A fost inclus în volumul Aur sterp, publicat în anul 1922.

Poemul Izgonirea lui Prometeu reia motivul clasic al lui Prometeu, dându-i o nouă interpretare.

Figură centrală a literaturii universale, Prometeu, cel care a dat oamenilor focul şi raţiunea, apare ca revoltat împotriva voinţei lui Zeus, fiind osândit la o pedeapsă teribilă încă din literatura antică (Prometeu inlăn{uit de Eschil), pentru ca în timpurile moderne să fie eroul predilect al poemelor romanticilor, care găseau în situaţia excepţională a revoltatului modul ideal de expresie a propriei lor stări de spirit.
în Izgonirea lui Prometeu poetul defineşte creatorul, ca şi romanticii, drept omolog al demiurgului, extinzând astfel simbolistica creatorului de artă, obsedat de atingerea absolutului şi decepţionat de contrastul dintre ideal şi real.

Poemul începe cu un preambul în proză în care se explică soarta "Răzvrătitului", ferecat de Zeus pe o stâncă pentru gestul său eroic de a fi răpit focul din cer şi de a-1 fi dat oamenilor.

Zeus, mânios că a fost păcălit, a trimis-o printre oameni pe Pandora, care a adus într-o cutie o sumedenie de nenorociri şi de rele. Oamenii au uitat însă binefacerile locului şi îşi amintesc doar de necazurile pe care le au de îndurat, în urma gestului făcut de Prometeu.
Deodată, lui Prometeu i se pare că aude un urlet "adânc ca o furtună", dar, legat cu lanţuri de stâncă, nu poate vedea de unde provine. Pentru o clipă, el crede că urletul anunţă sfârşitul pedepsei sale ("Cine-a strigat pe Prometeu?/Sa împlinit sorocul Sor(ii, oare?"), primită pentru vecie, apoi, înt
or-cându-şi privirile spre pământ, îi vede pe oamenii care îl huiduiesc.


Prometeu îşi smulge singur lanţurile şi sugrumă vulturul care până atunci se hrănise din trupul său (în legendă el este eliberat de Her-cule).
Eliberat, Prometeu se adresează într-un monolog de mare dramatism lui Zeus, averti-zându-1 de forţa revoltei omeneşti care se va îndrepta şi împotriva lui: "Mulţimea, Zeus, nu te mai aşteaptă! / Blestemul ei prin mine spre tine se îndreaptă."
Revolta mulţimii îl vizează, de fapt, pe Zeus, dar cum acesta nu comunică cu oamenii, Pro-meteu, ca reprezentant dizgraţia! al cerului, primeşte blestemele mulţimii.

Pentru mulţimea dezlănţuită Prometeu nu valorează mai mult decât Zeus, cel care a trimis în lume suferinţele: "Ne blesteamă mulţimea deopotrivă./Eşti singur, Zeus! Singur sunt şi eu./De ce înlături mana milostivă/Pe care ţi-o întinde Prometeu?"
Acest armistiţiu nu este însă acceptat, iar dârzul Prometeu, descifrând din tăcerea lui Zeus refuzul, i se adresează hohotind de mânie: "Nu te scobori!... Ţie frică, zeu nemernic!".

Prometeu este un titan r& #259;zvrătit, care în-
fruntă autoritatea Uranică a lui Zeus, fiind în acelaşi timp conştient că suferinţele sale nu sunt zadarnice. Nemuritor fiind, gestul lui, trădează o personalitate liberă şi puternică.
Maniera în care Prometeu se adresează mulţimii oarbe de mânie, dar şovăitoare, ne duce cu gândul la dispreţul şi semeţia Luceafărului: "Maţi izgonii!/Mă-ntorc în nemurire,/Să-mi caut altă omenire-n loc;/Să-i dau şi ei mistuitorul foc;/ Şi ferecat de-o nouă-n-lănţuire / S-aştept să se mai năruie un cer,/Să mă mai latre încă-o omenire. /Şi-aşa, din izgonirea izgonire, /Să-mi port prin Haos rasul meu stingher."
Prometeu se cufundă în Haos. Dar, după ce golul îl înghite. Ia poalele prăpastiei, mulţimea rămâne, invocându-i numele: "Prometeu"...
Ingratitudinea lumii nu îl înfrânge. Prometeu nu se resemnează chiar dacă este izgonit. Condiţia lui Prometeu este condiţia eroică şi tragică a creatorului, a spiritului superior, neînţeles de o lume mărginită, incapabilă să intuiască măreţia sa morală.