Ce alfabet a întrebuinţat poporul din Dacia şi când a adoptat literele cirilice, este o chestiune care formează încă obiectul [unor] dezbateri şi al investigărilor. Nu se poate admite ca veridică aserţiunea că, pe la-nceputul secolului XII, ar fi existat Leturgia în limba română , şi că tot în româneşte s-ar fi încheiat oarecare tractate cu regii Poloniei.

Cronicarul Dogiel, în "Codicele diplomatic al Poloniei" scrie cele următoare sub anul 1387: "Litterae homagiales palatinorum Moldaviae scriptae sunt lingua valachia, cujus neminem guarum Cracoviae quenum in tabulario rei-publica instrumentorum origi-nalium exemplaria conficerem, reperire potui: inde est quod illarum summarium tantum cx registro, quod in eodem tabulario exstat, descriptum hic subjungitur".

Din această afirmare se constată mai mult existenţa limbii române ca limbă formată, vorbită şi scrisă, decât felul literelor întrebuinţate. D-altminterea nu se poate nimic verifica, căci au rămas infructuoase toate cercetările făcute mai în urmă de a se găsi în arhivele Cracoviei acele epistole ale domnilor Moldovii către regii Poloniei, scrise în limba română în secolul XIV şi mai-nainte de această epocă. Mai probabil este că acele epistole vor fi fost scrise în limba slavă, cu litere cirilice, şi că cronicarul, neputându-le citi, le-a crezut scrise româneşte fiindcă veneau din partea unor domni români.

Dimitrie Cantemir în "Descrierea Moldovii" - şi după dânsul mulţime de alţi cronicari si scriitori - raportează alegaţiunea că până la Alexandru cel Bun (1401-1433), românii ar fi întrebuinţat, în scrierea limbii lor, literele latine;
că, după Conciliul ţinut la Florenţa in 1439 (la care ar fi participat şi Damian, mitropolitul Moldovei) ura provocată în contra bisericci latino-catolice ar fi făcut să se ardă, după acel Conciliu, toate cărţile române şi străine, care se aflau scrise cu caractere latine; că acest eveniment s-a întâmplat după instigaţiunile mitropolitului Teoctist, bulgar de origini, care ar fi excomunicat cărţile scrise cu litere latine şi pe oricine s-ar servi de dânsele sau le-ar păstra; în fine, că de atunci s-a introdus la români uzul buchilor slave, adică alfabetul cirilic. Această tradiţiune nu poate fi considerată decât ca fictivă, căci n-are nici o bază istorică, şi iată pentru ce:

a) Cronologia nu se potriveşte, relativ la Conciliul din Florenţa, căci acesta s-a ţinut la 1439, cu 6 ani după moartea lui Alexandru cel Bun (sub care păstorise Teoctist). Scriitorii mai vechi decât Dimitrie Cantemir nu menţionează nimic despre asemenea fapte.

b) Miron Costin nu spune nimic despre arderea cărţilor cu litere latine, iar cât despre Alexandru cel Bun narează, la anul 1432, c 59; a trămis o deputaţiune la Constantinopole, dar că, negăsind în capitala imperiului nici pe împărat, nici pe patriarchul ecumenic, delegaţii moldavi s-au abătut pe la Ohrida şi că de aci, întor-cându-se-n ţară, au adus cu dânşii câţiva preoţi şi diferite cărţi slavone.

Astfel, singurile urme scrise ce găsim despre limba română din Evul mediu constau numai în numirile proprii de persoane şi localităţi, ce se întâlnesc în diplomele semnate de diferiţi domni, scrise în limba slavă şi mai cu seamă sârbeştc.
Cât despre forma limbii din această epocă - nefiindu-ne cunoscută prin monumente scrise - nu putem judeca despre dânsa decât

a) după producerile literaturii populare,

b) după actele dintre particulari şi

c) după mărturia scriitorilor străini, precum vom vedea mai la vale. Mai-nainte însă, trebuie să ne oprim asupra fazelor limbii şi naţionalităţii române din secolii IX-XIV, cuprinzând2 introducerea limbii slavice, creştinarea românilor şi activitatea dezvoltată sub dinastia [Asanilor].