Roger Caillos ("În inima fantasticului") afirma că fantasticul este "o încălcare a ordinii recunoscute, o rupere aproape insuportabilă de lumea reală. Cele trei momente ale oricărei scrieri fantastice sunt: ordinea, ruperea şi revenirea la ordine".
Adrian Marino ("Dicţionar de idei literare") susţine că fantasticul reprezintă "invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane, a supranaturalului în mijlocul naturalului".
Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine.
Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea firească a realităţii. Se observă, astfel, existenţa celor două planuri : real şi ireal iar această intruziune a unei "alte realităţi" enigmatice în lumea obişnuită stârneşte nelinistea sau spaima personajelor, care se străduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor neobişnuite în care sunt implicate. De regulă nici o explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare. Prin echivocul şi prin incertitudinea pe care le întreţine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire de basm, naraţiunea fabuloasă tradiţională, care înfăţişează lumi închise.
Opera literară "La ţigănci" de Mircea Eliade este o nuvelă fantastică publicată în volumul cu acelaşi titlu, volum apărut în 1969 şi marchează începutul unei noi
etape în creaţia literară a lui Mircea Eliade, în descendenţa fantasticului filozofico-mitic eminescian, fiind considerată o capodoperă a fantasticului românesc. Este o nuvelă deoarece are un singur fir narativ, o construcţie riguroasă iar accentual cade pe protagonistul care trăieşte o experienţă ieşită din comun.
Dintre caracteristicile fantasticului, în nuvelă se observă: neliniştea personajului care nu găseşte o explicaţie pentru evenimente, ezitarea lui şi a cititorului, compoziţia gradată a naraţiunii, finalul ambiguu, dispariţia reperelor de timp şi spaţiu la apariţia supranaturalului.
Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă , care are două planuri narrative (real şi ireal), în care evoluează personajul aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie întâmplărilor. Nuvela fantastică are temă, narator, conflict, relaţii temporale şi spaţiale specifice.
Tema nuvelei "La ţigănci" este aceea a ieşirii din timpul istoric, linear, ireversibil şi a trecerii în timpul mitic, circular. Alte teme care se regăsesc în text sunt: labirintul, timpul, memoria. Sorin Alexandrescu considera nuvela "o alegorie a morţii sau a trecerii spre moarte"
Titlul nuvelei sugerează o hierofanie, loc de manifestare a sacrului ascuns în profan. Locul numit "la ţigănci" reprezintă simbolic "lumea cealaltă", liberă de limitele timpului şi ale spaţiului.
Compoziţia nuvelei este organizată dialectic. Intrările şi ieşirile profesorului de pian Gavrilescu, personajul principal al nuvelei, din planul real şi planul ireal şi invers determină alternanţa celor două planuri: real-"ireal"-"real"-ireal. Textul poate fi împărţit în cinci secvenţe narative: 1)-"în tramvai", 2)-3)-"la ţigănci" (proba "ghicirii ţigăncii" şi rătăcirea în labirint), 4)-"revenirea în spaţiul real", 5)-"întoarcerea definitivă în spaţiul irealităţii" ceea ce echivalează cu moartea.
Primul episod cu rol expozitiv realizează o riguroasă construcţie în ordinea realităţii. Bucureştiul toropit de căldură îşi dezvăluie mai întâi faţa profană, prozaică. Tramvaiul devine un simbol al acestui topos închis în care existenţa se desfăşoară mecanic, pe trasee prestabilite. Tot ceea ce se abate de la "normalitatea" acestei lumi e considerat "un scandal". Astfel, călătorii din tramvai comentează pseudoscandalizaţi existenţa bordeiului-palat al ţigăncilor. Gavrilescu circulă de trei ori pe săptămână cu acest tramvai şi se întreabă de fiecare dată ce se află în grădina cu nuci a ţigăncilor. Brusc, el îşi aminteşte că şi-a uitat partiturile de pian la eleva sa, Otilia Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboară, intenţionând să ia tramvaiul în sens invers, dar pornind pe jos îl scapă. Exclamaţia "Prea târziu!" încheie episodul. La acest prim nivel al lecturii - planul literal - se construieşte o realitate voit familiară, a "banalului cotidian". Apelând însă la tehnica epicului dublu, scriitorul operează o insesizabilă trecere dinspre realitatea obiectivă spre realitatea secundă, fantastică. Astfel, sub banalitatea aparentă a conversaţiei întâmplătoare din tramvai se ascund câteva motive ce instituie treptat un plan secund de semnificaţie: motivul caniculei (metaforă a toropelii existenţiale din lumea profană) se dezvoltă ca într-o parabolă în fragmentara poveste despre colonelul Lawrence. Opoziţia real-ireal se materializează la nivelul textului prin câteva antinomii: caniculă/răcoare, amnezie/anamneză (amintirea iubirii din tinereţe îi revine după 20 de ani), aglomeraţie (în tramvai)/singurătate (pe strada pustie, era singur), drumul înainte/"direcţia opusă", spaţiu artificial (tramvaiul)/spaţiu natural, paradisiac(grădina).
Episodul al doilea este concentrat pe motivul "ghicitului ţigăncii". Aventura de cunoaştere a eroului se desfasoară într-un topos care se defineşte prin ruptură cu spaţiul profan. Dinafară el este văzut ca un loc pri mejdios, "rău famat", iar dinlăuntru e perceput însă ca un spaţiu al miracolelor, al hierofaniei, al recuperării viselor destrămate ale tinereţii. Pragul dintre cele două lumi este păzit de baba ce oficiază un prim rit al trecerii şi al iniţierii. Gavrilescu îi plătesşte "vamă" 300 de lei alegând o ţigancă, o grecoaică, şi o ovreică. Cele trei fete sunt simboluri ezoterice ce pot întruchipa Ursitoarele (transformate în iele după ce eroul ratează proba ghicitului). Ghicirea fetelor i-ar fi oferit lui Gavrilescu şansa desăvârşirii spirituale supreme. Cuprins însă de o spaimă instinctivă de marele necunoscut, eroul ratează însă această şansă, ratează prezentul, agătându-se cu disperare de un trecut, ratat şi el. El nu ghiceşte astfel ţiganca (ce poate întruchipa moartea sau cunoaşterea prin magie) confundând-o cu grecoaica (cunoaşterea prin cugetare, prin raţiune) şi apoi cu ovreica (cunoaşterea prin credinţă a Vechiului Testament). Iniţierea ce i-ar fi revelat frumuseţea sacră a lumii ideale rămâne o probă nedepăşită şi eroul va ispăşi eroarea ("păcatele sale"), prins în hora dezlănţuită a ielelor şi apoi rătăcind înspăimântat de moarte prin labirint.
Episodul al treilea - Agresat parcă de obiecte, Gavrilescu trăieşte teroarea de a se simţi înfăşurat într-o draperie ca într-un giulgiu. Motivul labirintului oferă posibilitatea interpretării acestei secvenţe epice drept un ceremonial mortuar Labirintul, întunericul, tăcerea, spaima eroului, senzaţia finală de înfăşurare în draperie "ca-ntr-un giulgiu" pot fi asociate obiceiurilor de înmormântare. După ce fetele au dispărut şi după ce Gavrilescu a ratat ultima şansă a spiritului său, apare moartea ca mizerie a trupului.
Cea de-a patra secvenţă urmăreşte reintrarea eroului în lumea din care venise, o lume străină acum, sensibil modificată. Se întoarce într-o lume care a păstrat numai aparenţa cotidianului, dar este plină de surprize, marcând înstrăinarea fatală a personajului. Astfel, eroul ajunge în strada Preoteselor de unde d-na Voitinovici s-a mutat de 8 ani iar Otilia s-a măritat cu inginerul Frâncu, bancnota cu care plăteşte biletul de tramvai este scoasă din circulaţie de un an, preţul biletului de tramvai s-a dublat, iar când ajunge acasă află că acolo locuieşte altcineva şi că vecina lui, d-na Trandafir, a murit de 5 ani. La cârciuma din colţ află că el a dispărut de 12 ani ("parcă-ar fi intrat în pământ") iar Elsa, soţia sa, a plecat în Germania.
Revenirea definitivă în dimensiunea fantastică - secvenţa a cincea - semnifică despărţirea de lumea care-l refuză. Baba îl recunoaşte şi-l invită în "casa cea mare" unde îl aşteaptă cea care "nu doarme niciodată" - nemtoaica. Deşi greşeşte din nou ritualul (numărarea celor 7 usi), Gavrilescu o întâlneşte pe Hildegard ce pare a fi de fapt peste tot. Ea îl primeşte firesc, şi, în ciuda împotrivirii aproape copilăreşti a iubitului de odinioară, îl conduce, ca o altă Beatrice, spre pădurea verde - simbol al morţii, al eternităţii.
Dacă în operele fantastice întâmplările sunt relatate, de obicei, de un narator-personaj sau martor pentru a spori credibilitatea, aici naraţiunea la persoana a III-a sporeşte ambiguitatea întâmplărilor. Perspectiva impersonală a naratorului este dublată de perspectiva protagonistului care trăieşte uimirea şi teama, stări specifice naraţiunii fantastice. Ezitarea între aparenţa realistă şi neobişnuitul, irealul impus ca o prelungire a realului aparţine cititorului şi personajului.
Opera literară "La ţigănci" de Mircea Eliade este o nuvelă fantastică deoarece are toate caracteristicile acestei specii literare: intruziunea misterului în cadrul vieţii reale, ezitarea protagonistului şi a cititorului, compoziţia gradată a naraţiunii, dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia supranaturalului, finalul ambiguu.