E foarte probabil că limba latină vulgară a rămas în Dacia, ca limbă uzuală, chiar de la-nceputul colonizării. Ea însă nu s-a putut rădica la rangul de limbă literară, prin urmare n-a fost scrisă, pentru motivele următoare:

I limba oficială fusese mai întâi latina cultă, pe cât timp Dacia făcea parte din imperiul occidental, până la Constantin cel Mare;

II de la edictul lui Foca, când Dacia făcea parte din Imperiul oriental, limba greacă deveni limbă oficială, înlocuind limba latină;

III invaziunile necontenite ale barbarilor nu mai permiseră nici să se scrie ceva, nici să se păstreze cele scrise. Astfel ne explicăm lipsa de monumente grafice din aceste prime epoci. Inscripţiunile epigrafice mai sus menţionate datează de la-nceputul colonizării şi am văzut că ele cuprind nu numai o limbă latină cultă, ci şi o latină vulgară, care abia începea să se altereze, parte cu caractere grece [şti].

Mai târziu, când ţinuturile din jurul Carpaţilor şi Balcanilor se mai liniştiră, când Dacia (atât cea traiană, cât şi cea aureliană) redobândi ceva repaus, atunci limba latină vulgară se prefăcuse, se modificase şi dânsa, dând naştere unei idiome noi, limbii române, care acum cuprindea diferite cuvinte greccfşti], dar mai cu seamă slavone. Cât despre grafie, deoarece influenţa latinităţii încetase, nu se putea întrebuinţa acum decât alfabetele în vigoare: şi cel grec, şi cel slavic. Iată dar ce împrejurări prevala cel din urmă şi pentru ce mai târziu manuscrisele şi tipăriturile apar în li
mba română, dar scrise cu caractere cirilice.
Intre anii 840-860 Ciril şi Metodiu scot la iveală alfabetul cirilic şi traduc sfţânta] Scriptură în limba slavă de atuncea, anume în versiunea bulgară, care astfel deveni o limbă eclesiastică (circovni) comună tuturor slavilor: moscoviţi, sârbi, ruteni, moravi etc. De aci, vechea limbă slavonă, ca să treacă de la ruşi şi la moravi, împreună cu religiunea ortodoxă trebuie să străbată ţările române, pe Ia finele secolului IX. în această epocă împreună cu religiunea ortodoxă, deşi creştinismul se introdusese de mai înainte în Dacia, precum vom vedea, totuşi.

Se crede că în această epocă un discipol al celor doi propagatori slavi, numit Moznopon, ar fi introdus "in Alpibus valachicis" alfabetul. Biblia şi uzul oficial al vechiului dialect bulgar. Graţie acestei legături religioase, peste 200 ani, Petru, Asan şi Ioniţă formează în peninsula balcanică un imperiu sub numele de Imperiul româno-bulgar.

Introducerea limbii slave ecleziastice la români a provenit - ca si la litvani - din cauza ortodoxiei. Ea însă nu fii învăţată în şcoală in mod sistematic, ci mai mult de necesitate, alfabetul latin şi grec nu aveau semne prin care să se exprime sunetele "ă" şi "â"; se aplică aici în mod empiric, căci prima gramatică slav-ecleziastică apăru tocmai la 1586, în Wilna (presărată cu polonisme şi rusisme, fără nume de autor) şi primul ei dicţionar se datoreşte românului Pavel Berindă sau Berendei, numit Pamva în călugărie. Acesta tipări la Kiev, în 1619, un "Antologion" şi la 1627 un "Lecixon-Slavenorosskii". în urma secolului IX se introduce în limba română diferite cuvinte slave şi cu deosebire expresiuni relative la religiunc şi de natură abastractă, ca "duh, slavă, vreme, troiţă, pravoslavnic, bogorodiţa, precista, slugă etc."
Aşadară alfabetul cirilic şi dialectul slavo-ecleziastic s-au introdus în secolul IX prin Moznopon şi s-a întărit prin uz. Mai-nainte, limba elenă fusese destul de răspândită spre a produce scriitori, ca pe biograful anonim macedo-român al sf. [ântului] Demetriu din secolul VIII. Din aceeaşi epocă ne-a rămas în limbă mulţime de cuvinte grece, dintre care unele relative la arta grafică, precum sunt "condei" (xovStfJOv), "coală" (xoXÂa şi z6Xkr), chârtiă (XCtpTtov, volumen) etc. altele la obiectele religioase şi morale (A se vedea pag. 25 etc. seq.).

Prin urmare ritul răsăritean, ortodoxia, fu daca nu cauza primordială, cel puţin un motiv puternic pentru introducerea şi îndelungata menţinere a slavismului.
Ca dovadă despre introducerea slavismului la români în secolul IX se poate cita aşa-numita "diplomă bârlădeană" , un act scris în limba slavo-ecleziastică, ceea ce denotă oficialitatea existenţei acestei limbi de-a stânga Dunării cu mult mai-nainte de alianţa româno-bulgară sub Asan, pe la finele secolului XII. Această slavonă e modificată de graiul rus meridional, din cauza relaţiunilor ţării noastre cu rutenii din Galiţia. Ceva caracteristic este, că pentru "i" şi "ia" scriitorul admite un singur caracter. Chiar copiind manuscripte slave anterioare de redacţiune bulgară ori rusă, grămăticii români înlocuiesc prin "h" toate celelalte semne grafice ale sonului "ia" din alfabetul cirilic, precum a constatat Dobrowski despre Evanghelia monastirei Dragomima din Bucovina. Actul bârl& #259;dean e din 1134 şi constituie cel mai vechi monument cunoscut al limbii oficiale slavo-ecleziastice în România. Cu toate că e scris c-o nuanţă destul de pronunţată a dialectului rutean, el însă conservă, atât în ortografie, cât şi în limbă, semnele originii române a scriitorului.

In privinţa literaturii culte, e de notat "Evanghelia" de la Crilos, aflată în biblioteca sinodală din Moscova, scrisă la 1143 (6652 de la zidirea lumii) în timp de 50 zile. Această carte fu adusă în Moldova între 1156-1400, văzută şi citită la 1575 de Ghedeon Balaban, episcopul Galiţiei, apoi luată din Moldova la 1678 de mitropolitul Dositeiu care, emigrând la Moscova, o lăsă aci bibliotecii sinodale ruse. Ea fusese scrisă de un român în Moldova , după cum rezultă din întrebuinţarea lui "i" simplu în locul celui dublu şi din modul cum se întrebuinţează datele. Această scriere e cel mai vechi monument al literaturii culte slavo-ecleziastice.

Un al doilea document însemnat tot al acestei literaturi culte este textul Sacrului de Ia Reims, constând dintr-o parte cirilică şi din alta glagolitică (adică alfabetul dalmatin, întrebuinţat de slavii catolici de pe litoralul Adriaticei). Despre dânsul, filologul moscovit Petru Biliarski a susţinut că este o copie făcută în Ţara Românească, pe la-nceputul secolului XIV, de un muntean, după alt exemplar scris în Moldova pe Ia finele secolului XII. Aceasta se probează:

a) prin neştiinţa scriitorului de a distinge dativul de genitiv, ceea ce probează că scriitorul era român, deoarece numai în româneşte aceste două cazuri au aceeaşi formă (cartea "fratelui", a "fratelui"), pe când la slavi genitivul şi dativul au desinenţe diferite;

b) prin neştiinţa de a întrebuinţa numărul dual, pe care slavo-ecleziastica îl are prin imitaţiune din greceşte, dar care nu există nici în latineşte, nici în limbile romanice, nici în româneşte;

c) prin aflarea în text a terminării romane "u" la nominativ în numele proprii, ca Mihaiw, Gavrilu etc;

d) prin mai multe elipse şi sincope, neobişnuite în slavoneşte, dar naturale limbii române.

Trecând acum la Asanizi, se scrie în istorie că, între 1186-1195 fraţii Petru şi Asan întemeiază imperiul româno-bulgar. între 195-1207 le urmă fratele lor mai mic loniţă sau Ioaniţiu. între 1207-1217 nepotul lor de soră Florilă; între 1217-1241 fiul Primului Asan, loan II; între 1241-1245 Caliman I Asan; între 1245-1258 Mihail Asan; în fine, de la 1278-1280 loan III Asan. In decursul acestei epoci (1186-1280 sau 94 ani), românismul predomină asupra bulgărismului. Astfel, bulgarii împrumutară în poezia lor expresiunea de "nani, a face nani", zicând "nani-mi, nani".

Desi din inscripţiunea patrahirului de la Stăneşti (judeţul Valcea) rezultă că uzul limbei slavo-ecleziastice a continuat încă mult timp în România, totuşi în acest răstimp s-a renoit avântul influenţei latine. împăratul loaniţiu intrase în strânse relaţiuni cu Roma. Există chiar o epistolă a Papei care-1 îndemna să fie latin şi prin credinţă, cum este prin origină. Acest loaniţiu veni în conflict cu francii1, bătu pe cruciaţi şi prinse pe regele lor Balduin. încercarea de a se apropia de occident putea să aducă servicii limbii române, în starea în care se afla; din nenorocire însă, ea nu dură mult timp şi rămase fără rezultat.