Într-un ou negru mă las încălzit / de aşteptarea zborului lo¬cuind în mine;/ stă unul lângă altul, nedezlipit,/ sinele lângă sine./ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzaţia de ochi îşi caută o orbită./ O, tu, întuneric mare,/ tu, dezgustată naştere încremenită / S-a aşezat pe mine o idee / şi mă cloceşte ma¬ternă./ Acum, tot ceea ce este e / rotundă căl¬dură şi fermă./ Sare din mine un fel de plisc / în toate părţile şi deodată./ Refuză să fie un obelisc / şira intimă, curbată./ Sparg coaja pielii mele, arsă,/ lipită de-a dreptul pe suflet,/ ca să-mi rămână ne-ntoarsă / întâia în¬cercare de umblet./ Sar cojile negre, oho! / Mai mare mă aflu şi nez¬burat,/ lipit de acel încotro,/ cu o boltă de jur împrejur adăugat./ Scot ochi cu priviri nereale / la dreapta, la stânga, în sus şi-n jos,/ năs¬când şir de regi-animale,/ care ştiu cum se moare frumos./ Întind şi o pană de os, irizată / atinge negrul concav./ Sar cojile negre deodată / şi iată-mă, iarăşi, suav,/ închis într-un ou mult mai mare,/ clocit de-o idee mai mare,/ gălbenuş jumătate, pasăre jumătate,/ într-un joc cu paşi pe furate./ Ou mare! Silabă răcnită / într-o perpetuă creştere smulsă / fără tavan stalactită / sedusă./ Ouă concentrice, negre, sparte / fiecare pe rând şi în parte./ Pui de pasăre respins de zbor,/ străbătând ou după ou,/ din miezul pământului pân'la Alcor,/ într-un ritmic, dilatat ecou./ "Sinele" încearcă din "sine" să iasă,/ ochiul din ochi, şi mereu / însuşi pe însuş
;i se lasă / ca o neagră ninsoare, de greu./ Dintr-un ou într-unul mai mare / la nesfârşit te naşti, nezburată / aripă. Numai din somn / se poate trezi fie¬care, -/ din coaja vieţii nici unul,/ niciodată.//
***
Deşi scrisă cu alt prilej şi publicată deja în presa vre¬mii - motiv invocat de editor pentru a exclude poemul din volum, la prima ediţie, în 1966 - elegia oului s-a potrivit de minune în construcţia acestui ciclu.
Hiperboreea este numele dat spaţiului unde săl㺬luieşte materia în timpul manifestării pasive a creaţiei; iar ele¬gia cu acest nume (a opta) descrie as¬pi¬ra¬ţia, idealul de zbor, ce se va transforma în pasăre, de în¬dată ce cojile oului negru se vor sfă¬râma. În Elegia a noua obiectivul "aparatului de filmat" se foca¬lizează pe oul germinativ ce pluteşte în "supa primor¬dială".
Pentru a marca acest eveniment cosmic, Nichita a¬pe¬¬lează la mi¬tul naşterii lumii dintr-un ou, mit comun mul¬tor civilizaţii an¬tice. După părerea lui Mircea Eliade, cen¬¬trul de difuziune al acestui mit trebuie căutat în India sau In¬donezia, deşi a fost atestat şi în Iran, Grecia, Fe¬nicia, Le¬to¬nia, Fin¬landa, Africa occi¬dent¬ală, America cen¬trală şi coas¬ta ves¬tică a Americii de Sud. Toate variantele se re¬fe¬ră la naşterea uni¬ver¬sului dintr-un ou embrionar.

Mitul vedic spune că Brahmā "a făcut întâi a¬pele în care a lăsat un germen. Germenul a de¬venit un ou ca aurul stră¬lu¬citor, la fel de strălucitor ca astrul cu mii de raze, iar din oul a¬ces¬¬ta s-a năs¬cut el însuşi, Brahmā, strămoşul tuturor fiinţelor" (Ma¬¬¬nu¬¬samhitā, I, 8-9). În opinia vechilor iranieni, "Ahura-Mazda a făcut lumea ca pe un ou de pasăre", albuşul echi¬va¬lând cu cerul, iar gălbe¬nu¬şul cu pământul. Ti¬betanii credeau că din esenţa celor cinci ele¬mente primor¬di¬ale a rezultat un "ou gi¬gantic". Mult mai poetici, chinezii îşi imaginau că omul pri¬mor¬dial, după ce a dormit 18 milenii într-un ou, a spart cu un ciocan găoacea, a ieşit afară şi a pro¬vo¬cat astfel naşterea spontană a uni¬versului. În Africa (Sudan) există un mit al oului, care, scindat, dă naştere din am¬bele jumătăţi, la două fiinţe uni¬versale care se ur¬măresc neîncetat, constituind uni¬¬ver¬sul viu (vezi Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiin¬ţifică şi En¬ci¬clo¬pedică, Bu¬cu¬reşti, 1989, p. 447). Totalizând aceste credinţe, Mircea E¬liade opi¬nea¬ză că mitul andro¬ginului sferic (simbol al per¬¬¬fec¬ţiunii) se întâlneşte cu acela al oului cos¬mo¬gonic.

Simbolistica oului nu se opreşte aici: perpetuarea spe¬¬ciilor, naş¬terea omului, re¬naşterea naturii, regenerarea regnurilor - toate de la ou pornesc. Mitul naşterii lumii dintr-un ou este cu mult mai poetic (şi chiar mai veridic) decât cel biblic, în care Marele Cre¬ator, dumnezeul evreilor, făureşte cu mâinile sale cerul şi pământul, toate alcătuirile şi vie¬ţui¬toa¬re¬le, iar pe om îl face din ţărână după chipul şi asemănarea sa.
Obosit, Demiurgul îşi priveşte creaţia: "Mă uit la pă¬ianjeni ca la mine în¬sumi, mă uit la cămile ca la mine însumi (.). Mă uit la munte ca la mine însumi, la mare ca la mine însumi. (.) Ah, numai la mine nu mă uit ca la mine însumi", stă scris în Al treilea testament (ciclul Opere impersonale - din periodicele ultimilor ani, în Nichita Stă¬nescu: Poezii, Editura Mi¬nerva, Bucureşti, 1988, p. 324).
Apartenenţa la mit e limpede: "De la ou ni se trage.".
De aceeaşi părere a fost şi sculptorul Constantin Brân¬cuşi, preluând mitul oului ca temă pentru lucrările Nou născut (vezi cele şapte versiuni) şi Începutul lumii. Un exeget avizat al creaţiei brâncuşiene, Mircea Deac, este de părere că artistul român ar fi luat contact cu acest mit prin filosofia tibetanului Milarepa, dar şi prin intermediul basmelor au¬tohtone (Mircea Deac, Brâncuşi - surse arhetipale, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 21); folclorul românesc a conservat ele¬men¬tele unei mitologii străvechi, de o poezie dulce şi o fi¬losofie viguroasă, etică.
Evident că Nichita a preluat echivalentele sim¬bo¬listice unanim uzi¬tate, adău¬gân¬du-le doar un tuş de lirism personal. Astfel, "pasărea" nu e decât un termen profan pentru "spirit", aşa cum "aripile" sunt ferestre spre alte lu¬mi, iar "oul" este mormânt şi leagăn al spiritului, un sim¬bol al ciclicităţii deci.
În prima parte din Elegia a noua, undeva, pe Terra - o planetă oarecare din Univers - , e pe punctul de a se naşte spiritul, conştiinţa şi si¬nele unei vieţui¬toare vre¬melnice. Fiinţa care se naşte spărgând coaja unui ou ne¬gru e jumătate om, jumătate pasăre ("sentimentul unei a¬ripi îmi curge-n spinare, senzaţia de ochi îşi caută o orbită"; "sare din mine un fel de plisc"; "refuză să fie un obelisc şira intimă, curbată"), altfel spus materie şi spirit deopotrivă, gravitaţie şi levitaţie.
În a doua parte a elegiei, neabandonând metafora oului, Nichita dezvoltă tema as¬pi¬raţiei spre perfecţiune, prin spargerea succesivă a cojilor neştiinţei: "Sar cojile negre deodată şi iată-mă, suav, închis într-un ou mult mai mare". E legea ciclicităţii, a as¬censiunii în spirală. Fie¬care ciclu (creştere, apogeu, des¬creştere) înseamnă acumulare de infor¬maţii şi experienţe, deci evoluţie. Apoi, după un popas în Hiperboreea, se de¬clanşează un nou ciclu, por¬nind de data aceasta de la acumulările anterioare. Coaja oului e cu mult mai mare.
(La fel şi lumile se nasc şi mor fără încetare. Soa¬rele apu¬ne şi ră¬sare. Râurile se varsă în mare, se fac nori de ploaie sau zăpadă, pen¬tru ca firicelul de izvor să devină iarăşi râu).
În virtutea legilor universale, componentele vii ale cre¬aţiei sunt plasate în sisteme deschise, evolutive. Din această per¬spectivă, moar¬tea propriu-zisă nu există, ci este doar o etapă ce marchează sfârşitul unui ciclu. După sta¬diul de repaus hiperboreean, va urma im¬plicit, nu naş¬terea, ci re-naşterea. Reprezentarea grafică a sis¬temelor deschise este spi¬rala. Taina acestei legi e în¬chisă în corpul omului, căci structura moleculei de AND este răspunsul.
Tema din elegia a noua o regăsim şi în volumele ulte¬rioare ale lui Nichita, poetul încercând să gloseze por¬nind de la această idee ge¬ne¬roasă. Astfel, în poezia Mă asemui cu un copac (vol. Obiecte cos¬mice, 1967) imaginea ouălor con¬centrice e sub¬stituită cu salturi suc¬ce¬sive în astral: "Atunci voi fi îngăduit de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta (.). Apoi îmi voi schimba iarăşi planeta, şi-aşa mai departe, ce monotonie.".
Tot în 1967, apare volumul Roşu vertical, ce con¬ţine poezia Oul cu iris: "Sar cojile! La început, privirea dă din aripi în unda despărţită în delta pe care o face când se varsă în oră, secunda". Un an mai târziu, poetul închide tema de¬finitiv, constatând cu tristeţe şi o uşoară undă de pesimism, că per¬fecţiunea e intangibilă: "O, nu există nici un ou din care să se nască lumea trăită rău, din nou, în lumea cea visată şi cerească" (Egg, în vol. Laus Ptolemaei, 1968).
***
Alex. Ştefănescu pune degetul pe rană atunci când afirmă că "Elegia oului, a noua, conţine, in nuce, schema din Iona lui Marin So¬rescu, consemnând faptul că, prin de¬p㬺irea unei limite a cunoaşterii, nu reuşim decât să ajungem în faţa unei noi limite" (Alex. Ştefănescu, Introducere.., 1986, p. 107). Eugen Simion invocă imaginea bar¬biană a oului şi a sinelui care locuieşte în sine, imagine pe care Nichita o foloseşte pentru a sim¬bo¬liza creaţia şi drama cunoaşterii (Eugen Simion, Scriitori români azi, I, 1978, p. 181). Pentru Ştefania Mincu, "Elegia conţine revelaţia unei naş¬teri a Sinelui din sine, o naştere care nu are în ea nimic artificial sau magic. E vorba, desigur, de o «a doua naştere», cea spirituală, vă¬zută ca infinită pe scara uma¬nului.".