Eugen Lovinescu (31 octombrie 1881-16 iulie 1943), istoric şi critic literar, estetician şi prozator, a fost iniţiatorul modernismului, curent literar ce s-a manifestat în jurul grupării culturale de la "Sburătorul", formată din revista şi cenaclul literar cu acelaşi nume. Revista "Sburătorul" a apărut la Bucureşti între 1919-1922 şi 1926-1927, iar cenaclul literar, iniţiat în 1919, a avut o activitate permanentă şi o organizare riguroasă, continuând să funcţioneze încă patru ani după .moartea lui Lovinescu. Criticul a debutat cu o atitudine antisămănătoristă şi antisimbolistă, iar Ca adept fidel al spiritului maiorescian susţinea dreptul tuturor claselor sociale de a fi reflectate în literatură, având în vedere mai ales reprezentarea burgheziei aflate în plin progres şi afirmare culturală.
Un prim obiectiv al grupării "Sburătorul" a fost afirmarea tinerilor scriitori şi a unei tendinţe moderniste în literatură şi s-a realizat prin publicarea creaţiilor lui Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Anton Holban, George Călineşcu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu etc. Un alt obiectiv s-a derulat într-un timp mai îndelungat, Lovinescu propunându-şi să atragă de partea modernismului talentele literare mai vechi, deja cunoscute, dar mai ales, asemenea lui Titu Maiorescu, să descopere altele noi, care să rămână adânc întipărite în literatura naţională.
Primele lucrări doctrinare păstrează rigorile criticii maioresciene, dominate de scepticism -"Păşi pe nisip" (1906) şi "Critice" (1910)-, dar principalele opere de critică şi estetică ale lui Eugen Lovine
scu sunt "Istoria civilizaţiei române moderne" în trei volume - 1924-1925 şi "Istoria literaturii române contemporane", în cinci volume - 1926-1929. Un loc aparte îl ocupă monografiile de scriitori- "Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui" (1910), "Costache Negruzzi. Viaţa şi opera Iui"(l9l3), precum şi studiul "Titu Maiorescu" în două volume (1940).
Ca şi George Călineşcu, criticul modernist a abordat şi stilul beletristic, scriind "Nuvele" (1907) şi romane: "Mite", "Bălăuca" (1935), "Diana" (1936), "MM" (1937), care însă nu s-au ridicat la valoarea artistică a creaţiilor interbelice.
Iniţiator al curentului modernism, Lovinescu fundamentează teoria sincronismului (formulată în "Memorii"), prin care pledează pentru dezvoltarea fondului spiritual în literatură la nivel european, proces cultural cunoscut şi sub numele de "europenizarea literaturii române". Criticul susţine că există un "spirit al veacului", explicând noţiunea sincronismului prin "uniunea uniformizatoare a timpulut asupra vieţii sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o interdependenţă materială şi morală" ("Mutaţia valorilor estetice "). Concret, ridicarea nivelului valoric al literaturii române se poate înfăptui numai prin "internaţionalizarea curentelor, prin fuziunea concepţiilor şi credinţelor ce stau îndărătul oricărei manifestări artistice [...]", deşi mutaţia valorilor estetice nu implică progresul. Aceste "mutaţii" se concretizează în: trecerea tematicii preponderent rurale într-o tematică de inspiraţie citadină; dezvoltarea prozei obiective; evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic; intelectualizarea scriitorilor în vederea realizării unor opere cu un conţinut profund şi complex; cultivarea romanului de analiză psihologică.
Inspirându-se din "teoria imitaţiei" emisă de psihologul şi sociologul francez Gabriel Tarde, criticul român explică faptul că atunci când există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin dezvoltate beneficiază de influenţa favorabilă a celor avansate. Procesul imitaţiei se derulează în două etape: mai întâi se adoptă forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implementare, se stimulează apariţia unui fond propriu. Astfel, teza "formelor fără fond", susţinută cu fervoare de Titu Maiorescu (prin care descuraja orice fel de "împrumut" occidental inadecvat specificului naţional), este acceptată şi de Eugen Lovinescu, însă acesta consideră că formele îşi pot crea uneori fondul. Numai astfel, susţine criticul de la "Sburătorul", se pot elimina rapid decalajele culturale şi se poate moderniza literatura română, prin sincronizare cu spiritul veacului. Principiul diferenţierii întregeşte viziunea modernizării, Lovinescu înţelegând prin acest concept atât un efort de distanţare faţă de stilul trecutului, dar şi o diferenţiere valorică a talentului literar care să implice originalitate. în fond, prin "modernizare", Lovinescu înţelege depăşirea spiritului "provincial" în literatură, dar nu o opoziţie netă faţă de tradiţie şi de specificul naţional, considerând că "imitaţia" occidentală trebuie făcută cu discernământ şi să ducă la o integrare a literaturii române într-o formulă estetică viabilă, în concordanţă cu progresul artei europene.
Eugen Lovinescu polemizează cu Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu, susţinători ai sămănătoriştilor şi poporaniştilor epocii, pledanţi pentru o literatură cu temă rurală care să reflecte simpatia exagerată pentru ţărani, în timp ce criticul obstina pentru modernizarea literaturii române prin crearea prozei obiective, a prozei de analiză psihologică, precum şi conturarea personajului intelectual, mult mai interesant prin "speculaţiile intelectuale şi sentimentale, jocurile complexe de sentimente".
Apariţia romanului "Ion" de Liviu Rebreanu a însemnat o adevărată izbândă pentru literatura română, Eugen Lovinescu fiind de-a dreptul entuziasmat, întrucât această proză obiectivă, chiar dacă avea temă rurală şi personaje le erau ţărani, a constituit primul roman modern înscriindu-se în direcţiile de sincronizare a literaturii române cu cea europeană.
în "Istoria literaturii române moderne", Eugen Lovinescu acordă un capitol înlreg prozatorului Liviu Rebreanu, considerat creatorul romanului românesc modern în literatura română datorită apariţiei primului roman obiectiv ("Ion") şi a primului roman de analiză psihologică ("Pădurea spânzuraţilor"). Sub titlul "Creaţia obiectivă: L.Rebreanu: Ion", Lovinescu face o analiză critică primei opere cu adevărat obiective din literatura română, începând cu afirmaţia că apariţia romanului "Ion" "rezolvă o problemă şi curmă o controversă". Se stinge astfel polemica literară purtată cu poporaniştii, problema care se rezolvă fiind obiectivarea prozei literar româneşti.
Lovinescu apreciază că romanul "Ion" este realizat după "formula marilor construcţii epice", organizat în jurul "unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion" şi ilustrează "viaţa socială a Ardealului" stratificată, de la 'Vagabond" până la administraţia ungară şi alegerile de deputaţi. Criticul compară personajul lui Rebreanu cu ţăranii lui Balzac şi Zola, spunând despre Ion că este "expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă". Comparaţia critică se îndreaptă în continuare către Moliere, criticul român găsind o asemănare între cei doi scriitori în ceea ce priveşte dominarea personajelor de o singură mare pasiune: "în sufletul lui Ion există o luptă între «glasul păfnântului» şi «glasul iubirii», dar forţele sunt inegale şi nu domină decât succesiv." O analiză comparativă face criticul între eroul lui Stendhal, Julien Sorel, şi Ion, în ceea ce priveşte procedeul folosit pentru atingerea scopului: amândoi se slujesc de femeie "ca de o treaptă necesară", ea fiind numai "un obiect de schimb în vederea stăpânirii bunurilor pământeşti". Exegetul caracterizează atent şi minuţios protagonistul lui Rebreanu, considerând că are un suflet "simplu, frust şi masiv", că iubeşte pământul "cu ferocitate", ajungând la elogiul că Ion este "poate mai mare ca natura". .
Eugen Lovinescu apreciază în mod deosebit formula ciclică a romanului, stilul anticalofil -"fără strălucire artistică"- şi prezentarea evenimentelor, faptelor, construcţia personajelor "după legile obiectivitătii".
Celelalte personaje ale romanului beneficiază de o interpretare precisă, succintă şi pertinentă din partea lui Lovinescu, prin observaţia critică a intelectualităţii, a ţăranilor, precum şi prin prezentarea lumii "de studenţi naţionalişti, de avocaţi, notari, inspectori şcolari evreo-maghiari, oameni în exemplare felurite ce se desprind în indiferenţa obiectivă a scriitorului..."(s.n.). învăţătorul Herdelea este "suflet bun dar slab", "se zbate în atâtea nevoi", încât devine "oportunist din sărăcie"; Titu este "poetul pierde-vară, sentimental şi entuziast"; preotul Belciug este aprig, pendulând între "iubirea de biserică şi de neam", dar are şi "atâtea sentimente rele" şi "atâtea pasiuni lumeşti"; teologul Pintea este pitoresc "în prozaica lui onestitate"; jovialul avocat Grofşoru este "om de inimă", deşi palavragiu; Vasile Baciu este aprig, iar fiica lui este doar "biata Ana".
în concluzie, Eugen Lovinescu susţine monumentalitatea romanului "Ion", accentuează meritele literare ale lui Rebreanu care a adunat în această operă "materialuri pentru piramide faraonice" şi evidenţiază din nou importanţa acestei creaţii, afirmând că romanul constituie "o dată în istoria literaturii contemporane şi ca prima mare creaţie obiectivă".
Adept loial al criticii lui Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu a fost o personalitate de înaltă ţinută intelectuală şi umanistă, spirit progresist ce a exercitat o influenţă remarcabilă asupra emancipării, şi dezvoltării literaturii române.