza catre vadul Sasului. Ajunsi la casa mazilului, Nicoara se afla in siguranta, bucurandu-se de ingrijirile necesare.
In acest context facem cunostinta cu presvitera Olimbiada, o batrana inteleapta care prin apelativul "Sfanta-Vineri", adresata la fiul sau Iorgu, ne aminteste de basme. Acesta femeie era sotia preotului Dionis, uncenic al preotului Amfilohie arhimandrit, "mai-marele camarii de taina a lui Stefan Voievod batranul". Avea invatatura veche si alina durerile trupului, descurcand mahnirile inimii. Chemata la patul bolnavului, presvitera a observat inmendiat lucrurile semnificative "petecea cu bour pe veriga de aur"din degetul cel mic si "un burduf de piele neagra ca o punga taraneasca, insa mult mai mare", ce se afla printer bagajele lui Nicoara. Batrana a intuit ca acolo nu poate fi decat visteria de razboi ramasa de la Ion-Voda cel Cumplit. Ajutata de stapana casei si de Ilinca, curate rana, iar in timo ce lucra murmura, pentru initierea ilincai, modul de preparare a medicamentului. Pregatind totul pentru odihna bolnavului, il poate lasa singur iar pe cei care l-au ingrijit si vegheat, presvitera ii pofteste la sfat in camera alaturata. In mod special a invitat pe Alexandru ca sa-si "sporeasca invataturile". La un astfel de divan, discutiile aluneca spre vremuri intrate deja in legenda, vremea "Voivodului cel batran, Stefan"si a urmasilor sai pana la ultimul descendent, Ion-Voda, disparut si el asa cum se cunoaste. La casa logofatului Iorgu, unde se afla ostenii lui Nicoara, apare badea Ghita Botgros. Invitatii pun la cale o vanatoare de misterti, pentru ca ogoarele satenilor erau devastate de aceste fiare.destoinicia ostenilor si a catorva localnici face sa cada, sub plumbii lor, cativa mistreti. Vanatoarea odata incheiata, urmeaza petrecerea cu vin, muzica si dans.
In timp ce lumea petrecea, presvitera in vegheaza pe bolnav. Prin mintea ei trec ganduri si aduceri aminte despre originea fratilor Potcoava : curtea cneazului Iorgu Liteanu si a jupanesei CaLomfira, aventurile lui Stefanita -Voda, mai apoi ale sotnicului Petre, urmate de nasterea celor trei frati - Ion, Nicoara si Alexandru. Povestirea presviderei se completeaza parca prin visele bolnavului.
Dupa ce s-a insanatosit, Nicoara se pregateste de plecare; sentimentele nelamurite incercate fata de Ilinca, nu sunt de natura sa-l impeidice in hotararile luate. Constient de soarta sa, isi asuma indeplinirea datoriei fata de fratele sau, Ion, care inaintea mortii, i-a inmanat sabia, impreuna cu indemnul "s-o porti tu ! fii vrednic". Plecarea si despartirea de razesii din Davideni intareste insa convingerea hatmanului, ca in actiunile viitoare, se poate bizui ppe oamenii tarii. Aceleasi manifestari de adeziune il intampina de-alungul drumului spre Nipru, indiferent ca popasul se facea la manastiri, la stani sau satele razesesti, ideea inrolarii in armata hatmanului ii urmareste deopotriva de monahi, razesi, pastori, pescari sau haiduci.
Dintrún impuls sentimental, Nicoara se abate pe la curtea parintilor sai, unde a crecut , amintindu-si de "curtea copilariei lui cu turnul de piatra si livezile intre parcane inalte,., odaile cu cai si catire" si de mama sa care trecea din camera in camera imbracta "in straiul ei cernit". Atunci aflandu-se in acel loc, totul era de nerecunoscut "turnul se prabusise, si-l invaluiau iederi salbatice. Din curte numai era nimic, trecuse peste ea pojarul. Acoperisul pariclisului se daramase". Nicoara a poruncit celor care il insoteau sa poposeasca la pranz in Poiana Ursului, lasand totul "pustiei". In poiana au observat ca nu erau singuri, acolo aflandu-se o de tabara de rudari "cu vetre de foc si collibe de frunzar ". Speriati de sosirea neasteptata a ostasilor, cei 28 de rudari s-au asezat "pe branci si cu fruntea plecata". Limba pe care o vorbeau era necunoscuta domnului. Era "o limba veche de la imparatia lui Por-Imparat, pe care numai Ilie Caraiman o putea deslusi". Dupa ce a stat de vorba cu judele rudarilor, Zailic, Ilie afla ca ei sunt tot din Runc si faptul catoata familia lui s-a prapaditsi imprastiat, lui ramanandu-I, ca mangaiere, doar gandul luptei si al razbunarii.
Satele, c are apara in fata drumetilor ne pun in contact cu alte categorii sociale, dar indifferent ca este vorba de brudnici sau pescari, toti dovedesc de buna credinta, slujind si aparand, cand se iveste ocazia, nu doar ceata lui Nicoara , ci, in special, ideea simbolizata de ea , aceea a libertatii. Vatmanul Agapie, cel care a luptat in armata lui Ion-Voda, e primul din sirul oamenilor devotati intalniti in cursul calatoriei, capitanul Mitrea sau capitaul Cozmuta, care isi asuma sarcina incredintatii unor scisori imporante lui pan Tadens Kopitki din Movilau, fac parte din acelasi grup. Astfel peste tot , Nicoara Potcava se afla intre prieteni, este calauzit si condos de oameni de incredere, gazduit in case sigure, ospatat cum se cuvine, pentru ca in el si-au pus nadejdea razesi, pescari, padurari, podari, pastori,monahi si haiduci, intr-un cuvant tot poporul.
Atunci cand oamenii domniei se afla pe urmele hatmanului, localnici ii indreapta pe drumuri gresite sau il hartuiesc pe slujbasii imparatesti si domnesti. Cu aceste dovezi sigure de sprijin, Nicoara trece Nistrul. "Astfel trecerea hatmanului Nicoara peste Nistru, in Ucraian, s-a facut in vederea razesilor moldoveni insirati la mal cu capetele descoperite si-n haulirile de bucurie a;e monarhului care se stransese in duminica aceea la targul Movilaului". Intalnirile cu pan Tadens Kopitki in Movilau, si cu evreul Iacob lubis filosof (prieten din copilarie) la Bratlan, servesc tot pregatirilor de lupta, dar au in plus farmecul izvorat din comunicarea cu prieteni luminati. Iacob lubis ne dezvaluie o alta fateta a personalitatii lui Nicoara, aceea de om instruit, cultivat. "Se cuvenea sa fii invatat pustiit de lume, sa nu tii sabie.(.) Asa ca eu ducandu-ma pentru interesele mariei-sale la Liov, nu voi inceta sa caut suluri care se mai aduc din cand in cand de la Bizant. Ca sa ai cu ce petrece nopti lungi." Hatmanul poarta sabia pentru dreptate, asa ca nu va inceta sa se ingrijeasca de oaste. "eu ma duc acuma la Zid-Negru. vreau sa stau acolo ca intr-o tihna dupa tradnice vremi. De mine sa se vorbeasca putin, ispravile mele sa ramaie nestiute. Dar ostenii mei sa nu se leneveasca, nici sa se imputineze. Sa steie alaturea cu razboinicii de la Praguri, sa-si ascuta sabiile, sa-si primesca dobanzile, pan ace-mi vom face trebuinta mie".
Viata lui la Zid-Negreu se desfasoara sub zodii linistite. Planurile sale siplomatice, intelegerea cu hatmanul Sah, prietenia cu Demir Han, vanatoarea de cai salbatici organizata cu participarea cazacior si a tatarilor, constituie tot atatea elemente de pregatire pentru pedepsirea domnitorului Petre Schiopul si a tradatorilor lui Ion-Voda. Daca toate circumstantele vietii sale publice par favorabile telului propus, viata lui particulara este tulburata de vestile transmise prin vatmanul Agapie de catre presvitera Olimbiada, de la Davideni. Bucuria scrisorii cu aluzii la iubirea Ilincai nu poate fi totala; zbuciumul sau rezulta din hotararea de a-si inchina viata luptei, refuzandu-si placerile harazite celorlalti oameni.
Pregatirile diplomatice dau roade; asasinul lui Ion-Voda, turcitul Cigala, este prins cu ajutorul lui Demir-han. Mari maiestrii de calatorie, in frunte cu Alexei Pokotilo, ii initiaza pe moldovenii veniti la Praguri mamurea armelor de pe cai. Nu intarzie nici pedepsirea boierului tradator Gavril Ciohondaru. Simtitind apropierea momentului decisiv, la Praguri sosesc vechile noastre cunostinte din Moldova: parintele Agatanghel,hotul Neculai Stramurare, Nechita si Domnite Girbovu, Ghita Botgros si altii. Totul fiind pregatit pana la cel mai mic amanunt, in ziua de 12 noiembrie, sotniile trec Nistrul, ajungand in scurta vreme la Iasi. Bine pregatiti ostenii condusi de Nicoara Potcoava cuceresc usor Iasul. Mitropolitul Anastatie anunta poporul ca "maria san u vine voievod din mila necredinciosilor ismailiteni, ci vine cu oaste crestineasca si cu puterea sabiei sale, aducand norodului nadejde ca sa traiasca slobod, cum au trait si mosii nostrii din veac.(.) Maria sa Ion-Nicoara-Voievod vine ca parinte al tuturor". La vestirea aceasta, poporul raspunde prin entuziasm: "La vorbele prea-inaltului s-au talauzit asemenea tunete de hauliri, mugete si chiote de bucurie, cum nu se pomenise niciodata la vreo domnie noua".
Asezat in scaun, Nicoara Potcoava se pregateste pentru momentul mult asteptat, pedepsirea principatilor vinovati de tradarea lui Ion-Voda, dar cursul firesc al evenimentelor e interupt de graba cu care Alexandru se indreapta spre davideni. Acolo, insa, nu va mai gasi decat mormantul Ilincai. Intoarcerea la curte o face numai decat insotit de presvitera Olimbiada. Divannul se judecata incepuse; capetele vinovatilor cad sub palosul calaului, cea de-a doua putere statornica de la curtea Moldovei, dupa aceea a logafatilor, cum contesta cu tristete Nicoara. Prin iscusinta lui Neculai Stramurare, Irimia Golia cade in capcana si, predat domnitorului, il asteapta pedeapsa. Cand unchesul se pregatea sa-l decapiteze, Alexandru, s-a trezit din boasa sa, se impotriveste lui Petrea injunghiindu-l si apoi, strapungandu-se si el. Dupa tragedia in care tatal cade ucis de propiul sau fiu, Nicoara porunceste inmormantarea celor doi iar in ziua urmatoare , in timpul unui ospat, isi anunta hotararea :" Iubitilor mei frati si osteni, implinindu-ne datoria cuviincioasa catra Maria sa pentru linistea inimii noastre, acuma petrecerea ce am avut-o cu scaunul tarii Moldovei conteneste. Bem picatura din urma pentru domniile voastre care ramaneti, si noi ne-om duce la Praguri, unde-I slobozia noastra". Ultimul sau popas il face in Davideni, cu scopul esential si nedeclarat de a mai vedea "locul unei primavera si al unei iubiri", dar si cu scopul recunoscut de a o lua pe presvitera in Ucraina.
Daca romanul incepuse catre sfarsitul primaverii anului 1576, la hanul lui Haramin, se incheie cu acelasi loc, printr-o simetrie de compozitie. Timpul destinat incheierii se fixeaza cand "soarele lunii lui cuptor a anului 1578 era in toiul arsitei, pe o vreme de seceta, cand incepe in Moldova secerisul holdelor". Printer nenumaratei musterii ai hanului se afla, din nou, Ilie Caraiman, insotit de Neculai Stramurare, caruia ii revine rolul solului ce anunta sfarsitul lui Nicoara. Ultimele cuvinte ale fostului domnitor: "din sangele meu va creste rascumpararea,cum creste graul dintr-o samanta. Nu voi pieri intreg. Ramane-ti cu bine si aduceti-va aminte de mine ", functioneaza ca o prevestire si un noi indemn la lupta. Nicoara Potcoava a disparut, a trecut si el "ca un vis al noroadelor", dar speranta in libertate a ramas. Cartea se incheie printr-o viziune prevestitoare: "din duhul sau care nu se stinge ne-om aprinde noi si altii de dupa noi cum se aprinde lumina din lumina".