Ion Creangă (nascut la 1 martie 1837, Humuleşti, decedat la 31 decembrie 1889, Iaşi) este unul dintre clasicii literaturii române. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice Amintiri din copilărie BIBLIOGRAFIE Copilăria lui Creangă a devenit foarte bine cunoscută, tocmai datorită propriului său exerciţiu de anamneză înfăptuit în scopul creării autobiografiei Amintiri din copilărie. În 1847 începe şcoala în satul natal.

Fiu de ţăran din Humuleşti, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, merge mai departe la o şcoală din Broşteni şi la alta din Târgul Neamţului, continuând apoi cu şcoala de catiheţi din Fălticeni. Este silit să plece la oraş, pentru a absolvi seminarul din Socola. S-a despărţit cu greu de viaţa ţărănească, după cum el însuşi sugerează în lucrarea autobiografică: "Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire".


Din 1855 până în 1859, Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi, devenind diacon al bisericii Patruzeci de sfinţi. Căsătorit de trei ani, Ion Creangă intră în şcoala normală "Vasile Lupu" din Iaşi.

Absolvind-o, este numit institutor la o şcoală din Iaşi. În jurul anului 1871, permiţându-şi să poarte pălărie în loc de potcap, este acuzat de erezie şi silit să părăsească preoţia. Atunci ministrul Tell îl destituie din postul de institutor, acuzând imoralitate, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la restituirea postului viitorului mare scriitor.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în satul său natal Humuleşti, din pricina unei maşini cu aburi, sunt de cuvinţă unii biografi. Alţii, însă, consideră ziua de 10 iunie drept data decesului scriitorului. Această ezitare se datorează, probabil, lipsei unui document care să ateste ziua de înmormântare a lui Creangă.

ANII DE MATURITATE Împrietenindu-se cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii "Junimea" conduse de Titu Maiorescu şi a publicat în "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote şi chiar Amintirile. Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat in cercul literar Junimea, in a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi.

El a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat pâna astăzi. Despre cel mai mare povestitor al românilor, Ion Creangă, care îi urmează lui Ion Neculce, s-a spus că a intrat în literatură cu un substanţial fond sufletesc şi intelectual de sorginte populară. În acest sens, G.

Călinescu afirma că, scriitorul moldovean reprezintă poporul român, însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. În Creangă trăiesc credinţele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului- scria G.Ibrăileanu.

Izvorul principal al operelor sale este folclorul românesc. Plecând de la folclor, Creangă a reuşit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original.

Îndemnul de a scrie i-a venit din partea bunului său prieten Mihai Eminescu. În toamna anului 1875 Creangă citeşte la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista Convorbiri literare, din octombrie: Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă - exclama Iacob Negruzzi - redactorul revistei. Fiind "toba de anecdote", el avea totdeauna pregătite câte o "corosivă" pentru junimiştii care se amuzau copios, hazul lor făcând să se cutremure pereţii.

Râsul lui înveselea toată societatea, când aducea câte o poveste sau nuvelă, sau câte un capitol din Amintirile sale. Cu câta plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv notează entuziasmat I. Negruzzi, recunoscând în Ion Creangă un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atracţie asupra spiretelor complicate ale scriitorilor vremii. Plecarea amicului său Mihai Eminescu la Bucureşti, la revista Timpul, unde devine redactor, boala care i se accentuează, îi adumbresc ultima perioadă a vieţii.

Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea.

La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Mihai Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, Creangă se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea. Poeta Veronica Micle a murit exact în acelaşi an cu cei doi. Ultimele zile le-a petrecut în (bojdeuca) din mahalaua Ţicău a Iaşilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieţii.

De la Creangă ne-au rămas puţine scrieri, publicate în două volume, după moartea autorului, de fiul acestuia. BASMELE În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcţii şi gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă.

În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aci Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără voia lui să nu poată ieşi. A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte mai adesea din istoria noastră contemporană.

În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor şi avocaţilor, pe care îi numeşte: "ciorogari, porecliţi şi apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc.

Cea intitulată "Ioan Roată şi Unirea" este o glumă cu multă fineţe satirică la adresa stratului conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii. Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulţi boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputaţii ţărani ca să le explice programa şi în special chestiunea "Unirii". Toţi ţăranii păreau convinşi de argumentele boierilor afară de Moş Ioan Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalţi ţărani. "Acum ai înţeles", întreabă boierul.

Roată răspunde: "Am înţeles aşa, că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre". Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult reproducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale.

De aceea basmele şi poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în evidenţă însuşirile lui literare proprii. O altă faţă, mai puţin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveştilor licenţioase: "Povestea poveştilor", respectiv "Povestea Pulii"". AMINITIRILE Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă.

Acestea i-au stabilit reputaţia de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meşteşugită a frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate ale literaturii române. Amintirile au, dincolo de latura lor estetică, o valoare afectivă deosebită.

Într-o măsură, ele sunt jurnalul de suflet al unui om care nu a vrut să renunţe la copilăria sa, nici chiar pentru stropul de înţelepciune. "Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!" OPERA SA Poveşti . Capra cu trei iezi (1875) . Dănilă Perpeleac (1876) . Fata babei şi fata moşneagului (1877) . Făt Frumos, fiul iepei . Povestea lui Harap-Alb (1877) . Ivan Turbincă (1878) . Povestea lui Ionică cel prost . Povestea lui Stan-Păţitul (1877) . Povestea porcului (1876) . Povestea poveştilor (1877-1878) . Povestea unui om leneş (1878) . Punguţa cu doi bani (1875) . Soacra cu trei nurori (1875) Povestiri şi anecdote . Acul şi barosul (1874) . Cinci pîini (1883) . Inul şi cămeşa (1874) . Ioan Roată şi Cuza-Vodă (1883) . Moş Ion Roată şi Unirea (1880) . Păcală (1880) . Prostia omenească (1874) . Ursul pâcâlit de vulpe (1880) Nuvele . Moş Nechifor Coţcariul (1883) . Popa Duhul (1879) Amintiri . Amintiri din copilărie (1879)