Imitându-l pe Einstein, fizicianul (vezi teoria rela¬ti¬vităţii) şi pe Uli¬sse, Odi¬seul, care şi-a în¬cordat arcul în sala de piatră a peţitorilor fru¬moasei Pene¬lopa, Nichita Stănescu a în¬cer¬cat să îndoaie lu¬mina "ca pe o ramură a cărei singură ra¬mură era soarele". O ima¬gine titanică şi energetică a forţei spi¬ri¬tuale pe care Nichita o râvnea.
Uneori astfel de ambiţii pot fi fatale, căci ea, lumina, "se clintea doar atât cât să mă azvârle cu tâmpla de pietre". Şi-atunci, se caută alte poteci, opuse. Se son¬dează reversul luminii - întunericul, noaptea, somnul şi vi¬sele, pornind de la ideea: "în¬tu¬necând întunericul, iată por¬ţile luminii" (Haiku, vol. Epica magna, 1978).
Deodată, ochiul din frunte devine un "lac negru" (uleiul negru al viselor de noapte). După suprimarea dis¬cer¬nământului începe o călă¬torie fascinantă spre interior. Mai în¬tâi "soarele cade fâlfâitor", "teii că¬deau peste um¬brele lor", "mâinile-mi cădeau peste pietrele line", "pleoa¬¬pele cădeau pes¬te cercuri stră¬vechi". Căderea se pre¬lungeşte până în adâncul pământului mai întâi, unde totul colapsează ca într-o "gaură neagră" a universului, ca la sfârşitul lumilor ("Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc / chiar timpul intră-n timp / ca două oglinzi paralele"). Că¬lătoria spre centrul pământului e o inedită sondare a viitorului, a ce va fi.
La a doua încercare (tot neizbutită) de a încorda lumina, "arcul ei destins deodată / mă azvârli în sus". Că¬lătoria astrală e o întoarcere spre zorii uni¬ver¬sului, spre în¬ceputuri, spre mater¬ni¬tatea lumilor. Lumina nu mai are tai¬n
e; de acolo de sus se vede to¬tul limpede, cum "lumina ta¬ie haosul şi-l umple / cu chipuri, cu imagini, cu seminţe, / pe care-n tre¬cere le-a smuls / din coaja-al¬bastră-a glo¬bului". Te¬ma aratului şi a seminţelor e tratată pe larg în A unspre¬zecea elegie, unde aflăm că "noi suntem se¬min¬ţele".
Timpul curge înapoi, spre începutul lumii: "Ado¬les¬cenţa iată-mi-o-napoi", "şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntâia mea iubire / şi anul şapte-al vieţii mele regăsit, / şi primul da şi pri¬mul nu / şi prima mea uimire".
Se spune că astfel de experienţe pot fi reale (nu doar vir¬tuale sau poetice. O ex¬perienţă asumată conştient, care te trans¬formă defi¬nitiv şi îţi dă puterea să descoperi legi obiec¬tive; legi cu ajutorul cărora Marele Creator a făurit Universul, într-o zi îl va distruge şi-ntr-o altă zi îl va făuri din nou, la infinit. Şi-atunci "adăugam aer aerului, verde - frunzelor, / dragoste - inimil or, cer - ierbii, / dar mai cu seamă încă o pre¬zenţă / prezentului". Precum Ma¬rele Creator.
Brusc, nu mai avem nevoie de trecut, nu mai avem ne¬voie de vii¬tor, căci "te iubesc, strigam, prezent al vieţii mele". Devenim locatari fideli ai acestei zone temporale şi susţinători ai demersului socratic: cine sunt eu?
Elaborarea acestui poem ar fi putut sta la baza unui pro¬iect mai vast, de factură cosmogonică, materializat ulte¬rior în vo¬lu¬mul 11 Elegii, deşi Nichita mărturiseşte că ideea acestei con¬struc¬ţii poetice datează din timpul stu¬denţiei. Nici acest lucru nu ar fi de mirare, dacă ţinem cont de dex¬teritatea poetului de a-şi elabora poemele în memorie, astfel în¬cât "se creează un decalaj temporal u¬neori foarte mare între revelaţia primordială şi expresia ei de¬fi¬nitivă, între mo¬mentul conceperii şi apariţia în volum a poe¬mu¬lui" (Alexandru Condeescu, Secvenţial biologic, în Album, 1984, p. 22).