După toate probabilităţile, balada Mioriţa a fost descoperită de Alecu Russo în Munţii Sovejei în perioada februarie - aprilie 1846. Un eveniment important care a mar¬cat "preistoria" Mioriţei este publicarea tex¬tului, de către Vasile Alecsandri, în sec¬ţiunea "Cântece poporale româneşti" din gazeta "Bucovina" din Cernăuţi (an. III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850), cu titlul "Mie¬oa¬ra". "Bardul de la Mirceşti" o va republica şase luni mai târziu, pe 28 august 1850, de data aceasta în capitala Moldovei, la Iaşi, în bisăptămânalul "Zimbrul".
Primul pas spre consacrarea definitivă a Mioriţei avea să se producă în anul 1852, când V. Alecsandri publică volumul Poesii poporale. Balade (cântece păsto¬reşti), la Tipografia "Buciumul român" din Iaşi.
În anul 1854, Jules Michelet publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în "Légendes démocratique du Nord", probabil cu largul concurs al "paşoptiştilor" români refugiaţi în capitala Franţei. Aprecierile lui Michelet despre balada noastră au rămas celebre: "Întrucât priveşte Mioriţa, ea este un cântec de cel mai antic caracter, un lucru sfânt şi atât de mişcător, încât îţi sfâşie inima".
În ţară, interesul pentru culegerea unor texte folclorice creşte progresiv, ziarele regionale găzduind cu generozitate rubrici de specialitate. În 1859, la Pesta, apare cule¬gerea Poezia populară. Colinde, culese şi corese de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor, fiind o variantă a Mioriţei.
Primul exeget al Mioriţei rămâne Alexandru Odobescu (1834-1895), care i
nau¬gurează, totodată, direcţia comparatist-mitologică a interpretărilor mioritice, prin studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, publicat în Revista Română în 1861.
Un ultim efect important al "momentului 1852" este includerea variantei Alec¬sandri într-un manual şcolar. Evenimentul se petrece în Transilvania, la Braşov, în 1861. Prof. Gavrile J. Munteanu cuprinde balada Mieoara în "Carte de lectură ro¬mânească pentru classile gimnasiale inferiori şi reali", ediţia a II-a, Tipografia Romer and Kramner, p. 70-71. Iar în 1862, Aron Pumnul publică balada într-un "Lepturariu romînesc.", spre folosinţă învăţăceilor din clasa de gimnaziu, tipărit la Viena.
În ziarul Timpul din 22 iulie 1879 apare un articol atribuit lui Mihai Emi¬nescu, unde Mioriţa este definită ca un "suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi". În 1883 (decembrie), Eminescu scrie poezia "Mai am un singur dor" (în patru variante) - un veritabil "testament" inspirat din varianta Alecsandri a Mioriţei.
Aron Densuşianu (1837-1900), prin studiul Epopeea noastră pastorală (1895), susţine, la fel ca şi Alecu Russo, că Mioriţa ar fi o epopee pastorală autohtonă. La cea¬laltă extremă se situează Duiliu Zamfirescu (1858-1922). În data de 16 mai 1909, acesta se produce în aula Academiei Române cu un celebru discurs, în care afirmă că "Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate". Mult mai echi¬li¬brat în aprecieri se dovedeşte istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) prin volumul Balada populară română. Originile şi ciclurile ei (Vălenii de Munte, 1910), unde îşi expune punctul de vedere despre vechimea şi modul în care a luat naştere Mioriţa.
O lucrare controversată publică Th. D. Speranţia (1856-1929) în anul 1915, ("Mi¬oriţa şi căluşarii, urme de la daci") prin care lansează teza nespecificităţii naţio¬nale a Mioriţei, afirmând că de fapt balada este o rămăşiţă a unui cult cabiric.
În anul 1924, Dumitru Caracostea (1879-1964) publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Mioriţa în Moldova, Muntenia şi Oltenia. Obiec¬ţiile d-lui Densuşianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeaşi revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării ("Mioriţa în Mol¬do¬va"). Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării moti¬vului mioritic în largi spaţii geografice. Astfel, el redactează o schiţă genetică a Mioriţei, în patru faze: cântec liric cu circulaţie independentă (testamentul), colindul transilvan, episo¬dul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne şi alegoria morţii. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie îşi va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat şi de concluziile fochiene.
O lucrare cu caracter monografic avea să apară în 1922-1923 sub semnătura lui Ovid Densuşianu (1873-1938) - Viaţa păstorească în poezia noastră po¬pu¬lară, care reinterpretează întreg scenariul mioritic dintr-o perspectivă etnografică specific pastorală, punând accentul pe rivalitatea economică dintre ciobani, aflaţi pe drumurile de trans¬humanţă. În anexele lucrării, autorul reuneşte 44 de texte mioritice deja publicate. E foarte posibil ca ipoteza lui O. Densuşianu să-l fi convins pe Mihail Sadoveanu (1880-1961) şi să fi constituit o sugestie pentru tema romanului Baltagul (1930) care, se ştie, porneşte de la motivul din balada Mioriţa (relatând modul în care soţia unui cioban ucis pe drumurile de transhumanţă reuşeşte să descopere crima şi pe ucigaşi).
Un studiu apărut la Paris în 1925 - Le mort-mariage - une particularité du folklore balkanique - îl va situa pe autor (Ion Muşlea) în postura de precursor al cer¬cetării riturilor funerare ale tinerilor nelumiţi, rit identificat în versiunea baladă a Mio¬riţei. Atât C. Brăiloiu, cât şi A. Fochi îi vor împărtăşi fără rezerve exegeza.
Prima culegere masivă de folclor cuprinzând exclusiv texte mioritice avea să apa¬ră în anul 1930, rod al expediţiilor folcloristului Ion Diaconu (1903-1984) - Ţinutul Vrancei, I, Bucureşti, Atelierele grafice Socec - şi conţine 91 de texte convor¬biri (docu¬mentare) în transcriere diacritică, însoţite de note critice. Un an mai târziu, în 1931, H. Sanielevici (1875-1951) lansează o nouă teorie potrivit căreia "eroul Mioriţei era un Zamolxis".
În anul în care Lucian Blaga (1895-1961) devine membru al Academiei Ro¬m⬬ne (1936), acesta publică, la Bucureşti, un amplu şi controversat studiu numit Spaţiul mioritic, inclus mai târziu în Trilogia culturii (1944). Deşi abordarea sa este pur teo¬re¬tică, istoria Mioriţei intră astfel definitiv pe un alt făgaş, într-o matcă adânc săpată în con¬ştiinţa românilor. L. Blaga este, fără îndoială, promotorul specifici¬tă¬ţii baladei Mioriţa în raport cu spiritualitatea românească. O apreciere importantă asupra lucrării blagiene aparţine lui George Călinescu (1941): "Studiul ar cere mai multă aplicare sociologică şi documentară, decât doctrinară. Din păcate, materialul examinat e foarte redus şi impresia este că autorul cunoaşte superficial istoria patriei şi literatura ei (.). Discuţia rămâne dar în generalitatea eseistică şi pe un picior prea speculativ (.) Ca spaţiu aprioric românesc, Lucian Blaga socoteşte «plaiul, sfântul plai», ceea ce este interesant şi valabil în parte, cu nici un fel de confirmat în toată cultura română" (Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bu¬¬cureşti, 1988, p. 952).
Poate că în acelaşi context ar trebui poziţionată şi controversata opinie a lui Constantin Noica (1976), exprimată în articolul Pentru o bună desprindere de spiri¬tul Mioriţei, unde filosoful susţine că Mioriţa nu poate fi "măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet" (în Steaua, Cluj-Napoca, 1976, nr. 3, p. 60).
In 1941 apare o lu¬rare critică monumentală, Istoria literaturii româ ne de la origini şi până în prezent, unde George Călinescu (1899-1965) clasifică, analizează şi cerne valorile li¬te¬rare. Deşi nu urmăreşte fenomenul folcloristic decât în maniera în care acesta a constituit o sursă de inspiraţie pentru scriitori şi poeţi, G. Călinescu găseşte pentru Mio¬riţa un discurs lapidar, dar genial, inserând-o în ciclul celor patru mituri ale literaturii române: "Al doilea mit, cu ecoul cel mai larg, e Mioriţa, cu punctul de plecare în cân¬tecul bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri. Proporţiile mitului au crescut în vremea din urmă până într-atât, încât s-au făcut comparări cu Divina Comedia şi mulţi îl socotesc ca moment iniţial al oricărei cul¬turi autohtone. Aici e simbolizată existenţa pastorală a po¬porului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentat de lanţul carpatic".
Cu toate acestea, paradoxul mioritic va isca în continuare aprecieri controversate, făcând abstracţie de seria cronicilor laudative. La un an după apariţia Istoriei. lui G. Că¬linescu, dramaturgul Victor Eftimiu (1889-1972) contestă valoarea Mioriţei şi pro¬pune să fie scoasă "din toate cărţile de cetire" (Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, 1942, reluat în Adevărul, nr. 17.175, 1948). Aşa cum s-a întâmplat cu toate apre¬cierile contra¬productive, articolul lui V. Eftimiu a fost ignorat în mod unanim.
În primii ani după război, mai precis în 1946, etnomuzicologul Constantin Brăi¬loiu publică, la Geneva, exegeza Sur une ballade roumaine: La Mioritza, pe care o redactează pornind de la mai multe coordonate: anchetele de teren, studiul lui I. Muşlea (1925) şi interpretarea metafizică, datorată îndeosebi lui L. Blaga (1936).
Monografia Mioriţa - tipologie, circulaţie, geneză, texte (Adrian Fochi), pu¬bli¬cată sub auspiciile Editurii Academiei Române (1964), a şocat opinia publică, dar mai ales noua generaţie de specialişti în cultura populară. A. Fochi (1920-1985) realizează o sinteză a tuturor ipotezelor, teoriilor, tezelor şi ideilor legate de Mioriţa, corespunzător perioadei 1850-1950, propune o tipologie exhaustivă şi trece în revistă câteva repere ale fenomenului cultural generat de baladă. În final inserează prima antologie naţională a variantelor din ambele versiuni (baladă şi colind), o parte deja publicate, altele inedite, în total 930 de documente (702 variante complete, 123 de fragmente şi 105 "informaţii de circulaţie") - "lucru care este fără precedent, atât în folclorul românesc, cât şi în cel mondial", avea să afirme A. Fochi 16 ani mai târziu, când numărul variantelor trecuse de pragul de o mie (A. Fochi, Mioriţa - texte poetice alese, Editura Minerva, Bucureşti 1980, p. 23).
În 1980, A. Fochi revine cu un compendium - Mioriţa, texte poetice alese - unde schiţează un bilanţ a ceea ce ştim despre Mioriţa "la modul absolut sigur", dar şi a ceea ce "nu vom şti niciodată". Reia principalele concluzii din ediţia 1964 şi alcătuieşte o antologie de 92 de texte provenind din Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat şi Transilvania, fără a se raporta la un etalon tipologic. În această formulă, lucrarea a de¬venit accesibilă unui segment larg de cititori, impunându-se ca una de referinţă.
Cinci ani mai târziu, în 1985, Fochi îşi încheie cariera prodigioasă pe tărâmul cercetării folclorului cu o amplă sinteză (Cântecul epic tradiţional al românilor), pe parcursul căreia abordează Mioriţa din două perspective interesante.
După apariţia monografiei fochiene, se părea că nu mai e nimic de spus. Numai că nu toate teoriile şi ideile expuse în 1964 au fost apreciate unitar. O replică fulminantă avea să vină din partea lui Mircea Eliade (1907-1986) care, în 1970, publică, la Paris, prima ediţie a volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han - Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Occidentale, în cu¬prinsul căreia dedică un capitol distinct baladei Mioriţa - Mioara năzdrăvană.
De reţinut şi lucrarea lui Romulus Vulcănescu - Etno¬lo¬gia juridică (Editura Academiei, Bucureşti, 1970). Prin ipo¬tezele lansate de autor ("un simulacru de judecată" pastorală), se inaugurează totodată şi o nouă direcţie de cercetare (a etnologiei juridice), expunerea mer¬gând până la re¬con¬stituirea "procesului" şi a cauzelor care l-au generat.
O nesperată revigorare a direcţiei comparatist-mitologice se produce în 1979, graţie studiului lui Octavian Buhociu (1919-1978) - Folclorul de iarnă, ziorile şi po¬e¬zia păstorească (Editura Minerva, Bucureşti, 1979) realizându-se paralele cu miturile sciţilor şi ale iranienilor.
Încurajaţi de teoria pro-transilvăneană a lui A. Fochi (1964), o serie de analişti vor aprofunda subtilităţile versiunii-colind. Mai întâi Dumitru Pop, în 1965, prin studiul Pe marginea Mioriţei (în Studia Universitas Babeş Bolyai, seria Philologia, nr. 1, Cluj-Napoca, 1965, p. 131-144), apoi Ovidiu Bîrlea, în 1969 - Colindatul în Transilvania. Sub aceleaşi aus¬picii favorabile versiunii-colind, Al. Amzulescu publică, peste zece ani, articolul Noi ob¬ser¬vaţii despre Mioriţa colind, valorificând unele idei eliadiene despre sce¬nariul unui ritual de iniţiere, specific pastoral.
În deceniul nouă se impun studiile lui Ion Taloş - Mioriţa în Transilvania (în Anuarul de folclor, vol. II, Cluj-Napoca, 1981) dar, mai ales, Mioriţa şi vechile rituri funerare la români (în Anuarul de folclor, III-IV, Cluj-Napoca, 1983). Premisele cercetării lui I. Taloş vizează caracterul arhaic al variantelor mioritice din Transilvania, prin prisma cărora analizează aspectele unei "curioase înmormântări ciobăneşti" re¬des¬chi¬zând, cu acest prilej, capitolul privind datarea Mioriţei din perspectivele "credinţelor magico-religioase" (direcţie punctată decisiv de M. Eliade în1970).
Răsplata acestor preocupări avea să vină în anul 1991, când revista Manu¬¬scrip¬tum (an XXII, nr. 2-4 (83-84), Bucureşti, 1991, p. 8-11) publică, în premieră, cea mai veche variantă a Mioriţei, care se dovedeşte a fi o colindă din nord-estul Transilvaniei.