Sunt bolnav. Mă doare o rană / călcată-n copite de cai fu¬gind./ Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind / neauzul, nevăzul / ne¬mirosul, negustul, ne¬pipăitul / cel dintre ochi şi timpan,/ cel dintre deget şi limbă, -/ cu sea¬ra mi-a dispărut simultan./ Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,/ nu exis¬tă ochi pentru ce vine;/ vine mirosul, apoi linişte,/ nu există nări pentru ce vine;/ apoi gustul, vibraţia umedă,/ apoi iarăşi lipsă,/ apoi timpanele pentru le¬neşele / mişcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alu¬ne¬care / pe o ondulă întinsă,/ iarnă-ngheţată-a mişcărilor / mereu cu su¬prafaţa ninsă./ Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav / de ceva între auz şi vedere,/ de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventată de ere./ Trupul ramură fără frunze,/ trupul cerbos / rărindu-se-n spaţiul liber / după le¬gile numai de os,/ neapărate mi-a lăsat / suave organele sferii / între văz şi auz, între gust şi miros / întinzând ziduri ale tăcerii./ Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat / de ochi-timpan, de pildă-mirositoare./ M-au călcat aerian / ab¬stractele animale,/ fugind speriate de abstracţii vânători / spe¬riaţi de o foame abstractă,/ burţile lor ţipând i-au stârnit / dintr-o foame abstractă. / Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat / în carne şi nervi, în timpan şi retină / şi la voia vidului cosmic lăsat / şi la voia divină./ Organ pieziş, organ întins,/ organ ascuns în idei, ca razele umile / în sferă, ca osul numit / calcaneu în călcâiul lui Achile / lovit de-o săgeată mortală; organ / fluturat
în afară / de trupul strict marmorean / şi obişnuit doar să moară./ Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană / închipuită între Steaua Polară / şi steaua Canopus şi steaua Arcturus / şi Casiopeea din cerul de seară./ Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze / la vămi./ Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun, căci el suferă / de-ntreg universul./ Mă doare că mă¬rul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,/ de patru roţi, de ploaia măruntă / de meteoriţi, de corturi, de pete./ Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai,/ organul numit taur mi-a fost înjunghiat / de fulgerul toreador şi zigurat / pe care tu arenă-l ai./ Organul Nor mi s-a topit / în ploi torenţiale, repezi,/ şi de organul Iarnă, întregindu-te,/ mereu te lepezi./ Mă doare diavolul şi ver¬bul,/ mă doare cuprul, aliorul,/ mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,/ copacul, scândura, de¬corul./ Centrul atomului mă doa¬re,/ şi coasta cea care mă ţine / îndepărtat prin limita trupească / de trupurile celelalte, şi divine./ Sunt bolnav. Mă doare o rană / pe care mi-o port pe tavă / ca pe sfârşitul Sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă./ Nu sufăr ceea ce nu se vede,/ ceea ce nu se aude, nu se gustă,/ ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă,/ scheletică a insului meu,/ pus la vederile lumii celei simple,/ nerăbdând alte morţi decât morţile / inventate de ea, să se-ntâmple./ Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de fe¬restre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai poate împarte / la două ţâţe, la două sprân¬cene,/ la două urechi, la două călcâie,/ la două picioare în alergare / neputând să rămâie./ Că nu se poate împarte la doi ochi,/ la doi rătăcitori, la doi struguri,/ la doi lei răgind, şi la doi / martiri odihnindu-se pe ruguri.//
***
Firesc, după ce am asistat la naşterea în plan spi¬ritual (Omul-fantă), va urma o naştere în plan fi¬zic (Elegia a zecea) a fiinţei umane, pen¬tru a popula planeta celor patru anotimpuri cu o civilizaţie ne¬mai¬vă¬zu¬tă până atunci.
Părăsind lumea simultană, adică "murind", omul se naşte şi ia contact brusc cu spaţiul materiei dense. Şi a¬tunci exclamă prin toţi porii fiinţei: "Sunt bolnav!" Lumina, frigul, soarele, căldura, zgomotul, pri¬ve¬liş¬tile. îl invadează ca o herghelie de cai zvă¬păiaţi: "Mă doare o rană călcată-n copite de cai fugind". Boa¬la şi durerea sunt blazonul a¬cestei lu¬mi. Ele îţi dau certitudinea unei exis¬tenţe per¬ce¬pu¬¬te prin cele cinci or¬ga¬ne de simţ.
Poemul s-ar putea reduce la şase cuvinte: "Sunt bol¬¬nav, mă doa¬¬re, deci exist!"
Nichita, într-un moment de contemplaţie, a spus: "Du¬¬¬rerea poate fi întru¬pa¬rea vitală a erorii. Ea stă la ră¬dăcina cunoaşterii şi a revelaţiei: naşterea" (Durerea ca for¬mă a erorii, în Respirări, 1982, p.71).
Odată alcătuit, din tensiunea a două energii com¬ple¬mentare, trupul se îmbogăţeşte cu organe de simţ, pen¬tru ca spiritul să perceapă o realitate până acum stră¬ină. Însă, pentru a activa aceste mis¬terioase organe, trupul află că o poate face doar presând asupra ter¬mi¬naţiilor ner¬voa¬se ale pielii, ale timpanelor, ale nărilor, ale ochilor şi ale limbii. Excitaţi, nervii transmit cre¬ierului o sen¬zaţie de dis¬confort, de durere, iar creierul pro¬clamă: "eşti bolnav". Din succesiunea de boli şi dureri ale trupului, spiritul a¬cu¬mu¬lează informaţii pe care le procesează. De viteza cu care rea lizează această procesare depinde evoluţia sa.
Raza de acţiune a percepţiilor este o altă di¬men¬siune a cu¬noaşterii. De aceea, "sunt bolnav de sâmburi şi de pie¬tre.". Şi asta pen¬tru că "mă doare dia¬volul şi ver¬bul., mă doare câinele, şi iepurele, cerbul.".
În alt loc, Nichita a "tradus" această elegie: "Organele noastre de simţ sunt balanţe delicate ale durerii. Cu¬lorile, albas¬trul de pildă, roşul de pildă, sunt stinse şi suave dureri ale ve¬derii. Nu receptăm realul prin simţuri, ci durerea lui. (.) În cazul du¬rerii fizice, ne apare mai distinctă interdependenţa dintre eroare şi du¬rere. Un os rupt, adică un os în afara legilor de os, adică în eroare, pro¬voacă restului organismului din care se compune, du¬rere până la urlet. Du¬rerea abstractă, mai puţin se¬si¬za¬bilă, se manifestă prin an¬goasă, prin nelinişte calmă" (Res¬pirări, 1982, p. 71).
Finalul elegiei a suscitat numeroase interpretări des¬¬¬pre ne¬pu¬tinţa cifrei unu de a se divide la doi, neputinţă care la rândul ei se transformă în durere sf⬺ie¬toare şi boa¬lă cro¬nică.
Cu siguranţă că în acest punct Nichita a dorit să închidă cercul deschis nu la elegia a opta, ci la prima elegie. În "dicţio¬narul expli¬cativ" găsim următoarea cheie: "Ne re¬pre¬zentăm du¬rerea ca pe orice alt număr în afară de unu" (Respirări, p.73). Fi¬reşte, din moment ce unu este numărul divi¬nităţii absolute. Nu¬mărul unu nu cunoaşte durerea - nici fizică, nici abstractă - pentru că el n-a ex¬perimentat naşterea. El nu are nevoie de organele noas¬¬tre de simţ, de terminaţiile nervoase, pentru că el de¬ţine atot¬cunoaşterea. A fi bolnav de numărul unu în¬seamnă a aspira la statutul lui, la poziţia lui, la conştiinţa lui ne¬măr¬ginită, punct terminus al evoluţiei spirituale.
Spre diferenţă de teologii creştini, Nichita nu face apo¬logia du¬rerii (ca şi o con¬diţie a mântuirii, cunoaşterii sau evoluţiei). E şi firesc, deoarece etapa cu¬noaş¬terii em¬pi¬¬rice a luat sfârşit, iar problema mântuirii aparţine con¬ştiinţei, eli¬berată acum din chingile dogmatismului.
De altfel, toată viaţa Nichita a ignorat durerea şi boala, refu¬zân¬du-le mani¬festarea - până când boala i-a răpus nemilos trupul, elibe¬rându-i sufletul.
Se ştie că Nichita a experimentat evadări periodice din "trupul lent vorbitor", pătrunzând "dincolo", în lumea si¬multană, unde pă¬mântenele organe de simţ sunt inutile, deci durerea ine¬xistentă. Gustul dulce-amărui al acestei bea¬titudini l-a deter¬minat (dar cazul nu este izolat în lite¬ratura de specialitate) să pună sub semnul întrebării voinţa sa reală de a se naşte în spaţiul materiei dense, sufocată de corpuri con¬tondente, de a primi înfăţişare şi trup şi or¬gane de simţ atât de primitive: "Destul de târziu (.) mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut" (Res¬pirări, p. 59-61).
Poate peste câteva milenii, fiinţele umanoide de pe Terra vor avea abili¬tatea de a auzi "nenăscuţii câini pe ne¬născuţii oameni cum îi latră", sau de a citi (cu gândul) genialele poezii ale nenăscuţilor poeţi. Abia atunci pă¬rin¬ţilor le va trece prin gând şi prin inimă uneori să-i întrebe pe nenăscuţii copii dacă vor, dacă se simt în stare şi dacă le este drag să se nască.
Spiritul neliniştit şi iscoditor al poetului a fost ex¬pulzat prea de¬vre¬me în lumea noastră pământeană şi tridi¬men¬sională, de aceea el a fost un profet al secolului XX. Ultimul.