publicată în anul 1677.

în scrierea acestei tragedii Racine se inspiră din tragediile: Fedra de Seneca şi Hippolit încoronat de Euripide. Scenele preluate din aceste surse sunt retopite într-o viziune unitară şi originală, sub semnul clasicismului.
Racine s-a decis cu greu asupra titlului pe care să îl dea tragediei sale, intitulată mai întâi Hippolit, apoi Fedra şi Hippolit şi, într-un sfârşit, Fedra.

Acţiunea tragediei este următoarea:
Fiica lui Minos şi a Pasifaei, Fedra, cea de a doua soţie a legendarului rege al Atenei, Tezeu, se îndrăgosteşte de Hip-polit, fiul lui Tezeu şi al Antiopei, regina Amazoanelor.
Fedra, allănd vestea morţii soţului ei, regele Tezeu, ii mărturiseşle confidentei sale, Enona, dragostea vinovală şi ascunsă pe care i-o poarlă fiului său vitreg - Hip-polit.
Deşi conştientă de vinovăţia pasiunii sale, Fedra nu se poate totuşi abţine şi îi mărturiseşte lui Hippolit dragostea pe care i-o poartă. Mărturisirea provoacă riposta plină de indignare a acestuia. Fedra smulge sabia lui Hippolit şi încearcă să se omoare. Este salvată de către Enona.
Contradicţiile sufleteşti prin care trece eroina se adâncesc şi se amplifică dramatic, mai ales după ce se dovedeşte că ştirea morţii lui Tezeu fusese falsă şi acesta se întoarce.

Cuprinsă de remuş-cări şi de teamă ca Hippolit să nu îi mărturisească tatălui său cele petrecute, Fedra este pe punctul de a-i destăinui ea însăşi soţului cruntul adevăr. Dar chiar în acel moment Fedra află că Hippolit o iubeşte pe Aricia şi cade pradă unei teribile gelozii. Ea o pune pe Enona să-1 în-vinuiască pe Hippolit în faţa lui Tezeu că ar nutri pentru regină o pasiune ofensatoare, folosind drept dovadă sabia însângerată cu care ea însăşi dorise să-şi curme viaţa.

Hippolit se disculpă, dar nu reuşeşte să-şi convingă tatăl de nevinovăţia sa.
Furios, Tezeu îl cheamă pe zeul Neptun să îl pedepsească pe Hippolit. Acesta este omorât în vreme ce se îndrepta spre Micena.
Cuprinsă din nou de cumplite remuşcări, Fedra se otrăveşte şi, înainte de a muri, îi mărturiseşte lui Tezeu adevărul.

Fedra rămâne tragedia femeii care nu rezistă dragostei vinovate.

Imposibilitatea împlinirii iubirii care atrage după sine sfârşitul tragic al eroinei este pusă sub semnul destinului, a acelei "predestinări" despre care vorbeau janseniştii (adepţii doctrinei janseniste, al cărei teoretician a fost teologul de origine olandeză Cor-nelius Jensen, cu numele latinizai Janse-nius; janseniştii negau liberul-arbitru uman. Nu alegerea liberă, ci doar graţia divină, acordată după un plan dinainte stabilit puţinilor "aleşi" poate asigura mântuirea spirituală a individului apăsat de păcate: omul apare astfel ca o fiinţă predestinată). Fedra poate fi considerată ca o ilustrare a condiţiei cumplite a "omului fără Dumnezeu", căruia i s-a refuzat "gratia divină".