Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ELEGIA A ZECEA / N. Stănescu (Sunt)
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Sunt bolnav. Mă doare o rană / călcată-n copite de cai fu¬gind./ Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind / neauzul, nevăzul / ne¬mirosul, negustul, ne¬pipăitul / cel dintre ochi şi timpan,/ cel dintre deget şi limbă, -/ cu sea¬ra mi-a dispărut simultan./ Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,/ nu exis¬tă ochi pentru ce vine;/ vine mirosul, apoi linişte,/ nu există nări pentru ce vine;/ apoi gustul, vibraţia umedă,/ apoi iarăşi lipsă,/ apoi timpanele pentru le¬neşele / mişcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alu¬ne¬care / pe o ondulă întinsă,/ iarnă-ngheţată-a mişcărilor / mereu cu su¬prafaţa ninsă./ Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav / de ceva între auz şi vedere,/ de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventată de ere./ Trupul ramură fără frunze,/ trupul cerbos / rărindu-se-n spaţiul liber / după le¬gile numai de os,/ neapărate mi-a lăsat / suave organele sferii / între văz şi auz, între gust şi miros / întinzând ziduri ale tăcerii./ Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat / de ochi-timpan, de pildă-mirositoare./ M-au călcat aerian / ab¬stractele animale,/ fugind speriate de abstracţii vânători / spe¬riaţi de o foame abstractă,/ burţile lor ţipând i-au stârnit / dintr-o foame abstractă. / Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat / în carne şi nervi, în timpan şi retină / şi la voia vidului cosmic lăsat / şi la voia divină./ Organ pieziş, organ întins,/ organ ascuns în idei, ca razele umile / în sferă, ca osul numit / calcaneu în călcâiul lui Achile / lovit de-o săgeată mortală; organ / fluturat



în afară / de trupul strict marmorean / şi obişnuit doar să moară./ Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană / închipuită între Steaua Polară / şi steaua Canopus şi steaua Arcturus / şi Casiopeea din cerul de seară./ Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze / la vămi./ Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun, căci el suferă / de-ntreg universul./ Mă doare că mă¬rul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,/ de patru roţi, de ploaia măruntă / de meteoriţi, de corturi, de pete./ Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai,/ organul numit taur mi-a fost înjunghiat / de fulgerul toreador şi zigurat / pe care tu arenă-l ai./ Organul Nor mi s-a topit / în ploi torenţiale, repezi,/ şi de organul Iarnă, întregindu-te,/ mereu te lepezi./ Mă doare diavolul şi ver¬bul,/ mă doare cuprul, aliorul,/ mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,/ copacul, scândura, de¬corul./ Centrul atomului mă doa¬re,/ şi coasta cea care mă ţine / îndepărtat prin limita trupească / de trupurile celelalte, şi divine./ Sunt bolnav. Mă doare o rană / pe care mi-o port pe tavă / ca pe sfârşitul Sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă./ Nu sufăr ceea ce nu se vede,/ ceea ce nu se aude, nu se gustă,/ ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă,/ scheletică a insului meu,/ pus la vederile lumii celei simple,/ nerăbdând alte morţi decât morţile / inventate de ea, să se-ntâmple./ Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de fe¬restre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai poate împarte / la două ţâţe, la două sprân¬cene,/ la două urechi, la două călcâie,/ la două picioare în alergare / neputând să rămâie./ Că nu se poate împarte la doi ochi,/ la doi rătăcitori, la doi struguri,/ la doi lei răgind, şi la doi / martiri odihnindu-se pe ruguri.//
***
Firesc, după ce am asistat la naşterea în plan spi¬ritual (Omul-fantă), va urma o naştere în plan fi¬zic (Elegia a zecea) a fiinţei umane, pen¬tru a popula planeta celor patru anotimpuri cu o civilizaţie ne¬mai¬vă¬zu¬tă până atunci.
Părăsind lumea simultană, adică "murind", omul se naşte şi ia contact brusc cu spaţiul materiei dense. Şi a¬tunci exclamă prin toţi porii fiinţei: "Sunt bolnav!" Lumina, frigul, soarele, căldura, zgomotul, pri¬ve¬liş¬tile. îl invadează ca o herghelie de cai zvă¬păiaţi: "Mă doare o rană călcată-n copite de cai fugind". Boa¬la şi durerea sunt blazonul a¬cestei lu¬mi. Ele îţi dau certitudinea unei exis¬tenţe per¬ce¬pu¬¬te prin cele cinci or¬ga¬ne de simţ.
Poemul s-ar putea reduce la şase cuvinte: "Sunt bol¬¬nav, mă doa¬¬re, deci exist!"
Nichita, într-un moment de contemplaţie, a spus: "Du¬¬¬rerea poate fi întru¬pa¬rea vitală a erorii. Ea stă la ră¬dăcina cunoaşterii şi a revelaţiei: naşterea" (Durerea ca for¬mă a erorii, în Respirări, 1982, p.71).
Odată alcătuit, din tensiunea a două energii com¬ple¬mentare, trupul se îmbogăţeşte cu organe de simţ, pen¬tru ca spiritul să perceapă o realitate până acum stră¬ină. Însă, pentru a activa aceste mis¬terioase organe, trupul află că o poate face doar presând asupra ter¬mi¬naţiilor ner¬voa¬se ale pielii, ale timpanelor, ale nărilor, ale ochilor şi ale limbii. Excitaţi, nervii transmit cre¬ierului o sen¬zaţie de dis¬confort, de durere, iar creierul pro¬clamă: "eşti bolnav". Din succesiunea de boli şi dureri ale trupului, spiritul a¬cu¬mu¬lează informaţii pe care le procesează. De viteza cu care rea
lizează această procesare depinde evoluţia sa.
Raza de acţiune a percepţiilor este o altă di¬men¬siune a cu¬noaşterii. De aceea, "sunt bolnav de sâmburi şi de pie¬tre.". Şi asta pen¬tru că "mă doare dia¬volul şi ver¬bul., mă doare câinele, şi iepurele, cerbul.".
În alt loc, Nichita a "tradus" această elegie: "Organele noastre de simţ sunt balanţe delicate ale durerii. Cu¬lorile, albas¬trul de pildă, roşul de pildă, sunt stinse şi suave dureri ale ve¬derii. Nu receptăm realul prin simţuri, ci durerea lui. (.) În cazul du¬rerii fizice, ne apare mai distinctă interdependenţa dintre eroare şi du¬rere. Un os rupt, adică un os în afara legilor de os, adică în eroare, pro¬voacă restului organismului din care se compune, du¬rere până la urlet. Du¬rerea abstractă, mai puţin se¬si¬za¬bilă, se manifestă prin an¬goasă, prin nelinişte calmă" (Res¬pirări, 1982, p. 71).
Finalul elegiei a suscitat numeroase interpretări des¬¬¬pre ne¬pu¬tinţa cifrei unu de a se divide la doi, neputinţă care la rândul ei se transformă în durere sf⬺ie¬toare şi boa¬lă cro¬nică.
Cu siguranţă că în acest punct Nichita a dorit să închidă cercul deschis nu la elegia a opta, ci la prima elegie. În "dicţio¬narul expli¬cativ" găsim următoarea cheie: "Ne re¬pre¬zentăm du¬rerea ca pe orice alt număr în afară de unu" (Respirări, p.73). Fi¬reşte, din moment ce unu este numărul divi¬nităţii absolute. Nu¬mărul unu nu cunoaşte durerea - nici fizică, nici abstractă - pentru că el n-a ex¬perimentat naşterea. El nu are nevoie de organele noas¬¬tre de simţ, de terminaţiile nervoase, pentru că el de¬ţine atot¬cunoaşterea. A fi bolnav de numărul unu în¬seamnă a aspira la statutul lui, la poziţia lui, la conştiinţa lui ne¬măr¬ginită, punct terminus al evoluţiei spirituale.
Spre diferenţă de teologii creştini, Nichita nu face apo¬logia du¬rerii (ca şi o con¬diţie a mântuirii, cunoaşterii sau evoluţiei). E şi firesc, deoarece etapa cu¬noaş¬terii em¬pi¬¬rice a luat sfârşit, iar problema mântuirii aparţine con¬ştiinţei, eli¬berată acum din chingile dogmatismului.
De altfel, toată viaţa Nichita a ignorat durerea şi boala, refu¬zân¬du-le mani¬festarea - până când boala i-a răpus nemilos trupul, elibe¬rându-i sufletul.
Se ştie că Nichita a experimentat evadări periodice din "trupul lent vorbitor", pătrunzând "dincolo", în lumea si¬multană, unde pă¬mântenele organe de simţ sunt inutile, deci durerea ine¬xistentă. Gustul dulce-amărui al acestei bea¬titudini l-a deter¬minat (dar cazul nu este izolat în lite¬ratura de specialitate) să pună sub semnul întrebării voinţa sa reală de a se naşte în spaţiul materiei dense, sufocată de corpuri con¬tondente, de a primi înfăţişare şi trup şi or¬gane de simţ atât de primitive: "Destul de târziu (.) mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut" (Res¬pirări, p. 59-61).
Poate peste câteva milenii, fiinţele umanoide de pe Terra vor avea abili¬tatea de a auzi "nenăscuţii câini pe ne¬născuţii oameni cum îi latră", sau de a citi (cu gândul) genialele poezii ale nenăscuţilor poeţi. Abia atunci pă¬rin¬ţilor le va trece prin gând şi prin inimă uneori să-i întrebe pe nenăscuţii copii dacă vor, dacă se simt în stare şi dacă le este drag să se nască.
Spiritul neliniştit şi iscoditor al poetului a fost ex¬pulzat prea de¬vre¬me în lumea noastră pământeană şi tridi¬men¬sională, de aceea el a fost un profet al secolului XX. Ultimul.




Colt dreapta
Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta