Atunci cānd vorbim de identitate culturală ne gāndim īndeosebi la limbă, cultură, patrimoniul cultural, la tradiţii şi la religie. Nici unul dintre acestea nu a căpătat, īnsă, un caracter de uniformitate
Modernizarea culturii romane se produce in mod accentuat intr-un moment in care valorile, traditiile si institutiile erau deja consolidate in Occident. Ea traieste inca in acest decalaj temporal, pe care nu a reusit decat fragmentar si neriguros sa il depaseasca. Modernizarea culturii romane s-a manifestat prin ambivalenta a doua orientari majore: occidentalismul, miscarea de apropiere fata de valorile si normele occidentale, si autohtonismul, refuzul occidentalizarii in numele cultivarii patimase a virtutilor locale. Din tensiunea creatoare a interferentelor si influentelor celor doua orientari avem ceea ce astazi numim cultura romana moderna.

Pe de o parte, aceste orientari circumscriu criza de identitate a elitelor culturale romanesti, care este similara cu insasi emergenta modernitatii. Incepand cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, calatorind in Europa apuseana, elitele locale nu se mai regasesc in patrimoniul european, ai carui aparatori orientali se considerau a fi pana atunci. Ei realizeaza ca exista un handicap intre "barbaria" locala si "civilizatiunea" apuseana si considera ca singurul mod al iesirii din izolare il reprezinta adaptarea, prin imitatie si accentuarea similaritatii, a realizarilor culturii si civilizatiei occidentale. Odata cu romantismul apusean este "redescoperit" folclorul local, prin Vasile Alecsandri sau Alecu Russo, lectura romanelor frantuzesti devine o moda in saloane, iar trecutul, mitologizat, prilej de mandrie nationala. Aceasta criza se produce intr-un dublu sens: atat in raport cu Occidentul, de la a carui mostenire culturala initiala se revendica, dar in a carui zestre de civilizatie nu se mai regasesc, cat si in raport cu Orientul, care nu mai corespundea propriilor aspiratii de renastere culturala. Aceasta ambivalenta, cu cortegiul ei de dorinte, neimpliniri, realizari singulare sau complexe identitare, va marca intreaga evolutie moderna a culturii romane.

Pe de alta parte, occidentalismul si autohtonismul, ca orientari culturale, prezinta o serie de trasaturi comune. In primul rand, ambele orientari sunt inspirate din teoriile occidentale asupra modernitatii. Nici chiar cei mai patimasi autohtonisti, interbelicii nu au fost capabili sa creeze, folosind strict referinte indigene, o teorie care sa se opuna orientarii occidentalizante. In al doilea rand, ambele orientari se influenteaza reciproc in diferite formule si nuante, incat ele au devenit practic interdependente. Occidentalistii se raporteaza in mod critic la paseismul autohtonist, in timp ce autohtonistii le reproseaza occidentalizantilor alienarea fata de imemorialismul valorilor culturale nationale. In fine, dar nu in ultimul rand, nici una dintre orientari nu este inocenta; ele se afla intr-o permanenta competitie pentru putere, prestigiu si control privind resursele politice si simbolice. Miza "razboaielor culturale" de la noi este situata, cel mai adesea, in afara culturii.