O mărturisire a lui George Coşbuc, prilejuită de amplele şi controversatele discuţii ivite în legătură cu originalitatea sa, contestată după apariţia primului volum de versuri, a provocat derută în rândurile celor ce-l consideraseră până atunci un poet sprijinit şi lansat de junimistul Slavici, iar apoi introdus în cenaclul literar al Junimii bucureş-tene, admirat de Maiorescu şi considerat ca o nouă speranţă pentru gruparea sa literară. într-adevăr, poetul declarase că o parte însemnată a poeziilor şi-a scris-o înainte de 1889, ceea ce însemnează că era premergătoare contactului direct cu Junimea şi lăsa să se înţeleagă câ şi-a găsit singur un drum în literatură, fără să fi primit o îndrumare anume, în afară, fireşte, de cea a lui loan Slavici (dar aceasta avusese loc la Sibiu, iar nu la Bucureşti). Semnificaţia deosebită a acestei destăinuiri menită să clarifice raporturile lui Coşbuc cu Junimea impune câteva precizări privind împrejurările care au provocat-o. După apariţia la Bucureşti a volumului Balade şi idile, N. I. Lazu a declanşat, o campanie ruşinoasă de denigrare a autorului învinuindu-l de plagiat. Unele periodice literare s-au lăsat mai mult sau mai puţin antrenate în desfăşurarea ei. fie şi numai prin întreţinerea atmosferei de incertitudine ; alte reviste şi ziare, e drept puţine la număr, l-au apărat pe poet cu o înverşunare aprigă, au făcut loc în paginile lor unei dezbateri de principiu în privinţa originalităţii literare. In mod cu totul surprinzător, deşi George Coşbuc aparţinea
atunci grupării literare junimiste. Maiorescu n-a intervenit iar colegii săi de cenaclu s-au implicat cu destulă întârziere. Nemulţumit de tergiversarea replicii care trebuia dată adversarilor, deşi se ştia că majoritatea erau antijunimişti, Coşbuc a crezut că-i poate stimula pe cei dintâi să intervină în favoarea sa iar pe adversari să-i reducă la tăcere publicând o declaraţie în cuprinsul căreia nega existenţa oricărei influenţe junimiste asupra operei scrisă după 1889 ; Junimea bucureşteană la care aderase după această dată, pretindea el, n-ar fi avut nici un merit în îndrumarea activităţii literare post tribuniste. Probabil că acest gest al autorului Baladelor şi idilelor a determinat refuzul ulterior din partea istoriografiei literare de a-i mai lua în considerare în vreun fel apartenenţa la Junimea. în principiu însă, rolul Junimii nu trebuie privit doar din punctul de vedere al aportului acesteia la formarea unui scriitor sau al înrâuririi asupra celor ce-i frecventau întrunirile literare. Societatea al cărei mentor era Maiorescu a exercitat o influenţă generală asupra vieţii literare româneşti din a doua jumătate a secolului trecut, dependentă de condiţiile specifice fiecărei provincii. în afara cenaclului literar al Junimii, asupra scriitorilor din Transilvania şi Banat influenţa junimismului s-a exercitat prin intermediul unor intelectuali care aderaseră la ideile "direcţiei noi" şi militau în continuare pentru a le facilita biruinţa în principalele centre culturale româneşti din provinciile amintite. Ioan Slavici s-a referit adesea la o asemenea cale de acces spre junimism, ilustrând-o îndeosebi cu exemplul poetului G. Coşbuc despre care spunea că s-a format la şcoala unor adepţi ai societăţii literare ieşene iar apoi la Sibiu, unde junimismul literar era mai puternic decât în oricare centru cultural românesc.

Istorici literari de notorietate 2 au demonstrat că în Transilvania, mai mult decât în oricare provincie a ţării, junimismul s-a propagat în profunzime exercitând influenţe binefăcătoare asupra întregii vieţi spirituale româneşti. Exegezele mai noi consacrate junimismului în Transilvania privesc fenomenul printr-o nouă optică vorbind despre existenţa aici a unor "elemente de anticipaţie în raport cu junimismul" despre "un junimism avânt la date", constituind un fundal pe care "acţiunea maioresciană îşi relevă mai pregnant caracterul de continuitate şi sinteză".

Adepţii transilvăneni ai direcţiei noi s-au format cu deosebire în perioada studiilor la Viena ; Societatea lor, România Jună, din capitala habsburgilor, a devenit la un moment dat un autentic centru junimist, iar Slavici şi Eminescu şi-au asumat rolul de mentori. Contactul lui George Coşbuc cu intelectualii de formaţie junimistă provenită din mediile universitare vieneze s-a produs încă de la liceul din Năsăud. unde aceştia s-au stabilit ca profesori ; Ion Mălai, Constantin Moisil. Ioan Ciocan, Pavel Tancu, A. P. Alexi trecuseră pe la România Jună în prima perioadă de impunere a junimismului în cadrul acestei Societăţi. Datorită lor, corpul profesoral de la gimnaziul din Năsăud a purtat discuţii pe teme ortografice încă din 1874, aşadar cu doi ani înainte de sosirea lui Coşbuc la această şcoală. Discuţiile dintre profesori îşi găsesc ecoul şi între elevii cursului superior al gimnaziului, care citeau de preferinţă Convorbirile literare, iar în cadrul societăţii lor. Virtus Romana Rediviva, declamau versuri din Aleesandri şi manifestau admiraţie pentru literatura populară. Un alt grup de năsăudeni. S. Halită. Iuliu Mcisil. S. Pop, se afla la Viena în a doua perioadă a propagandei pentru junimism, desfăşurată aici. Exista apoi la Năsăud un om ce se arăta deschis partizan al junimismului, pedagogul Vasile Petri, datorită căruia (ajutat şi de alţi profesori) în ţinutul respectiv se introduce încă din 1872 noua ortografie a junimiştilor. 4 Aşadar, Coşbuc a studiat la Nasaud tocmai într-o perioadă când ideile junimiste erau cunoscute chiar în cadrul şcolii, urmând să învingă într-un timp foarte scurt.

Când a venit la Sibiu, poetul a nimerit în unul dintre cele mai puternice centre junimiste ale Transilvaniei. Aici relaţiile cu Junimea se stabiliseră înainte de a-şi începe Slavici activitatea. Primul grup de simpatizanţi ai Junimii se formase în redacţia Telegrafului român, care, în 1867, publica în Foiţă studiul lui Maiorescu Despre poezia română. Ideile junimiste apăreau în numeroase articole din Foişoara Telegrafului român; astfel, într-un articol de critică privitor la activitatea Astrei, Eugen Brote îi reproşa comitetului de conducere faptul că "a preferit forma goală, înaintea fondului", susţinând în continuare că "o cultură trainică [.] numai atunci se creează când poporul, în dezvoltarea sa, urmăreşte legile naturii şi. după ce a zidit fundamentul, pune treptat piatră peste piatră, la edificiul culturii sale" .

Revista a adoptat ortografia fonetică a Convorbirilor literare, ceea ce însemna pentru Transilvania de atunci, ţinând seama de rezistenţa latinismului, o adevărată revoluţie culturală.
Peste câţiva ani, în 1884, la Sibiu s-a format, cu sprijinul lui Slavici, în jurul Tribunei, unul dintre cele mai puternice centre junimiste ale Transilvaniei. Ion Breazu arăta că "sursele literare ale Tribunei pornesc din Junimea. Slavici era un copil literar al direcţiei noi, iar cercul de intelectuali pe care se sprijinea ziarul era, şi el, adânc îmbibat de ideile şcolii de la Iaşi" .
Când Coşbuc s-a stabilit la Sibiu, în 1887, s-a întâlnit în redacţia Tribunei cu trei dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai junimismului în Transilvania : I. Slavici, I. Bechnitz şi S. Albini. Tot acolo l-a găsit şi pe E. Brote, care încă de la Telegraful român dovedise interes pentru cunoaşterea şi însuşirea ideilor fundamentale ale Junimii. Timpul petrecut de poet aici a însemnat mult pentru creaţia sa literară. Junimiştii sibieni au adăugat noi dovezi la formarea convingerii lui Coşbuc, cristalizată încă de la Năsăud, că e necesar să se ţină seama de principiile formulate de Junimea dacă vrem ca literatura noastră să devină cu adevărat naţională şi să se integreze în circuitul valorilor artistice autentice.

Rodnicia anilor petrecuţi la Sibiu, despre care poetul va vorbi mai târziu, trebuie s-o socotim într-o măsură însemnată tributară mediului literar sibian, care, se ştie, era de structură junimistă. în felul acesta, prin intermediul junimiştilor transilvăneni şi al lecturii Convorbirilor literare, Coşbuc a avut prilejul să cunoască principiile culturale şi literare ale direcţiei noi şi, totodată, să profite de efectele pozitive ale acesteia încă înainte de a pleca la Bucureşti, când urma să stabilească legături nemijlocite cu cei mai de seamă reprezentanţi ai grupării.
S-a spus, de regulă, că anul 1889 marchează o nouă etapă în activitatea literară a lui George Coşbuc pentru faptul că atunci, în nr. 108 din 24 mai al Tribunei, a publicat una dintre cele mai valoroase poezii ale sale, Nunta Zamfireit remarcată de Titu Maiorescu, care l-a chemat la Bucureşti. D. Vatamaniuc a dovedit7 că, în realitate, poetul s-a dus la Bucureşti na chemat de Maiorescu, ci trimis de Slavici. După numeroasele procese ale Tribunei şi detenţiunea lui Slavici la Vacz. ziarul sibian lucra cu mari pierderi, redacţia fiind nevoită să procedeze chiar la desfiinţarea unor posturi, între care şi cel al poetului. în această situaţie, Coşbuc trebuia să plece din Sibiu. Atunci a intervenit Slavici pe lângă Maiorescu, rugându-l, la 1 decembrie 1889, să-i găsească vreo slujbă în Ţară : "Am, în sfârşit, o rugăminte : ajutaţi-mă să-l trimit pe Coşbno la Bucureşti ca să-l vedeţi. Eu snnt sigur că e destul să-l vedeţi, ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă prin putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare" .

Criticul a acceptat imediat. Desigur că nu e vorba aici numai de rugămintea lui Slavici, care l-a determinat să facă acest lucru. Maio-rescu era un cititor permanent al Tribunei şi un cunoscător al creaţiei lui Coşbuc. îi urmărise evoluţia, iar acum nu făcea altceva decât să constate cu satisfacţie că poetul a ajuns la punctul marilor împliniri. o dată cu Nunta Zamfirei. Era convins că se ivise un nou poet, cu o formulă artistică proprie, şi merită tot sprijinul său. Acesta cu atât mai mult cu cât, după moartea lui Eminescu şi Alecsandri, Junimea care-l repudia pe Al. Macedonski, pretindea că întreaga literatură română era lipsită de un poet întrutotul original sau care cel puţin să cultive speranţa găsirii unei noi formule literare.

Desfiinţarea postului de redactor la Tribuna şi intervenţia lui I. Slavici pe lângă T. Maiorescu n-au constituit, totuşi, motive pentru a-l determina pe Coşbuc să treacă peste Carpaţi, cât mai degrabă prilejuri Deviza lui Slavici că pentru toţi românii soarele răsare la Bucureşti stăpânea deja conştiinţa poetului, ca de altfel şi pe cea a altor mari scriitori transilvăneni de mai târzia . Goga, Rebreanu. El simţea chemarea Capitalei românilor, de unde spera să se poată lansa ca un adevărat poet naţional. în contextul suferinţelor prilejuite de asuprirea naţională, în acel "vârtej de patimi", cum îl numea Octavian Goga, "Coşbuc, mai mult ca oricare altul, simţea chemările de peste munţi spre marele atelier al luminei noastre, de unde ispitele atâtor speranţe îl copleşeau în fiecare zi. Plin de visuri şi de armonii, zguduit în toate fibrele de cântecul mare al neamului, el a lăsat în urmă graniţe şi a plecat la Bucureşti pentru totdeauna" .
După intervenţia lui Slavici, în decembrie . Coşbuc trece Carpaţh şi poposeşte la Bucureşti. Primii paşi în capitală i-au adus emoţii, dar după puţin timp l-a cuprins grija pentru ziua de mâine. I. Russu-Şiri-ann a reconstituit în 1905 următorul dialog avut cu poetul : i
"- Slavici mi-a zis să vin la Bucureşti ... întruna m-a tot îndemnat. Dar ce să fac eu aici ?
- Ei, asta e, o să-ţi găseşti şi tu vreun căpătâi - îi răspundeam noi..."

Era atunci un tânăr de 23 de ani, "statură mijlocie, îmbrăcăminte sărăcăcioasă, barbă care creştea nesupăratâ de bărbier, mustăcioara ce sta cum îi plăcea, faţă destui de palidă.. ochii însă, ochii erau de poet! Mari, scânteietori şi de-o bunătate şi veselie de copil" .
încă de la şedinţa Junimii (din 23 decembrie/4 ianuarie 1889) când îşi reciteşte Caragiale Năpasta, el participă, făcând lectura câtorva Doezii în legătura cu care Maiorescu remarcă orieinalitaiea şi talentui. După o lună de zile, în 24 ianuarie/5 februarie 1890, Coşbuc a citit la Junimea, a cărei şedinţă s-a ţinut la Maiorescu acasă, balada Nunta Zamfirei. Criticul s-a arătat entuziasmat, notând în jurnalul său : "Aseară la mine, Junimea foarte vie. George Coşbuc cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei"n. Intre cei prezenţi se numărau : I. L. Caragiale, V. Pogor, Al. Chibici-Râvneanul, G. Bogdan-Duică, P. Missir. Caragiale recunoaşte în el un mare talent şi, cutremurat de împrejurările în care murise nu demult Eminescu, le atrăgea atenţia celor din cenaclul Junimii: "Apăraţi-l, mă, să na se îmbolnăvească ca Eminescu".
Din acel moment, Maiorescu a devenit un admirator al poeziei lui Coşbuc. Aceeaşi admiraţie s-a putut observa şi la I. L. Caragiale. Faptul a fost consemnat de contemporani în periodicele vremii. între alte mărturii, menţionăm, în acest sens, cele spuse de Valeriu Branişte In 1895, în ziarul Dreptatea. E un portret al lui Maiorescu, unde ca pasiuni se menţionează : "E amorezat de poeziile lui Coşbuc, dintre cari pe cele mai multe le ştie pe de rost; de pildă, clasica Nunta Zamfirei, pe care in momentele vesele o are mereu pe buze" .
Formula literară nouă, bazată pe idila clasică şi adoptată de Coşbuc înaintea stabilirii contactului direct cu Junimea şi-a desăvârşit expresia artistică abia după aceea, în cadrul cenaclului junimist, profitând de sugestiile celor mai de seamă participanţi de atunci la întrunirile literare. Unele păreri au fost însuşite chiar şi în legătură cu revizuirea câtorva poezii tipărite mai întâi la Tribuna. Nunta Zamfirei, de pildă, a cunoscut o transformare importantă faţă de prima variantă în Tribuna, în urma propunerii junimiştilor de a renunţa la o strofă cu care poezia se deschidea iniţial :

A fost ce-a fost, de n-ar fi fost
Nu şi-ar avea povestea rost,
Şi ce-ar fi drept, din câte-ascult ?
Şi-a fost o vatră de tumult întregul ost.

A renunţat la această strofă introductivă, concepută în spiritul basmelor noastre po pulare, din convingerea că ea era de prisos. Motivarea o constituie faptul că elementul de basm este prezent, asimilat în întreaga poezie într-o manieră proprie ce creează impresia că asistăm la o autentică nuntă ţărănească, unde elementele de basm slujesc doar ca decor, menirea lor fiind să sublinieze măreţia, amploarea şi veselia. .Iată de ce, când s-a retipărit în Convorbiri literare de la 1 martie 1890, Nunta Zamfirei n-a mai apărut cu această strofă introductivă.
Serviciul ce i-a fost oferit de Maioresca în Bucareşti, desenator ajutor la Ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii, a dat multora prilejul să discute în legătură cu "dezinteresul" şi "dispreţul" Junimii pentru poet. Dar realitatea era alta. Maiorescu s-a gândit la timpul liber ce i l-ar oferi o asemenea muncă şi, în plus, atât putea face într-o perioadă când junimiştii nu mai erau la putere, iar adversarii, care le luaseră locul, nu se arătau dispuşi să ofere o slujbă prea importantă unui poet aflat sub tutela lui Maiorescu. De fapt, munca de "desenator-ajutor", onorată la început cu mult zel, nu constituia preocuparea sa principală, căci se angajase într-o comisie ce se ocupa de redactarea manualelor şcolare . Slujba nu i-a plăcut, totuşi, cum era şi firesc, şi de aceea la 28 februarie 1891 a demisionat, fiind înlocuit numai în iunie . De aici înainte lucrează îndeosebi în redacţia unor reviste ca Lumea ilustrată a lui Ignatz Herz şi Vatra.
Deşi începuturile relaţiilor Iui Ccşbac cu Titu Maioresca s-au arătat a fi promiţătoare, ele nu s-au dezvoltat prea amplu şi nu au evoluat până la stabilirea unei adevărate prietenii, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Eminescu, Slavici şi chiar al lui Ion Creanga. Vizitele poetului la Maiorescu acasă au devenit tot mai rare după anul 1892, iar acesta s-a arătat uneori rezervat faţă de autorul poemului Nunta Zamfirei. Motivele sunt mult mai numeroase decât cele cunoscute până acum din lucrările consacrate lui Coşbuc.
în primul rând, stabilirea unor relaţii prieteneşti, sincere, deschise, presupunea nu numai preţuirea reciprocă, gustul estetic emancipat, existenţa unui ideal comun în legătură cu evoluţia literaturii române, dar şi integrarea sufletească în mediul spiritual şi social al Junimii. Poetul transilvănean nu s-a putut nicicând acomoda cu atmosfera ce domnea în casele lui Maiorescu la Bucureşti, unde se ţineau de obicei şi seratele literare ale Junimii. îndeosebi după prima guvernare junimistă din 1888/1889, veneau acolo numeroşi politicieni care erau primiţi după toate convenienţele aristocratice. Maiorescu finanţa şi încuraja la el acasă o viaţă fastuoasă, faţă de care îndeosebi Coşbuc şi prietenul său G. Bogdan-Duică îşi manifestau în diverse moduri dezaprobarea. S-a păstrat de la Coşbuc un document care relatează unul din momentele când el, intrând în casa lui Maiorescu şi întâlnind o altă lume decât aceea la care se aştepta, a trebuit să stea retras spre uşă
"într-o seară în anul 1891 am fost invitat printr-un bilet de domnul Maiorescu la dânsul acasă, unde erau mai mulţi junimişti. Un fecior de casă cu livrea şi galoane nemţeşti aurite ne-a poftit pe mine şi pe Slavici, pe care-l rugasem în ajun să mă însoţească, într-un salon măricel şi foarte frumos mobilat. Acolo erau mulţi domni bine îmbrăcaţi şi având fiecare o ţinută impunătoare [...] Necunoscând pe nimeni am rămas aproape de uşă" ls. (E vorba de întrunirile politice, iar nu literare.) Nu putem aprecia obiectiv această declaraţie a lui Coşbuc decât dacă ţinem seama de faptul că el, ca intelectual, avea o structură asemănătoare cu a lui Creangă. Poetul venea din medii intelectuale transilvănene, unde apropierea de popor însemna şi păstrarea felului de a fi al ţăranului român, încât diferenţa dintre omul de rând şi intelectualul secolului trecut, ca mod de viaţă, era minimă. în schimb, intelectualii din cercul lui Maiorescu de la Bucureşti îşi însuşiseră manierele, comportamentul claselor dominante ale societăţii, fără să mai vorbim de cele aduse din apus - totul fiind socotit ca semn al civilizării.

O atare diferenţiere între mediul bucnreştean şi felul de a fi al lui G. Coşbuc a favorizat distanţarea treptată dintre poet şi critic, concretizată în primul rând în neparticiparea la seratele Junimii şi rărirea colaborării lui la Convorbiri literare. Aceasta s-a mărit după ce Ioan Popovici-Bănăţeanul a făcut imprudenţa, la începutul anului 1893, să-i spună lui Maiorescu că nu l-a vizitat un anumit timp din pricina iui Coşbuc şi Slavici, care l-au oprit. Incidentul respectiv, ca şi altele despre care nu avem cunoştinţe detaliate, l-au determinat pe Maiorescu să se gândească la cauzele ce au diminuat sinceritatea şi trăinicia prieteniei sale cu junimişti ca N. Petraşcu, I. L. Caragiale, I. Slavici, G. Coş' le-a aflat în absenţa acelei inimi drepte şi sincere ce slă la baza "oricărei bune relaţii între oameni" ,fi. Judecata era subiectivă, căci motivele pierderii unor astfel de prietenii nu puteau fi reduse la eventuala lipsă de sinceritate şi preţuire reciprocă în anumite momente.

Anul 1894 a dus la o mai amplă clarificare a raporturilor lui Coşbuc cu Junimea şi Titu Maiorescu. Cei trei mari clasici ai i" îraturii române : Slavici, Caragiale şi Coşbuc, au editat o revistă proprie, Vatra, car, ce însemna, de fapt, separarea de Convorbirile literare. Poetul a publicat aici Noi vrem jtâmânt, iar criticul a refuzat numărul în cauză al revistei. Istoricii şi criticii noştri literari au amplificat la maximum semnificaţia acestui gest, calificându-l ca semnificativ pentru atitudinea de neînţelegere a durerilor ţărănimii de către Maiorescu şi totodată ca o mărturie a respingerii categorice a poeziei sociale din epoca aceea Pornind de la cele spuse de Maiorescu în legătură cu literatura de inspiraţie rurală în 1882 (Literatura română şi străinătatea), precum şi de la pledoaria din 1909 în cadrul Academiei Române, dar mai ales de la ceea ce ştia el însuşi că gândeşte Maiorescu despre ţăranul român, I. Slavici a emis o ipoteză ce poate fi luată în considerare pentru explicarea incidentului amintit, cu atât mai mult cu cât sinceritatea şi buna credinţă a autorului ei se bazează pe cunoaşterea directă a celor implicaţi. Totodată, ea se află într-un acord deplin cu alte fapte relatate de Slavici în memorialistica sa în legătură cu reacţii ale criticului Maiorescu dictate de poziţia omului politic. Pentru cei mai mulţi dintre contemporani simpatia criticului faţă de ţărănime era recunoscută, dar. în acelaşi timp, se ştia şi care a fost reacţia guvernului junimist < u ocazia răscoalelor din 1888/1889, încât nu e greu de crezut că şi desolidarizarea sa de Coşbuc a fost determinată de circumstanţe politice. De altfel, în acest spirit şi-a formulat şi Slavici explicaţia sa, cu referire anume la înţelegerea pe care Maiorescu o manifestă, principial, faţă de situaţia generală a ţărănimii ;
"îl cunoşteam bine pe Titu Maiorescu - afirmă Slavici. Ne făcuse mult bine, trăiserăm una din cele mai fericite zile ale vieţii noastre stând de vorbă cu el, îi eram apropiaţi sufleteşte şi-i împărtăşeam vederile şi-n ceea ce priveşte chestiunea agrară. Eram deci încredinţaţi că el nu din draga lui voie a refuzat primirea revistei, ci ţinând seama de susceptibilităţile oamenilor cu care era legat în viaţa politică" I.
Relatarea lui Slavici ne duce în mod firesc Ia concluzia că dezacordul determinat de circumstanţele politice nu presupune şi desolidarizarea de ideile exprimate de poet în Noi vrem pământ. După cum se va vedea mai târziu, când în paginile Convorbirilor literare poezia s-a bucurat de comentarii critice elogioase, semnate de D. Evolceanu, Titu Maiorescu şi-a dat acordul pentru publicarea lor în revista junimistă.' în felul acesta, refuzarea revistei Vatra în împrejurarea amintită nu poate avea decât semnificaţia unui incident, fără să marcheze, cum pretind unii exegeţi ai lui Coşbuc, un moment hotărâtor pentru evoluţia relaţiilor dintre poet şi Junimea..

Dacă raportăm, totuşi, momentul apariţiei revistei Vatra la înco-putui răririi colaborării, lui Coşbuc la Convorbiri literare, atunci explicaţia trebuie căutată în altă parte : hotărârea sa, împreună cu Caragiale şi Slavici, de a da curs aspiraţiei pentru aflarea unor noi făgaşe în activitatea literară, dar fără să creeze o direcţie proprie, opusă celei junimiste. De altfel si noile evenimente intervenite în viaţa Convorbirilor literare au avut menirea mai mult să-l îndepărteze decât să-l apropie de gruparea junimistă : asocierea, din 1893, la redacţia revistei a unor tineri din generaţia pregătită anume de Titu Maiorescu, care o dată cu angajarea în polemica cu Gherea, dovediseră ei înşişi intenţia de a-i da junimismului o altă configuraţie decât cea cunoscută de Coşbuc în . După ce revista Vatra şi-a încetat apariţia (1896), G. Coşbuc a manifestat, totuşi, din nou intenţia de a micşora distanţa ce începuse să se creeze între el şi Junimea, cel puţin prin sporirea colaborărilor la revista acesteia. Maiorescu a considerat gestul ca având semnificaţia unni eveniment important, informându-l pe Brătescu-Voineşti despre intenţia poetulai de a publica în Convorbiri literare o traducere din Mah'dbharata. Revenirea lui Coşbuc s-a produs, într-adevăr, prin publicarea în revista Junimii, începând cu 1 iulie 1896, a unei părţi din traducerea poemului indic, ceea ce, desigur, i-a prilejuit lui Maiorescu un moment de satisfacţie şi bucurie. Totuşi, relaţiile lor nu mai semănau cu cele de mai înainte ; dispăruseră suspiciunile, rezervele prea mari ce putuseră fi observate din 1894 încoace, dar răceala continua să se menţină. în mod cu totul surprinzător, deşi în 1896 Maiorescu era satisfăcut de gestul apropierii lui Coşbuc, tin an mai târziu nu s-a mai arătat dispus să împărtăşească ou el bucuria obţinerii premiujlui "Năsturel-Herescu", pentru traducerea Eneidei, căci n-a participat nici la banchetul oferit cu acest prilej.
Rezervele omului Maiorescu s-au asociat în 1898 ca cele ale criticului, din cauza necunoaşterii amănunţite a preocupărilor lui poetice şi a orizontului spiritual ; în pagina de critică ce i-a consacrat-o în cuprinsul articolului despre Victor Vlad Delamarina, i-a recunoscut, ce-i drept, talentul literar, dar a formulat obiecţii nejustificate în legătură cu cultura lui generală, pe care o considera limitată la prea puţine surse directe şi lipsită de unele elemente necesare.
Relatările unor contemporani au scos în evidenţă faptul că nemulţumirile criticului din perioada la care ne-am referit au putut fi provocate de obiceiul pe care si-l formase Coşbuc de a cere părerea asupra câtorva dintre lucrările sale de la unii confraţi în ale scrisului. Cel mai mult solicitat în această privinţă, în afara cenaclului Junimii, era loan Slavici. Acestuia i-a încredinţat, de pildă, manuscrisul cu traducerea Sacuntulei înainte de a-l vedea Titu Maiorescu. Discuţia între G. Bogdan-Duică şi T. Maiorescu, iscată cu acest prilej, scoate în evidenţă nedumerirea şi totodată nemulţumirea criticului fată de gestul Iui G. Coşbuc. "T. Maiorescu era nerăbdător să vază pe Sacuntala în Convorbiri. Coşbuc întârzia. Odată, într-o dimineaţă, T. Maiorescu mă întrebă : De ce nu vine Sacuntala ? - Coşbuc ţine s-o citească întâi lui Slavici. Ca ce ? întreabă rece şi mirat T. Maiorescu. Ca stilist, răs-pusei eu. «Totuşi zi-i să nu întârzie !>» Şi Sacuntala veni" .

Vor mai fi existat, desigur, şi alte situaţii asemănătoare care au atins susceptibilitatea lui Maiorescu convins că el, în calitate de critic, este singurul competent să-şi spună părerea asupra unei lucrări literare. La rândul său, Coşbuc s-a arătat nemulţumit în legătură cu rezervele pe care acesta le-a exprimat faţă de unele poezii ale sale.

In ciuda rezervelor, a răcirii relaţiilor dintre poet şi critic, atât între ei, cât şi între Coşbuc şi ceilalţi junimişti n-au apărut conflicte de natura sau de amploarea celor cunoscute în cazul altor scriitori, cum a fost I. L. Caragiale. în ansamblu! ei, poezia sa a fost apreciată consecvent la Junimea, iar cu prilejul acuzaţiei de plagiat venită din partea lui Lazu, junimistul D. Evolceanu i-a luat apărarea, publicând în Convorbiri literare două recenzii ample despre Balade şi idile şi Fire de tort. în 190. Maiorescu a făcut din nou dovada preţuirii creaţiei lui Coşbuc, apâ-rându-l de învinuirile nedrepte şi ofensatoare pe care Duiliu Zamfirescu i le-a adresat în cadrul Academiei Române.