I.
El începe cu sine şi sfârşeşte / cu sine./ Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l / urmează nici o coadă de cometă.// Din el nu stră¬bate-n afară / nimic; de aceea nu are chip / şi nici formă. Ar semăna întrucâtva / cu sfera,/ care are cel mai mult trup / învelit cu cea mai strâmtă piele / cu putinţă. Dar el nu are nici măcar / atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul - desăvârşit,/ şi,/ deşi fără margini, e profund / limitat.// Dar de văzut nu se vede.// Nu-l urmează istoria / propriilor lui mişcări, aşa / cum semnul pot¬coavei urmează / cu credinţă / caii...//
II.
Nu are nici măcar prezent,/ deşi e greu de închipuit / cum anume nu-l are.// El este înlăuntrul desăvârşit,/ interiorul punc¬tului, mai înghesuit / în sine decât însuşi punctul.//
III.
El nu se loveşte de nimeni / şi de nimic, pentru că / n-are nimic dăruit în afară / prin care s-ar putea lovi.//
IV.
Aici dorm eu, înconjurat de el.// Totul este inversul totului./ Dar nu i se opune, şi / cu atât mai puţin îl neagă:// Spune Nu doar acela / care-l ştie pe Da./ Însă el, care ştie totul,/ la Nu şi la Da are foile rupte.// Şi nu dorm numai eu aici,/ ci şi întregul şir de bărbaţi / al căror nume-l port.// Şirul de bărbaţi îmi populează / un umăr. Şirul de femei / alt umăr.// Şi nici n-au loc. Ei sunt / penele care nu se văd.// Bat din aripi şi dorm - / aici,/ înlăuntrul desăvârşit,/ care începe cu sine / şi se sfârşeşte cu sine,/ ne¬vestit de nici o aură,/ neurmat de nici o coadă / de comet&
#259;.//
***
Unii critici au făcut analogii cu Cartea întâi (a Ge¬nezei) din Ve¬chiul Tes¬ta¬ment, alţii au preferat varianta interpretării din prisma "isto¬ricităţii cuvântului", iar Nicolae Ma¬no¬lescu a dat o sen¬tinţă dură: "astfel de versuri nu conţin re¬pre¬zentări concrete" (vezi Nicolae Manolescu, Daimonul meu vine de departe, în Al¬bum., 1984, p. 330), mo¬tiv pentru care l-a ca¬talogat pe Nichita ca fiind "un poet ab¬strac¬ţionist", cu rădăcini în su¬pra¬rea¬lism.
În opinia noastră, premisa stănesciană este de fac¬¬¬¬tură spirituală, însă aceasta nu are ca punct de pornire divinitatea supremă consacrată a religiei creştine - Dum¬nezeu -, ci un discurs poetic valoros despre un spirit pur deper¬so¬nificat. De aceea, el nu poartă nici un nume (sau, cu indulgenţă, ar putea purta numele tuturor divinităţilor su¬pre¬me).
Cei care l-au făcut pe Dumnezeu după chipul şi ase¬¬mă¬na¬rea oamenilor au fost misticii. Dat fiind contextul istoric al zămislirii religiilor, putem privi cu îngăduinţă acest demers. Însă, în pragul mile¬niului trei - ne avertizează Nichita - nu mai putem defila cu prapori şi icoane în mâini alături de un Dumnezeu cu chip de om, răvăşit de pasiuni şi sentimente.
De aceea, spiritul pur nu are un aspect descriptibil, "nu are chip şi nici formă". Putem spune doar că el există cu cer¬titudine şi se află atât de aproape de noi, încât cei care descoperă pe neaşteptate acest lucru se cutremură, căci el este locatarul templului din sufletul fiecăruia. Este esenţa lucrurilor văzute şi intuite, precum şi a legilor statornice din Uni¬vers.
Nichita ne invită deci să re¬nun¬ţăm la imaginea unei divi¬nităţi care ne priveşte cu ochii, ne ascultă cu urechile şi ne vor¬beşte cu gura, îmbrăcat în haine de epocă, lungi şi pur¬purii sau după moda timpului în care a fost creat fie¬care.
Nichita zice: "Ar semăna întrucâtva cu sfera", dar mai precis "el este (...) in¬te¬riorul punctului, mai înghesuit în sine decât însuşi punctul." Altfel spus: uni¬versul co¬lap¬sat într-o boabă de sămânţă sau sămânţa născătoare de alt univers.
Tot Nichita spune: "El începe cu sine şi se sfâr¬şeşte cu sine". Sub semnul acestei ciclicităţi cos¬mice are loc cur¬ge¬rea timpului. Materia se comprimă şi expandează după legi precise într-un spaţiu infinit, iar spiritul pur plu¬teşte peste aceste ape ale tăcerii. "Dar şi cosmosul nu este decât un punct. Trăim în interiorul unui punct. Istoria noastră nu este decât is¬toria punctului. Ceea ce este înlăuntru celui mai în¬lăuntru, şi e puţin" (Nichita Stănescu, Dues puerilis, Câr¬lo¬va, vol. Cartea de re¬citire, 1972).
El, unicul, afla şi omega, "începe prin a muri". Iar "ca¬¬pa¬citatea de a reînvia aparţine nimicului, ispăşit prin punct" (Res¬pirări, 1982, p.104).
Dumnezeu moare şi renaşte o dată cu fiecare uni¬vers, pro¬¬cla¬mând de fiecare dată victoria vieţii. Dar nu nea¬¬părat viaţa de pe Terra, o planetă din constelaţia Calea Lac¬tee.
De aceea, Dumnezeu nu trebuie identificat cu fe¬no¬¬mene ale na¬turii sau cu efecte ale climei de pe Pământ.
Nu e un bătrân cu barbă căruntă călătorind pe nori sau în nave spaţiale.
Dumnezeu nu e un monarh, nici preşedintele vre¬unei republici şi oa¬menii nu sunt sclavii sau slujitorii lui. Dumnezeu nu e pătimaş, nici răzbunător, nici iu¬bitor de oameni. Fiinţele de pe Pământ nu-i pot conferi sen¬¬ti¬mentele, obiceiurile, nă¬zu¬inţele sau visele lor.
Nu există câte un Dumnezeu pentru fiecare religie şi deci nimeni nu-l poate revendica ca pe cel adevărat. Deşi există mai multe religii, Dumnezeu e unul singur - nici creş¬tin, nici iudaic, nici musulman, nici budist.
Dumnezeu nu e o făptură, nici spirit, nici zeu, nici duh. Nu poate fi definit, nici descris. Nimic din înfăptuirile sau gândurile oamenilor sau ale altor fiinţe ori mişcarea sau nemişcarea lucrurilor fără viaţă nu pot fi impuse lui Dum¬¬ne¬zeu.
Legile universale nu sunt severe, ci în armonie cu cre¬aţia, dar sunt necruţătoare pentru cei ce le nesocotesc. Nimeni nu poa¬te îm¬piedica producerea unui efect, o dată ce cauza a fost de¬clanşată.
Dumnezeu e spirit numai în măsura în care ad¬mitem că legile universale au un spirit al lor, indescriptibil: "Nu are chip şi nici formă; de văzut nu se vede". Nu are nici măcar nume.
Într-un volum ulterior, Nichita va exclama: "Aleph! Iată punc¬tul din care se vede sensul întregului" (Aleph la puterea Aleph, vol . Laus Pto¬lemaei, 1968). Ştiind că Aleph, în tradiţia ebraică era înţeles ca "de¬numire esoterică dată di¬vinităţii" (Ştefania Mincu, 1987), presupunem că Nichita a pre¬ferat această de¬nu¬mire din simpatie faţă de litera A.
Într-o altă poezie din acelaşi volum, Nichita în¬drăz¬neşte şi mai mult nu¬mindu-i pe oameni nu copii ai divinităţii supreme, ci "fraţii vitregi" ai acesteia; astfel, oamenii se si¬tu¬ează pe acelaşi palier cu Dumnezeu (vezi poezia Dă, Doamne, o ploaie albastră, vol. Laus Ptolemaei, 1968).
Apogeul acestei viziuni se regăseşte în volumul Ne¬¬cuvintele (1969), când Nichita conştientizează valoarea me¬sajului din prima ele¬gie, afirmând: "eu l-am făcut pe Dum¬nezeu vizibil", chiar dacă pentru această operaţie a utilizat un lanţ de negaţii: "Eu sunt cel care a dat măr¬turie / pentru exis¬tenţa lui Dumnezeu./ Eu sunt cel care am dat măr¬turie / de neexistenţa lui Dumnezeu, pentru că / eu l-am făcut pe Dum¬nezeu vizibil.// Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că / eu l-am făcut pe Dum¬nezeu" (Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?, vol. Ne¬cu¬vintele, 1969).
Cu siguranţă că expresia biblică "La început a fost Cu¬vântul..." (Cartea Genezei) a constituit una din temeliile pe care Nichita şi-a edi¬ficat arta poetică. Mai târziu, relaţia întemeiere - cuvânt - dumnezeu a topit distanţa dintre no¬ţiuni, supra¬punându-le, precum Omul-fantă îşi lipea retina ochiului de obiecte: "Cu¬vân¬tul ne-ar salva, poate, dar / el e dumnezeu, şi / de la începuturi nu se mai întruchipează / în făpturile ce¬le vii" (Cele patru coerenţe fundamentale, vol. Ope¬re imperfecte, 1979).
Altfel spus: "Cuvintele sunt fiinţe vii, nu ele au fost la înce¬putul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a cre¬at" (Respirări, 1982, p.165). Avem de a fa¬ce cu un veritabil sistem fi¬lo¬sofic, codi¬ficat în versurile acestui vo¬lum şi nu doar cu simple pu¬se¬uri de me¬ditaţii sau expuneri de idei.
***
Criticii au oscilat între diverse interpretări, dat fiind gradul de ge¬ne¬ralizare a poemului. Eugen Simion (1978) a fost cel mai onest: "Întâia elegie este o definiţie, în stilul taoist pe care l-am mai sem¬nalat, e ceva esenţial dar ne¬determinat şi nenumit. De la punct, cel mai con¬centrat semn şi imaginea cea mai re¬dusă a universului până la Cre¬atorul absolut, totul poate fi în¬drep¬tă¬ţit, sugerat de acest enigmatic El. Stilul este so¬lemn şi er¬metic ca în vechile cos¬mo¬gonii (...), stil pre¬gătitor, iniţiatic, cu propoziţii oraculare din care fiecare în¬ţelege ceea ce poa¬te" (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. Cartea Românească, Bu¬cureşti, 1978, p. 178-179).
Pentru Ioan Pop (1980), autorul primei monografii a operei stă¬nes¬ciene, "Elegia întâia (...) reactualizează o «schemă» mitică universală, aceea a eului cosmic..." (Ioan Pop, Nichita Stănescu, Spaţiul şi măştile poeziei, Ed. Al¬batros, Bu¬cureşti, 1980, p. 43). Exe¬getul consideră util să menţioneze că "Sim¬¬bolistica centrului, a punctului şi a sferei a reprezentat încă din ve¬chime di¬vinitatea creatoare a lumii. Punctul care se mişcă în haosul originar, definiţiile medievale ale lui Dum¬nezeu ca «sferă al cărei centru e pretutindeni, iar cir¬cum¬ferinţa nicăieri» (...) constituie astfel de re¬pe¬re".
Mircea Martin (1969) merge pe scenariul unui "itinerar hegelian", atunci când afirmă că "se închipuie aici o existenţă ideală, nebuloasă, bogată în conţinut ne¬ma¬ni¬festat (...), poate chiar ideea în sine...". (Mircea Martin, vol. Generaţie şi creaţie, EPL, Buc., 1969, p. 11 - 23, cf. Nichita Stănescu interpretat de..., 1983, p. 75.)
Alex. Ştefănescu (1986) apropie preexistenţa des¬crisă în acest poem cu "increatul" lui Ion Barbu, găsind si¬mi¬litudini deo¬potrivă cu stră¬vechile texte sacre indiene sau egiptene "în care divinitatea este definită - cu specifică pre¬cauţie sacerdotală - prin negaţie..." (Introducere în opera lui Nichita Stănescu, 1986, p. 102-103).
Atentă la dedicaţia poemului, Ştefania Mincu (Momentul Nichita Stănescu, în vol. Nichita Stă¬nescu: Poezii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987.) ex¬ploa¬tea¬ză tema con¬diţiei artistului, a creatorului ("Dedal con¬¬struieşte Labirintul interior al cuvân¬tului", p.52), astfel încât ajunge la concluzia că "nede¬ter¬minarea acelui El cu care debutează elegia dispare: ştim acum că se referă la cuvânt" (p.53). În opinia criticului, Elegia întâia este o în¬cercare din partea poetului de a da "un model con¬structiv al propriului mod de a se raporta pe sine la cu¬vânt şi lume" (p.60).