Poeţii şi scriitorii români şi-au manifestat deschis o admiraţie necondiţionată faţă de acest poem al literaturii populare, valorificându-i valenţele prin filtrul talentului şi al modului personal de percepere a mesajului.
■ Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generaţiei sale şi al celor an¬te¬rioare: "Fără Mioriţa n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fun¬da¬men¬tală" (interviu în revista Flacăra, nr. 50, 1983, p.17). Mihail Sadoveanu (1923) pledează pentru "arta ei fină", încât "ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare şi dacă chiar literatura cultă, în infi¬nitele variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşa de armonios şi de artistic" (Poezia populară (1923), în volumul Mărturisiri, ESPLA, Bucureşti, 1960, p. 101-102). Iar aprecierile lui Alecu Russo - care trăia cu convingerea că balada reprezintă doar rămăşiţele unei vaste epopei naţionale, chiar şi aşa socotind-o "cea mai frumoasă epopee păstorească din lume" - aveau să devină obsesii. Dovadă că în 1982 Nichita Stănescu defineşte Mioriţa ca fiind "Iliada şi Odiseea genetică a poporului nostru".
■ Arte muzicale. Tema muzicală a Mioriţei s-a aflat mereu în atenţia marilor com¬pozitori români. Din păcate prea puţine proiecte au fost materializate, însă creaţiile semnate de Paul Constantinescu, Emil Lerescu, Mircea Neagu, D.D. Stancu, Anatol Vieru, Si¬gis¬mund Toduţă şi Gheorghe Dumitrescu rămân reprezentative.
■ Arte vizuale. Dacă pentru poeţi
şi muzicieni imaginaţia oferă putinţa creării unor tablouri în mişcare, în cristale curgătoare, pentru artiştii plastici efortul e cu mult mai sub¬stanţial, pentru că trebuie să oprească această curgere a materiei în forme statice. O izbândă în acest sens e Fântâna Mioriţa. Monumentul - realizat în anul 1927 de către sculptoriţa Miliţa Petraşcu, arhitectul Octav Doicescu şi inginerul Dorin Pavel - este amplasat în Bucureşti, pe Şoseaua de Nord. În opinia criticului Luminiţa Batali, Fântâna Mioriţa expri¬mă sintetic "modernismul, prin arhitectura ei, limpede şi clară, geometrică în esenţă (.) şi prin concepţia mozaicului ce reprezintă, pe ambele ei laturi, una din legendele noastre fundamentale." Au¬toa¬rea se confesează: "Am citit de zeci de ori balada, fără să găsesc pretextul central al lucrării, până ce mi-a atras atenţia (versul) «Că l-apus de soare.». Şi aşa am ajuns să mă decid asupra imaginii fântânii. Nimeni n-a băgat de seamă că ciobanii mei se află pemanent pe un fond negru, iar numai păstorul cu mioara este făcut alb pe alb; el rămâne de aceeaşi puritate şi după apusul soarelui, aureolat de lumina lui interioară. (.) Şi astfel păstorul meu a devenit personaj solar, idee care-mi trebuia pentru a da un sens dramatic monu¬men¬tului."
Salt peste meridiane. În ciuda specificităţii autohtone, Mioriţa a depăşit demult graniţele culturii româneşti, impunându-se, graţie caracterului intrinsec de universalitate, în atenţia unor romancieri, muzicieni, istorici, artişti şi traducători de pe mai multe continente. Evident că baza acestei piramide culturale o reprezintă traducerile în principalele limbi de circulaţie internaţională, iar valorificarea temei s-a datorat adesea inducţiei generate de interesul neobişnuit pe care reprezentanţii culturii româneşti l-au manifestat faţă de această creaţie folclorică.
■ Mioriţa lui Jules Verne (1892). Celebrul scriitor francez de anticipaţie, Jules Verne (1828- 1905), publica în anul 1892 romanul Castelul din Carpaţi. Romantică şi exotică, povestirea descrie o întâmplare mai puţin obişnuită care se petrece în Tran¬sil¬vania sfârşitului de veac XIX. Personajele trăiesc, fiecare în parte, o dramă de diferite proporţii, dar axa ro¬manului o constituie drama exis¬tenţială a boierului Radu Gorj, stă¬pânul misteriosului cas¬tel : "Mândru şi demn până la excentricitate, eroul moare ca un simbol intransigent al inde¬pendenţei, iar romantica lui figură continuă să impresioneză peste ani, stăruind în conştiinţa cititorului." (Vladimir Colin, postfaţă la Castelul din Carpaţi, Jules Verne, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1980, p. 133).
Romanul începe cu proiectata nuntă a Mioriţei, fiica jupânului Colţ, cu logod¬nicul ei, Nicolae Deac, paznic de pădure şi se sfârşeşte cu săvârşirea nunţii, la care parti¬cipă toate personajele, mai puţin nefericitul boier Radu Gorj. Deşi nu se află în prim-planul acţiunii, Mioriţa (în ediţia franceză Miorita) e un personaj bine conturat. "Fru¬moasa Mioriţa" era "tare admirată din Vereşti până în Vulcan, ba chiar şi mai departe." "Ar fi putut s-o cheme cu unul din ciudatele nume păgâne, foarte iubite în familiile va¬lahe, Florica, Doina, Doiniţa. Nu, îi zicea Mioriţa, adică mieluşeau". Mai aflăm că Mio¬riţa avea 20 de ani, era " bună gospodină", dar şi instruită. "La şcoala dascălului Ho¬mo¬rod a învăţat să citească, să scrie şi să socotească (.) dar n-a fost îndemnată să meargă mai departe (.). În schimb nimeni n-o întrece când e vorba de credinţe şi le¬gende transilvănene ".