La apariţia, într-o primă formă, în 1966, a volumului 11 Elegii, cartea a derutat o parte a criticii de specialitate, care "a luat drept fortuite aserţiunile poetice stănesciene, atri¬bu¬indu-le unei viziuni ab¬surde şi gratuite" (Ştefania Mincu, vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Albatros, Bu¬cureşti, 1987, p. 54).
Bunăoară, Gheor¬ghe Grigurcu considera că au¬to¬rul vo¬lumu¬lui 11 Elegii "e din ce în ce mai puţin in¬te¬riorizat şi mai mult un ins ce se vrea (şi este) un produs al pu¬blicităţii". Dincolo de această frontieră mediatică "pasul alunecă mereu în neant". Criticul e de părere că ele¬giile nu fac decât să ne împresoare cu "nişte preţiozităţi de ab¬stracţiuni, de o faună de hibrizi metaforici". Nichita "se neagă pe sine" şi, cu toate acestea, generează "inflaţii epi¬gonice", iar tinerii, datorită lui, îşi con¬struiesc din cerneală "idoli bizari". Finalul exegezei e aproape indecent: "Autorul celor 11 Elegii, întocmai ca îm¬păratul din basmul lui An¬der¬sen, um¬blă adesea gol printre noi şi ne decidem cu greu să rostim ade¬vărul" (Gheorghe Grigurcu, vol. Teritoriu liric, Editura Eminescu, Bu¬cu¬reşti, 1972, p. 170-178, cf. Nichita Stănescu interpretat de., 1983, p. 78-83).
Nici Alex. Ştefănescu nu a fost un fan al elegiilor, în ciuda fap¬tului că interpretările sale asupra liricii stă¬nes¬ciene în general sunt de un rafinament şi un bun simţ exemplar: "Cele 11 Elegii, departe de a forma un tot unitar, cum s-a spus, sunt poeme adunate la un loc într-un mod ar¬bitrar şi nu intră în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului" (Alex. Ştefănescu, I
ntroducere., 1986, p. 109).
Alexandru Condeescu a încercat, la un moment dat, să caute explicaţia acestor mici "acci¬dente" exegetice: "In¬terpretarea Elegiilor este piatra de încer¬care a oricărei «ars hermeneutica» aplicată poeziei lui Nichita Stănescu. Con¬tactul direct cu acest «hiperpoem» al vocilor lirice stă¬nes¬ciene poate produce celui neavizat cele mai diverse reacţii, de la stupoare la respingere totală sau acceptare necon¬diţionată, ase¬meni unui tablou de Picasso, cu a cărui atotpu¬ter¬nicie aparent capri¬ci¬oa¬să cutezanţa po¬e¬tului român are multe puncte comune" (Alexandru Condeescu, prefaţă la vol. Nichita Stănescu: Ordinea cu¬vintelor, 1985, p. 23).
Departe de această agitaţie, Eugen Simion face risipă de super¬lative: "11 Elegii a fost socotită cartea cea mai bună a lui Ni¬chita Stănes¬cu. Autorul însuşi a sugerat, în câteva confesiuni pu¬blice, această ierar¬hie. (.) Putem spu¬ne că 11 Elegii constituie vo¬lumul cel mai unitar şi, în sens filosofic, mai dogmatic a lui Ni¬chita Stănescu, hotărât să dea, a¬cum, o viziune coerentă de¬mon¬strativă des¬pre filosofia sa lirică" (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Ro¬mâ¬nească, Bucureşti, 1978, p. 177-178).
Acelaşi critic sugerează natura iniţiatică a volu¬mu¬lui, în timp ce Cristian Moraru este de părere că poezia lui Ni¬chita reface "evoluţia celei eminesciene", context în care Elegiile corespund cu Scrisorile, într-un orizont al emi¬nes¬cia¬nis¬mului filosofic (Cristian Moraru, postfaţă la vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Mi¬nerva, Bu¬cureşti, 1988, p. 375, la note).
Pe aceeaşi linie se înscrie şi Alexandru Con¬de¬escu atunci când afirmă că volumul Elegii "este com¬parabil cu locul Lu¬cea¬fărului în creaţia emines¬ciană, tablou uriaş al ero¬ului unei mitologii personale «descriind» eul mitic în plină acţiune on¬tologică a nu¬mirii de sine" (Alexandru Condeescu, prefaţă la vol. Nichita Stănescu: Ordinea cu¬vintelor, 1985, p. 34).

Marian Papahagi identifică sursele acestor poeme în filo¬sofia lui Hegel (vol. Exerciţii de lectură, Editura Dacia, Cluj-Na¬po¬ca, 1977, p. 178-185), idee reluată şi de alţi exegeţi.
Pentru Ştefania Mincu, elegiile stănesciene sunt "un son¬daj nou şi original în profunzimile legăturii din¬tre om şi cu¬vânt, un fel d e «fenomenologie a spiritului» în¬tre¬prinsă în do¬meniul poe¬ti¬cu¬lui" (Ştefania Mincu, vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Albatros, 1987, p. 49-50).
În schimb, Lucian Raicu apreciază că "nucleul ele¬giilor îl con¬stituie con¬tem¬plarea din afară a omului, o du¬re¬roa¬să con¬tem¬plare de sine" (Lucian Raicu, vol. Structuri literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 260-270).
Mult mai categoric în aprecieri s-a dovedit a fi Roy Mac Gregor-Hastia, cel care a tradus şi a prefaţat o ediţie bilingvă (română-engleză) a Elegiilor: "Im¬portanţa con¬cep¬ţiei lui Stănescu constă în universalitatea ei. O ase¬menea poezie e poate singura speranţă de unitate a lu¬mii" (Roy Mac Gregor-Hastia, cuvânt înainte la vol. 11 Elegii / 11 Elegies, ediţie bilingvă, Editura Emi¬nescu, Bucureşti, 1970).
În ultimii ani din viaţă, Nichita a cedat insistenţelor lui Aurelian Titu Du¬mitrescu de a dezvălui mecanismele intime care au stat la baza zămislirii acestor poeme. Con¬fesiunea sa are o nuanţă de ermetism, mo¬tiv pentru care necesită utili¬zarea unor "chei", la fel ca poemele sale:
"Pricinile îndepărtate şi de fond ale cărţii nu¬mite 11 Elegii (.) au o natură simplă şi com¬ple¬xă tot¬o¬dată. Simplă că este o carte a rupturii exis¬ten¬ţiale, chiar a epo¬sului existenţial, dacă vrei să-l nu¬mim aşa, sta¬rea găl¬be¬nuşului şi a albuşului în situaţia de a alege alt ou de var. Un fel de Întorsătură a Bu¬zăului, montană, intrarea în no¬ţiuni prin lovirea de o altă platformă a existenţei. Dar pri¬¬cinile sale cele mai valide sunt cele mai com¬plexe, pen¬tru că ele provin dintr-o redimen¬sionare a materialului u¬man, nu a tru¬pului peri¬sabil, ci a cuvântului imperisabil.
Contemplarea umanităţii prin cuvânt mini¬ma¬li¬zează fiziologia umană în favoarea gramaticii uma¬ne. Spus astfel, e foarte simplu, dar trăit e cu mult mai com¬pli¬cat" (Antimetafizica, 1985, p. 102).

În raport cu trupul, imperisabil e doar spiritul, nu cuvintele, care sunt un produs al spiritului. Reluăm: Con¬tem¬plarea umanităţii prin pris¬ma spiritului mini¬ma¬lizează trupul perisabil, în favoarea spiritului uman. Altfel spus: Elegiile sunt o contem¬plare, un par¬curs al umanităţii din per¬spectiva spi¬ritului uman aflat în stare pură.