Emilia Răchitaru este cocota de lux şi actriţa fără talent care stârneşte o pasiune mistuitoare şi inexplicabilă în sufletul sensibil al intelectualului George Demetru Ladima, pentru care ea este frurrioasă, pură şi candidă. Vulgara actriţă deţinea toate scrisorile de dragoste în care Ladima pusese tot sufletul său sensibil, toată puritatea şi profunzimea simţirii, şi pe care le citeşte, consternat, Fred Vasilescu. El decide să subtilizeze aceste mărturii ale unei iubiri sublime, care impietau memoria ziaristului Ladima.
Relativismul reflectă opiniile diferite ale personajelor despre eroină, fiecare percepând cu subiectivism trăsăturile fizice şi morale ale acesteia. Ladima o divinizează, îi pare talentată ca actriţă, o aureolează cu calităţi pe care le-ar dori la ea şi iubeşte aceste nobile trăsături. Pentru Fred. Emilia este proastă ca femeie, insensibilă, total lipsită de talent ca actriţă, pe scenă fiind "dezastruoasă ca o bucătăreasă patetică". Pentru Cibănoiu. Emilia este "o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului", care 1-a şi distrus pe intelectualul rasat şi hipersensibil, Ladima, acesta neavând forţa de a i se încredinţa total lui Dumnezeu, singurul care l-ar fi putut salva.

Trăsăturile fizice conturează o femeie a cărei frumuseţe "caligrafică e uneori jignitoare. Are capul rotund de tot, cu părul pieptănat lipit, cu o frunte ca un fragment de sferă [...] aşa de limpede, de parcă niciunul dintre milioanele ei de strămoşi
n-a încreţit-o vreodată din cauza vreunui gând". Fred vede o blondă spălăcită, grăsuţă şi vulgară atât în gesturi, cât şi în vocabular. Emilia este de o gravitate prostească, mereu încruntată, gravă şi impozantă, dându-şi o importanţă specifică celor săraci cu duhul, neputincioşi să înţeleagă ceva în profunzime. De aceea, indiferent de rolul care i se dădea, ea interpreta la fel, cu un fel de dramatism ridicol, "un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume".
Dragostea ei este pentru Fred penibil de dramatică, de serioasă şi calculată, Emilia având "conştiinţa valorii animalităţii ei...exploatează totul la rece, cu rânduială şi socoteală; gândeşte vulgar şi grijuliu despre sexul ei, ca un ţăran despre marfă şi hambar". Cocota de lux este înnobilată cu puritatea sufletului de copil, Ladima văzând în ea idealul de femeie, care n-are însă nicio legătură cu femeia reală. Dominată de interes, relaţia ei cu Ladima se' justifică prin eventualele servicii pe care acesta i le-ar fi putut face, fie favoarea unei notiţe laudative strecurate în vreun ziar, fie un bilet de favoare la spectacol ori chiar obţinerea unui rol, prin influenţa pe care o exercita asupra directorului teatrului, mai ales când era un director de temut la "Veacul".
Incapabilă de gânduri profunde, Emilia nu-şi dă seama de răul pe care i-1 face lui Ladima, considerându-se miloasă pentru că nu-1 "aruncă" afară din casă, deşi o plictisea cu grija lui exagerată, o obosea cu atitudinile lui ridicol de sentimentale.
Fred meditează la structura sufletească a femeii, concluzionând că "răutatea Emiliei nu e agresivă, ci probabil, crâncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasă".
Insensibilă la sentimente puternice, iubirea ei "jigneşte, cum jigneşte conversaţia ei atunci când vorbeşte cu importanţă şi cu «radicale»", fapt ce-1 face pe George Calinescu să o numească "bestie incultă", afirmând totodată că Emilia întruchipează "femeia de toate zilele".
Camil Petrescu, romancier prin excelenţă citadin, realizează o literatură intelectuală, situându-se pe linia ideii că actul scrisului este, în primul rând, "o experienţă spirituală, o formă de confesiune destinată să atingă suprema sinceritate şi să ducă la o revelaţie existenţială" (Ov.S.Crohmălniceanu - "Literatura română între cele două războaie mondiale").