Ion Luca Caragiale (1852-1912) este creatorul nuvelei realist-psihologice, având şi puternice accente naturaliste. Nuyejele \"în vreme de război\" (1898), \"Două loturi\"(1898) şi \"O făclie de Paşti\" (1889) îl confirmă pe Caragiale drept un prozator realist cu înclinaţii certe către analiza psihologică şi cercetarea cauzelor care provoacă stări patologice în manifestarea personajelor.
Naturalismul este curentul literar care, investigând realitatea, se preocupă mai ales de legile cauzale între fapte, prezentând nu atât tipologii, cât cazuri patologice, pe care le analizează cu pricepere şi meticulozitate simptomatică şi în care primează factorul ereditar, hotărâtor în evoluţia destinului uman, la care se adaugă manifestările naturii, aflate în deplină concordanţă cu stările psihologice ale personajelor, urmând îndeaproape evoluţia bolii acestora.
Nuvela \"în vreme de război\" a apărut în revista \"Gazeta săteanului\" în 1898, fără să fie remarcată de critica literară. Nuvela a fost republicată de fiul său, Luca I.Caragiale, în cartea intitulată \"Reminiscenţe\" (1915) şi abia în 1930 a fost inclusă în primul volum de \"Opere\" scrise de Caragiale, în ediţia îngrijită de Paul Zarifopol, prilej cu care este adusă în atenţia criticii şi a cititorilor.
(Structura şi compoziţia nuvelei)
Construcţie epică riguroasă, nuvela \"în vreme de război\" are un singur plan narativ, referitor la analiza psihologică a personajului principal, care suferă o prăbuşire interioară rapidă, de la obsesie la nebunie. Nuvela ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în
plan psihologic şi o intrigă bine evidenţiată, conturată de prăbuşirea psihică şi lăcomia nestăpânită de îmbogăţire a protagonistului.
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a IlI-a, care ilustrează zbuciumul interior al eroului. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, al hanului, cât şi unul imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.
Nuvela este structurată în trei capitole:
Capitolul I. Popa lancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în pericol de a fi prins de poteră şi de aceea, fratele său, Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze voluntar în armată şi să plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa lancu urmează sfatul fratelui său, averea îi rămâne lui Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare că lancu Georgescu a murit \"pe câmpul de onoare de trei gloanţe inamice primite în pântece\" începe să fie obsedat de revenirea fratelui.
Capitolul al H-lea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi coşmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică dintre cei doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.
(Construcţia şi momentele subiectului) Firul epic al nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează treptat obsesia lui Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o riguroasă analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihica a fraţilor Georgescu.
Tema o constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul respectând toate simptomele acestei boli, iar eroul principal este urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
Titlul se caracterizează prin ambiguitate: în sens denotativ \"în vrefhe de război\" exprimă perioada istorică în care se derulează acţiunea şi anume Războiul de Independenţă din 1877; în sens conotativ, \"războiul\" defineşte zbuciumul lăuntric al protagonistului care atinge paroxismul tensiunii psihologice, starea de nebunie instalându-se definitiv în mintea sa
confuză.
Incipitul abrupt ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi crimelor comise de o bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese prinsă, anunţând astfel şi conflictul social (exterior) al nuvelei: \"în sfârşit, ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor\".
în expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două personaje, fraţii lancu şi Stavrache Georgescu şi împrejurările care le determină destinele. începutul nuvelei este construit sub forma unui \"fapt divers\", un eveniment cotidian de interes public. Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în sperieţi pe locuitorii din \"trei hotare\", prin furturi, torturi şi omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de poteră în pădurea Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa lancu din Podeni, scăpase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la târg. Se spunea despre el că era bogat, că avea \"bănet\", iar lumea bănuia că popa \"găsise vreo comoară\". Toate acestea \"băteau la ochi\" şi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aşa că într-o noapte, când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa lancu îşi înscenează un jaf acasă la el, ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi \"legat butuc, cu muşchii Qurmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură\" şi plângându-se că l-au schingiuit şi \"i-au luat o groază de bani\". Acum tâlharii fuseseră prinşi, iar popa, de teamă că va fi demascat, se duce degrabă la \"neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare\", ca să-1 înveţe ce să facă.
Stavrache avea un han aşezat \"în drum\", era \"om cu dare de mână\" şi fusese şi el înfricoşat să nu-1 calce hoţii, aşa că, de când îi prinseseră, \"mare greutate i se luase de pe suflet\". El este uimit când frate-său îi destăinuie, \"ca la un duhovnic\", că el era \"capul bandei de tâlhari\", că îşi înscenase jaful \"ca să adoarmă bănuielile\", iar acum regreta amarnic, scu2ându-se că \"dracu-I împinsese\". în acel moment sosesc la han, cu gălăgie mare, \"vreo douăzeci de voluntari tineri\", cu un ofiţer şi trei sergenţi care se duceau la război şi voiau să se odihnească până dimineaţă, când trebuia \"s-apuce trenul militar\". Lui Stavrache îi vine ideea să-1 trimită şi pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde \"muscăleşte\", apoi acesta pleacă împreună cu militarii. în această secvenţă, stilul direct se îmbină cu stilul indirect liber, îngăduind vocii auctoriale să interfereze cu gândurile ascunse ale protagonistului.
Despre preotul Iancu nu se mai ştia nimic în Podeni, \"parcă intrase-n pământ\" şi oamenii au adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămână \"fără liturghie\". Tocmai când se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte de la fratele lui o scrisoare, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit sergent şi decorat cu \"Virtutea militară\". Ironia lui Caragiale este acidă, descriind starea de spirit a hangiului, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia, muriseră foarte mulţi români. Stavrache se întreabă, în subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, rămasă în administrarea sa: \"...O veni?... n-o veni?...\". El se interesează apoi de pedepsirea tâlharilor şi,\' aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, îşi exprimă dispreţul faţă de oficialităţi: \"Aoleu! ce mai judecători!...\". Limbaj colocvial, forma populară a viitorului conferă spontaneitate exprimării, iar exclamaţia \"Aoleu! ce mai judecători!\" sporeşte tulburarea afectivă şi desconsiderarea privind incompetenţă justiţiei.
După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta cu \"slovă străină\", prin care i se anunţă moartea fratelui său, \"sublocotenentul Iancu Georgescu\", răpus \"de trei gloanţe inamice primite în pântece\". Cel care scrisese înştiinţarea elogia curajul şi vitejia eroului, care, zâmbind, \"şi-a cântat singur popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!\". După ce \"a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste\", Stavrache face toate demersurile necesare pentru a moşteni averea fratelui mai mic şi intră oficial în posesia ei. Naratorul omniscient deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitate şi intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului, prin stil indirect liber.
Intriga. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, hangiul află că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară,. restituirea bunurilor, dar el \"cine ştie unde s-o fi prăpădit\". Din acest moment, pe Stavrache începe să-1 chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.
Desfăşurarea acţiunii. în cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, în afară de apariţiile de coşmar ale lui Iancu, \"care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său\". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă aievea momentele tulburătoare ale \"vizitei înstrăinatului\", dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.
O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său în haine de ocnaş, \"stins de oboseală, bolnav\", cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele şi tălpile \"pline de sânge\", pentru că evadase din ocnă. Stavrache este încărcat de ură, temându-se că-şi va pierde averea: \"- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!\". Luptându-se cu hangiul, ocnaşul îi pune genunchiul în piept şi-i zice scrâşnind din dinţi: \"- Gândeai c-am murit, neică? \". Atunci când \"nebunul a voit să-1 sugrume\", hangiul şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş pe uşă şi acesta \"a pierit în întunericul nopţii\". înspăimântat, \"tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci\" pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi a făcut slujbă de sufletul mortului.
A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o \"ploaie rece de toamnă\" legăna cu \"mişcarea sunetelor\" gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi \"tot mai domol\", elementele naturaliste sugerând starea psihică a personajului. Auzind trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, \"râzând cu hohot\", strigă: \"- Gândeai c-am murit, neică?\". Apoi, Căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, \"se-ndârjeşte şi-1 strânge de gât\", dar chipul militarului se lumina din ce în ce.mai mult, râdea zgomotos şi vesel, întrebându-1: \"- Gândeai c-am murit, neică?\", apoi dă comanda de plecare. Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.
Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă, \"măzărică şi vânt vrăjmaş\" care s-a abătut peste sat & #351;i a ţinut trei zile şi trei nopţi semnifică faptul că,Stavraehe îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu două sticle să cumpere \"de un ban gaz\" şi \"de doi bani ţuică\", rugându-1 \"să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri\" şi să scrie suma în caietul de datorii, pentru că n-avea bani. Dialogul cu fetiţa argumentează în plus tulburarea psihică şi agitaţia interioară a protagonistului: \"Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nVăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!\".
Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, marcate de obsedanta întrebare \"Gândeai c-am murit, neică?\", învălmăşeala de gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Erau doi oameni înfofoliţi din cauza viforului, care solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau \"prăpădiţi\" iar ei îngheţaţi bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul dintre cei doi bărbaţi culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind. Vrând să afle de unde ştie călătorul cum îl cheamă, hangiul se apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: \"- Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?\".
Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic, de parcă \"tot viforul care urla în noaptea grozavă\" ar fi năpădit dintr-o dată peste el, \"deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului\". Replica lui Iancu, aproape la fel cu aceea din coşmarurile lui: \"- Mă credeai mort, nu-i aşa?\", constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Iancu venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată de el din fondurile regimentului, că altfel \"trebuie să mă-mpuşc\".
Deznodământul. Cu o artă desăvârşită, naratorul omniscient analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului: \"Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate\", începând să horcăie şi să geamă.
Dacă la început criza psihologică abia se înfiripă, ea se adânceşte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violenţă premergătoare nebuniei, declanşând demenţa. Fratele îl atinse cu mâna, dar \"la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâtvoi, cu mâinile încleştate-, cu gura plină de spumă roşcată\". Răsturnând masa, lumânarea se stinge şi \"odaia rămâne luminată numai de candela icoanelor\". Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl trânteşte la pământ şi începe să-1 strângă de gât şi să-1 muşte, iar camaradul popii, încercând să-i despartă, este şi el trântit ia pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa Iancu îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă pumni în ceafă şi în furca pieptului, până când \"Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind\". Atmosfera este amplificată de elementele naturalistă, deoarece afară, viscolul ajunsese \"în culmea nebuniei\", făcând să trosnească \"zidurile hanului bătrân\". în timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache \"îi scuipa şi râdea cu hohot\". Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum \"îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte \". Istovit de încăierare, popa Iancu se uită la fratele lui mai mare care \"cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când îritr-o parte când într-alta\" şi se gândeşte că n-are noroc.
Finalul nuvelei este deschis şi prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: \"chipul îngrozit\", \"părul vâlvoi\", \"mâinile încleştate\", \"gura plină de o spumă roşcată\", \"scuipa şi râdea cu hohot\", \"începu să cânte popeşte\".
Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până la nebunie, toate aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.
O interpretare diferită în receptarea profundă a nuvelei este varianta modernă a complexului lui Cain, care se explică prin conflictul interior dintre dorinţa de a ucide şi reprimarea acestei porniri în subconştientul protagonistului. Coşmarurile lui Stavrache ar putea fi cauzate de faptul că se simţea vinovat de moartea fratelui său, pe care-1 trimisese pe front ca să nu fie arestat, deşi acest lucru nu s-ar fi întâmplat pentru că judecătorii reuşiseră să afle de la tâlhari cine fusese căpetenia lor. (Invidia lui Cain, primul fiu al lui Adam şi al Evei, porneşte din adâncul inconştientului, el nu râvneşte numai la pământul mănos -al fratelui său, Abel. Cain este incomodat de prezenţa acestuia, care este modelul omului victorios în orice ar întreprinde, iar comparaţia permanentă cu el, chiar dacă nu exprimată direct, 1-a determinat să-1 ucidă, nefiind de-ajuns \"să învingi pământul, ci trebuie să te aperi împotriva fratelui tău, pentru a i-1 putea smulge\").
Caracterul naturalist al nuvelei este dat, mai întâi, de strânsa relaţie între natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei personajului:
\"Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte.\" Elementul auditiv devine pregnant, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând \"în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit\" compune \"un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri.\" Când, în final, Stavrache se prăbuşeşte, \"vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului.bătrân\".
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin atitudinea ironică.
Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal, este prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat respectat, cu un statut social bine consojidat şi cu un aer \"foarte mulţumit\" pentru că afacerile îi mergeau bine. Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi deciziile protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire, profită de faptul că soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-1 ia pe fratele său cu ei, pe front.
Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a naratorului^ autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul. Punctul maxim jil încordării îl constituie întâlnirea.reală dintre cei doi fraţi, care are loc într-un sugestiv cadru naturalist, viscolul prevestind vuietul din mintea protagonistului. Din acest moment, analiza psihologică stăpâneşte şi investighează stările şi trăirile hangiului. Replica lui Iancu, \"- Mă credeai mort, nu-i aşa? \", aproape aceeaşi cu fraza din vise, constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a Iui Stavrache, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Eroul principal, Stavrache, este dominat de starea conflictuală între aparenţă şi esenţă, între îndoială şi certitudine, definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.
în cocnluzie, nuvela \"în vreme de război\" este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin monologuri .interioare sugestive, destinul dramatic având la bază vicii genetice, întrucât \"incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer.\" (George Călinescu).
Stilul, Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în această creaţie.
în \"Arta prozatorilor români\", Tudor Vianu evidenţiază relaţia autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L.Caragiale: \"Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică (care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa interioară a acestora nu este «produsă». Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind.\"