Elaborarea acestei o-pere a durat aproape 60 de ani. Autorul a subintitulat-o tragedie, dar poate Ii socotită totodată poem dramatic sau dramă filozofică.
Partea întâi a operei a apărut în 1808, iar cea de a doua, postum, în anul 1833.

Pornind de la celebra legendă populară (din care este inspirată de asemenea tragedia dramaturgului englez Chris-topher Marlowe - The Tragicall Histoire of Dr. Faustus şi poemul lui Lessing) a alchimistului care, pentru a pătrunde tainele ştiinţei, îşi vinde sufletul diavolului, Goethe a creat o extraordinară dramă, în centrul căreia se află omul care caută sensul existenţei. Piesa se deschide cu un amplu prolog, Prolog pe scenă, prilej cu care Goethe îşi prezintă concepţiile esenţiale despre teatru, şi Prolog în cer, care ne introduce în tema şi în subiectul dramei. Dumnezeu şi Me-fistofel, diavolul, fac o prinsoare. Acesta din urmă, convins că omul este dominat de principiul răului, se angajează să câştige sufletul lui Faust. El este un savant bătrân, măcinat de numeroase contradicţii şi incertitudini, profund descumpănit de zădărnicia tuturor ştiinţelor ce nu au izbutit să-i dezvăluie sensul vieţii. Faust încheie un pact cu diavolul Mefisfofel, obligându-se să îi dăruiască sufletul, în momentul în care fericirea pe care o va trăi îl va determina să ceară clipei să se oprească, urmând să primească în schimb tinereţe şi plăceri.

Aventurile în care îl antrenează Mefistofel pe Faust simbolizează treptele parcurse de om spre dobândirea fericirii.
Beţia din pivniţa lui Auerbach semnifică plăcerile vulgare, care nu pot satisface un spirit însetat de absolut, precum este Faust.
întinerit, Faust se apropie de fericire prin iubirea pentru Margareta, o flintă pură, sacrificată de Mefistofel spre a zădărnici aspiraţiile lui Faust. Margareta este învinuită de pruncucidere şi osândită.
în cea de a doua parte a operei, este prezentată dragostea dintre Faust şi Elena, celebra frumuseţe a antichităţii. Elena simbolizează aspiraţia lui Goethe spre armonia perfectă dintre spirit şi materie, realizată de vechii greci. însoţirea dintre cei doi se destramă însă.

Faust găseşte fericirea în viaţa activă, în creaţia folositoare oamenilor şi societăţii în general. Faust află că sensul vieţii stă în faptă, în activitatea creatoare şi adresează clipei invocaţia prevăzută în pact. Mefistofel, potrivit pactului, vrea să îi ia sufletul, dar Faust este mântuit prin faptul că a reuşit să se ridice de la egoism la cel mai înalt altruism, pentru că şi-a pus viaţa şi activitatea creatoare în slujba societăţii.