I.
Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele:/ Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu,/ asemenea cerboaicei, pe zăpadă,/ în timp ce aleargă şi urlă / cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.// La frig cu noi şi la gheaţă!/ Îmi voi dezbrăca trupul / şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-şi drept limită / animalele mării.// O¬cea¬nul va creşte, desigur, va creşte / până când fiecare moleculă a lui / cât un ochi de cerb va fi,/ sau / cu mult mai mare,/ cât un trup de ba¬lenă va fi.// Voi plonja într-o astfel de apă mărită,/ izbindu-mă de brow¬nienele privelişti,/ într-o mişcare de spor, disperată,/ voi face zigzaguri: lovită / de mari, întunecate, reci molecule,/ a¬deptele lui Hercule.// Fără putinţă de-înec şi fără / putinţă de mers şi de zbor -/ numai zigzag şi zigzag şi zigzag,/ înrudindu-mă cu feriga / printr-un destin de spor...// Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimţii / cerului vineţiu,/ pe gheaţa crăpată în iceberguri / risipite sub cer vineţiu.//
II.
Ea aprinse deodată-o lumină,/ de lângă genunchiul ei, ver¬ticală,/ sub o pălărie roşie / virginală./ Aruncă lângă glezna mea o carte / scrisă în cu¬neiforme./ Îngeri presaţi ca florile / se scuturau sfărâmaţi, pe platforme.// Îngeri înnegriţi între litere,/ între pagina de deasupra şi cea de jos,/ subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,/ cu tăiş fioros...// Ca să mă tai cu ei
de privirile / care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut -/ când, togă virilă, tris¬te¬ţea mea aspră / cu o fibulă de gheaţă mi-o prind.// La Hiperboreea, a¬colo - ea mi-a spus,/ şi luându-ne unul pe altul de ceafă / cu braţul drept, cel nezburând,/ ne vom cu¬funda pe sub gheaţă în apă.// Hiper¬bo¬reea, zonă mortală / a mai marilor minţii,/ loc al naşterilor de copii de piatră,/ din care sculptaţi sunt doar sfinţii.// Hiperboreea, alb, - negru,/ aur-argint,/ revelaţie, nerevelaţie, tristeţe / alergând şi or¬be¬căind.//
III.
Ea îşi ridică deodată capul:/ deasupra ei aleargă globuri albe / şi norii se destramă în fâşii verzui.// Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii,/ pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,/ cu pocnet greu de aripi, o rotesc.// De¬¬sigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici./ Putem vedea mari berze-nfipte-n stânca / mişcându-se în¬cet. Putem vedea / vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,/ bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea / o pasăre mai mare decât toate,/ cu ciocul ca o osie al¬bas¬tră,/ în jurul că¬reia se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera.// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ şi-o aură verzuie prevesteşte / un mult mai aprig ideal.//
***
Ultimele cinci elegii alcătuiesc un alt ciclu, iar tema se cir¬cum¬scrie unei anumite concepţii privind naşterea, e¬vo¬luţia, moar¬tea şi ci¬clicitatea Creaţiei, a Uni¬versului. Po¬trivit acestei concepţii, nimicul n-a existat nici¬odată. Toate au existat dintotdeauna şi vor exista mereu. Doar forma şi alcătuirea sunt mereu schi¬m¬bă¬toare. Creaţia are două forme fundamentale de mani¬fes¬tare: activă şi pasivă. Creaţia activă este forma de ma¬ni¬fes¬tare dina¬mică a Universului - suntem martori şi con¬temporani ai acestui fenomen. Creaţia pasivă es¬te starea de hibernare a elementelor constitutive (timpul, spaţiul şi ma¬teria).
Trecerea de la manifestarea pasivă la cea activă a creaţiei co¬res¬punde cu mo¬mentul numit "naşterea uni¬ver¬sului" (Big Bang-ul), iar tre¬cerea de la manifes¬ta¬rea activă la cea pasivă a creaţiei corespunde cu momentul numit "moar¬tea universului" (sfârşitul lumilor). Creaţia, în virtutea legii ciclicităţii, trece de la o ma¬ni¬festare la alta în mod periodic.
Universul este un sistem viu, o entitate. El s-a năs¬cut mu¬rind şi va muri născându-se. El trebuie să se nască pentru a muri şi va trebui să moară ca să se nască. Universul e profund masculin şi feminin deo¬po¬tri¬vă. El creşte şi va des¬creşte, contractându-se în cele din urmă. Din praful stelelor ce mor, el va naşte alte stele. Aceleaşi elemente ale materiei într-o altă al¬că¬tuire. Ace¬eaşi energie a atomilor într-o altă stare.
Într-un anumit moment al evoluţiei - starea, a¬proape fluidă sau mai mult decât fluidă, subtilă, a ener¬giei devine capabilă să proceseze informaţiile, gene¬rând fe¬no¬menul nu¬mit viaţă.

Elegia a opta propune o radiografie a manifestării pasive a cre¬aţiei. A¬ceas¬ta co¬respunde cu staticul, ne¬miş¬carea, iarna, starea de să¬mânţă (sămânţă născătoare de alt univers); e cifra zero, punctul, an¬te¬rior cercului; e sacrul pur, profund şi ne¬dez¬văluit; e starea latentă a creaţiei, starea de germene a ideii, starea de boboc a florii, starea de să¬mânţă a ierbii, orizontul în aştep¬tarea răsăritului, som¬nul bântuit de vise profetice, e re¬pausul şi odihna, in¬finitul şi eternitatea, absolutul.
Ma¬nifestarea pasivă este Universul dinaintea Big-Bang-ului. Nu zborul, ci idealul zborului; nu soarele, ci lu¬mi¬na, esenţa sa. E lumina cuibărită în găoacele întu¬ne¬ri¬cului, în coji negre de ouă. Şi dacă tărâmul în care aceste "seminţe" ar purta un nume, cel mai nimerit ar fi să-i spu¬nem Hi¬per¬boreea.
Elegia a noua, a oului reia şi dezvoltă bine¬cu¬nos¬cutul mit al naş¬terii lumii dintr-un ou, în timp ce Omul-fantă ne propune o scurtă şi pal¬pitantă istorie a timpului. Abia în ele¬gia a zecea asistăm la naşterea în plan fizic (boala şi durerea sunt specifice acestui spaţiu), iar a un¬spre¬zecea elegie dez¬voltă tema aratului, a muncilor de primăvară, ex¬pan¬si¬u¬nea - apogeul - colapsul uni¬ver¬sului şi din nou sta¬rea de sămânţă.
Toată această panoramare nu este posibilă fără dez¬văluirea mis¬¬terului ascuns în mitul literei Aleph, care "re¬pre¬zintă punctul din Uni¬vers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot universul în mod global" (Res¬pirări, 1982, p.115).
*
Acestui spaţiu şi timp genuin, Nichita i-a dat un nu¬me legendar: Hiper¬boreea, maternitate divină, ţara în care se nasc zeii. Întinderea de ghea ţă, solemnă, e un te¬ritoriu co¬mun unde îşi au sălaş somnul şi tre¬zirea, moartea şi naş¬¬terea: "Astfel ne trecea viaţa, astfel muream, de¬ve¬neam tran¬sparenţi, de ghea¬ţă" (Cântec, Oul şi sfera, 1967).
În alt loc, acelaşi spaţiu încremenit şi fri¬guros e plat¬¬¬¬forma pe care naşte iubita: "O, totul se azvârle spre Nord, să facem loc în jurul nostru, liber, sub sori ico¬no¬claşti. Iar eu voi sta în mijloc, la plete dându-mi foc să fie luminată casa în care ai să naşti" (Plonjeu, vol. Oul şi sfera, 1967).
Hiperboreea e spaţiul sacru în care se moare şi se naşte. Din¬colo, în sud, e bucla vieţii, zona profană a exis¬tenţei. Hiper¬boreea e un ţinut al cristalelor de gheaţă şi de lu¬mină, al în¬ceputului şi sfârşitului de lume, e ţara celor ne¬muritori, viteji şi drepţi: "Nu-ţi fie frică de moarte. Adu-ţi aminte de cum erai înainte de a te naşte. Aşa vei fi şi după ce vei muri" (Lupta lui Iacob cu în¬gerul, vol. Necu¬vintele, 1969), ne spune Ni¬chita.
*
Nu e exclus ca Nichita să fi gestat poezia preţ de un an şi ju¬mătate, impresionat fiind de splendoarea nop¬ţilor albe din Finlanda, ţară pe care o vizitează în iunie 1964, pentru a participa la manifestări pri¬le¬juite de co¬me¬mo¬ra¬rea a 75 de ani de la moartea poetului Mihai Emi¬¬nes¬cu. Declicul s-a produs în decembrie 1965, în timpul au¬to¬exilului în "casa cu pământ pe jos".
Nichita poves¬teşte: "Venise iarna şi Gabriela, care avea cei mai fru¬moşi dinţi şi mai ostentativi din lume, avea un talent să clănţăne din ei aprig" (Antimetafizica, 1985, p.104). Cu cer¬titudine că şi dinţii lui Nichita au clănţănit la fel de aprig, iar gura lui a exclamat: "La frig cu noi şi la gheaţă!". Atunci, ea, Gabriela, văzând lu¬crurile fixe ale alcătuirii sale, i-a spus: "Aş vrea să fugim în Hiperboreea şi să te nasc viu, asemenea cer¬boaicei, pe zăpadă, în timp ce aleargă şi urlă cu sunetele lungi atârnate de stelele nopţii." Camera se umple de "iceberguri risipite sub un cer vineţiu", aidoma cu¬lorii buzelor celor doi îndră¬gos¬tiţi.
Se înserează devreme. Ea aprinde o lumină de lângă ge¬nunchiul ei şi aruncă lângă glezna lui "o carte scrisă în cu¬neiforme", plină de mistere şi legende, pre¬cum cea despre Hiper¬boreea, "zona mor¬¬tală a mai marilor minţii, loc al naş¬terilor de copii de piatră". Gabriela îşi ridi¬că deodată ca¬pul: "deasupra ei aleargă globuri albe", căci se naşte o lume, un univers. Planetele, sferele se prind în constelaţii şi ga¬la¬xii, legile se pun în mişcare. Undeva, o sferă cu osia albastră îşi des¬face patru anotimpuri, ca patru felii de portocală. Şi-acolo, pe Pământ, în casa cu pă¬mânt pe jos, Nichita îşi îmbracă din nou trupul, trezindu-se şi exclamând: "Desi¬gur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici..."
Gabriela, cu degetele paralizate de frig, notează pe o coa¬lă de hârtie ultimele cuvinte ale po¬e¬mului Elegia a opta, hiper¬bo¬reeana.
***
Poemului i s-a acordat o atenţie sporită din partea criticii, textul cucerind, în spe¬cial prin invo¬carea acelui ţinut mitic - Hiperboreea. "În acest spaţiu simbolic - gno¬seologic - are loc, de fapt, o nouă naştere a fiinţei ca fiinţă cu¬nos¬că¬toare; nu o naştere «absolută» ca până acum, ci ulterioară zămislirii propriu-zise, din «neant»: sinele «ştiutor» este (re)¬născut viu", afirmă Cristian Mo¬raru (Nichita Stănescu - sistemul poetic, postfaţă la vol. Nichita Stă¬nes¬cu: Poezii, Editura Minerva, 1988, p. 358).
În schimb, Eugen Simion îi atribuie poetului pa¬ter¬nitatea acestui ţinut, atunci când afirmă că în a opta elegie, "una dintre cele mai frumoase, (Nichita) creează o ţară nouă, Hi¬per¬boreea, locuită de ideile pure şi uriaşe, un fel de peşteră plato¬ni¬ci¬a¬nă, unde sunt primiţi şi poeţii" (Scriitori români de azi, I, 1978, p.181)
Despre "o nouă naştere a făpturii" a vorbit şi Ion Pop, în mo¬no¬grafia din 1980, apelul fiind rostit de Ea - "prezenţă anonimă, poate em¬blemă a mater¬ni¬tăţii". Altfel spus, "Hiper¬boreea este de fapt o zonă-li¬mită între material şi spi¬ritual", iar "elegia a opta (...) construieşte (...) modelul unui act de iniţiere angajat de acea voce anonimă - Ea - care e însuşi principiul existenţei, Muma arhe¬tipală, mi¬tică..." (Ion Pop, monografia, 1980, p. 62-63, 66).
Alex. Ştefănescu conchide: "Elegia a opta este un poem frumos luat în sine, fără apartenenţă la ansamblul ele¬giilor. Poetul ex¬primă un avânt către un Nord ab¬stract" (Alex Ştefănescu, Introducere., 1986, p. 107).