Calitatea cea mai importantă a acestei capodopere a liricii bacoviene este, dincolo de sugestia de atmosferă, funcţiunea simbolică. Poezie mai întâi de toate a unei stări de spirit ca de altfel întreaga operă a autorului. Lacustră reprezintă în miezul ei o reverie temporală în cadrele unei împrejurări banale, după cum în cadre relativ asemănătoare Noapte, de decemvrie de Maccdonski este o reverie spaţială.

Sensibilitatea iritată la maximum de monotonia enervantă a ploii care nu se mai sfârşeşte înregistrează faptul, în fond inexpresiv, semnificându-l şi transformându-I într-un dublu simbol: în primul rând evocativ şi în al doilea - existenţial, cel dintâi revelat ca atare în conţinutul imaginii, celălalt sugerat cu discreţie, dar indiscutabil evident dacă inserăm poezia în ansamblul operei bacoviene.

Cadrele reveriei lirice sunt marcate în planul expresiei lingvistice şi prin cvasiidentitatea dintre prima şi ultima strofa. Celelalte două strofe interioare reconstituie spaţiul imaginar al evocării. Deplasarea este de la realitate la vis ca în genere în poezia noastră simbolistă, dar spre deosebire de Maccdonski, de exemplu, visul nu ne apare aici ca o forţă compensatoare, ci dimpotrivă ca una care prelungeşte sentimentul terorizau! al trăirii reale. încât, în loc să îndepărteze de existenţă, reveria îl reîntoarce pe poet la ca cu o cruzime neîndurătoare care este aceea a propriei lui sensibilităţi maladive. Neputând suprima nici un moment conştiinţa caracterului artificial şi iluzoriu al evadării din realitate, Bacovia face parte dintre artiştii care nu se satisfac prin vis. ci - cum se distinge din alte părţi ale operei lui - prin proiecţia într-un viilor ideal ipotetic.

Lacustră impresionează în cel mai înalt grad printr-o remarcabilă coerenţă şi .simplitate a elementelor carc-i alcătuiesc structura. E mai întâi o serie a monotoniei reprezentată de motivul ploii şi de acela al singurătăţii, ambele întărite de cele mai variate elemente lexicale, ca, de pildă, pentru ploaie: plângând, lacustre, ude, val, podul, mal, piloţii sau, pentru singurătate, exclusivitatea gramaticală a persoanei întâi, evident la nivel verbal şi pronomial Seria monotoniei culminează în fine cu sugestia latentă a unei anume somnolenţe, ca stare intermediară între veghe şi somnul propriu-zis. De aici o anume pasivitate şi imprecizie care prevestesc reveria şi de fapt îi creează premisele. Poetul se lasă dus de gând. iar imaginea de vis stă sub semnul aparenţei evanescente:

Şi parcă dorm pe scânduri ude sau Tresar prin somn şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal (s.n.).

Asemenea indici gramaticali delimitează mai limpede ipostaza imaginară de cea reală şi generatoare. Şi zicem generatoare pentru că de fapt prin Lacustră ne aflăm în faţa unei comparaţii subconştiente izvorâte din semnificarea afectivă a unui eveniment cotidian. Intenţia c fireşte aceea de a amplifica proporţiile fenomenului concret şi trăit în realitate prin exprimarea ecoului său interior, şi dincolo de aceasta, de a propune de fapt un simbol al descompunerii universale. Versul cheie al poeziei, splendidul

Aud materia plângând...

n-ar avea, judecat altfel, nici o raţiune. Sensul lui devine însă luminos dacă-l asimilăm, cum suntem de altfel şi constrânşi de context, unei metafore a ploii. In acest punct seria monotoniei care susţine la nivelul expresiei simbolul evocativ este substituită printr-o nouă serie, mai subtilă şi mai profundă, dar nu mai puţin reală, şi anume scria pe care o vom numi a terorii de materialitate Sentimentul mai general al lui Bacovia e sentimentul unei precarităţi funciare a fiinţei, provocat în esenţă de spectacolul unei materii în dezagregare continuă de unde probabil senzaţia unui vertij interior, lilementul activ al acestui proces îl constituie apa, simbol al fluidităţii, deci al instabilităţii şi al precarităţii. Iată acum şi indicii lexicali ai acestei viziuni:

în spate mă izbeste-un val -Tresar prin somn... Şi simt cum de atâta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc. De-atâtea nopţi aud plouând. Tot tresărind, tot aşteptând...(s.n.).

E neîndoielnic că gestul spontan al tresăririi anunţă o stare interioară de nelinişte şi chiar de nesiguranţă şi semnifică tensiunea specială a unei aşteptări sau aspiraţii fără obiect. Deşi nici un cuvânt al poeziei nu pare a legitima o atare concluzie, impresia ce se degajă din adâncuri rămâne aceea de spaimă. Plânsul materiei este un fenomen a cărui finalitate nu pare prea greu de întrevăzut. El periclitează în ultimă instanţă existenţa umană, încredinţată printr-un destin obscur unui suport aşa de fragil. Dincolo de materie, pentru Bacovia nu există nimic în afară de ideal, ca emanaţie compensativă a fiinţei conştiente de neantul esenţial al materiei. Dar cum realitatea e departe de a confirma aspiraţia, aceasta se refugiază în ipoteză şi materialitatea îşi continuă procesul de dezintegrare latentă, menţinând conştiinţa sub dominaţia apăsătoare a unei ameninţări progresive.
La un moment dat, Bacovia anulează graniţa dintre reverie şi realitate prin sentimentul acut al unui "gol istoric", împrejurare care confundă cele două planuri, distincte până atunci, în intenţia, singura posibilă, de a sugera permanenţa caducităţii umane, ceea ce sub raportul logicii formale poate fi o contradictio in adjecto, dar ca ipostază a fiinţei este perfect reală în dialectica stărilor interioare:

Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... Şi simt cum de atâta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc.

Finalmente, aşadar, ameninţarea se transformă în act, dar prin confuzia de planuri, actul ca atare rămâne incert şi poetul se distanţează de coşmarul presupus pentru a reveni la prezentul imediat şi contingent:

De-atâtea nopţi aud plouând Tot tresărind, tot aşteptând...

Din lumea visului îndepărtat, apoi confundat prin coşmar cu realul, poetul reint ră în monotonia experienţei cotidiene şi ciclul se închide astfel printr-o sugestie extraordinară a unei infinite repetabilităţi. Ideea noutăţii, a mutaţiei şi cu atât mai mult a progresului de orice fel e compromisă cu violenţa radicală a unei fatalităţi. Omul bacovian e un damnat nu numai prin condiţia lui socială, dar - hiperbolă a unui sentiment şi el socialmente determinat - şi prin condiţia lui existenţială. Fără a cultiva explicit metafizica, poezia lui fiind cum s-a observat una dintre cele mai adânc ancorate în contingent, Bacovia conduce în ultimă analiză spre un orizont metafizic cu o rază de cuprindere mai mare chiar decât a poeţilor mărturisit reflexivi.

Ecoul profund al Lacustrei dăinuie după fiecare lectură tocmai prin simbolul existenţial ce se întrezăreşte dincolo de cuvinte şi poate că şi dincolo de voinţa creatorului ei. Bacovia exprimă în fond drama imposibilităţii de adaptare la tiparele unei structuri sociale întemeiate pe triumful materialităţii asupra idealităţii în raporturile umane, ceea ce explică persistenţa simbolului existenţial al precarităţii şi al ameninţării perpetue şi, compensativ, al aspiraţiei latente sau uneori revoltate, aşa cum apare de pildă în Serenada muncilor ului, spre un viitor construit în mod vag şi mai mult ipotetic.

Prin metafora "materiei plângând", Lacustră capătă o valoare paradigmatică în contextul general al operei bacoviene. propunând o cheie de descifrare a sensului interior al unei condiţii umane, asumate integral şi monocord, ceea ce nu înseamnă deloc sărăcie de implicaţii cum poate să pară totuşi unor priviri grăbite şi superficiale. Pe linia de forţă a orientării sale lirice dominante, Bacovia aşază nu o dată premisele unor interpretări surprinzătoare şi care deschid perspective din cele mai fertile asupra intercon-diţionării dintre realitate şi ficţiune. Generată de fapte comune, precum şi de o întreagă existenţă, banală în fond, poezia lui G. Bacovia nu rămâne niciodată, cum se consideră încă foarte adesea, la expresia mai mult sau mai puţin directă a unei realităţi, ci o transcende totdeauna în căutarea unui sens existenţial mai adânc, sens care trebuie înainte de toate să călăuzească analiza operei lui. Poezia bacoviană e semnificativă nu pentru existenţa biografică a autorului, ci pentru viziunea asupra lumii aparţinând categoriei aşa-numiţilor proletari intelectuali, simpatizând cu socialismul, dar în imposibilitate de a-l asimila organic din pricina unei poziţii relativ ambigue.
Formula literară a simbolismului întrunea de minune calităţile necesare pentru a exprima mai exact şi mai autentic viziunea dezamăgită şi resemnată a acestei categorii umane, în neputinţă de a se realiza social, deci condamnată la izolare şi viaţă interioară, de unde soluţiile compensatoare prin evaziunea în vis sau prin construcţia "paradisurilor artificiale".

Situată într-un asemenea context interpretativ, opera lui Bacovia îşi dezvăluie semnificaţii şi profunzimi noi. Sentimentul terorii de materialitate din Lacustră dobândeşte reverberaţii sociale şi istorice pe care simpla lectură nu le poate oferi şi pe care nu le poate oferi de asemeni nici izolarea poeziei din ansamblul operei. Groaza de spectrul ameninţător al descompunerii universale nu e in esenţa ei decât ipostaza, hipertrofiată prin prisma unei sensibilităţi ulcerate de mizeriile existenţei cotidiene, a incertitudinii sociale a propriei sale condiţii umane.

Desigur la nivelul strict al imaginii, aceste semnificaţii se disimulează, dar a le nesocoti din acest motiv înseamnă a diminua cu totul posibilitatea de a explica poezia, abandonând-o speculaţii lor arbitrare ale unei abordări pur impresioniste. Dimen-siunile adânci ale Lacustrei nu se evidenţiază deci printr-o analiză fenomenologică, ci printr-o inserţie clară şi decisă a textului în două contexte supraordonate: totalitatea operei şi totalitatea structurii sociale determinate. Coerenţei cu care poezia bacoviană realizează viziunea asupra lumii a unei categorii sociale date, aceea a proletariatului intelectual de extracţie mic-burgheză, îi corespunde în Lacustră coerenţa cu care elementele structurii ei artistice sugerează sensul liric fundamental. Planul materiei ca simbol existenţial devine în această perspectivă finalitatea majoră a poeziei, al cărei ultim secret rămâne tocmai această transcendere, remarcabilă prin simplitatea ei, a elementelor de figuraţie plastică. Dincolo de ele şi dincolo de monotonia somnolentă a ideii poetice, veghează o conştiinţă neliniştită şi tragică.