În fiecare scorbură era aşezat un zeu./ Dacă se crapă o piatră, repede era adus / şi pus acolo un zeu.// Era de ajuns să se rupă un pod,/ ca să se aşeze în locul gol un zeu,// ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă,/ ca să se aşeze în ea un zeu.// O, nu te tăia la mână sau la picior,/ din greşeală sau dinadins.// De îndată vor pune în rană un zeu,/ ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor aşeza acolo un zeu / ca să ne-nchinăm lui, pen¬tru că el / apără tot ceea ce se desparte de sine.// Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde / ochiul,/ pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza / în orbită un zeu / şi el va sta acolo, împietrit, iar noi / ne vom mişca sufletele slă¬vindu-l.../ Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini.//
***
"Dintre modelele mele existenţiale nicio¬dată nu a făcut parte şi Eminescu (.), după cum nu m-a atras ni¬cio¬dată tipul existenţial al lui Blaga, Arghezi sau Barbu. Modelul meu intim şi fer¬me¬cător l-a constituit întotdeauna destinul lui Vasile Pârvan, în care strălucirea, integritatea şi pate¬tis¬mul omului, indiferent de cât de bântuite ar fi de tragediile lui per¬sonale, mi-au apărut a fi de natură sublimă. (.) Nu putea să lipsească din 11 Elegii în nici un caz" (Nichita / Antimetafizica, 1985, p. 106).
Pe lângă precizarea lui Nichita, să mai notăm că poemul nu a fost scris în decembrie 1965, fiind adăugit an¬samblului nu doar din pricini sentimentale, ci şi din ra¬ţiuni de construcţie a vo¬lu¬mului.
Elegia a doua, a treia şi a patra alcătuiesc o mini-trilogie a
is¬toriei ideilor reli¬gioase a umanităţii, în cele trei momente decisive: Pre¬istoria, Antichitatea şi Evul Mediu. Mai mult, ele împreună răs¬pund la prima întrebare a triadei ce al¬că¬tuiesc Marea Taină: de unde venim?, spulberând negura istoriei pentru a lăsa în lumină adevăruri doar intuite.
La un moment dat, Nichita a zis: "Călătoria şi Răz¬boiul, (sunt) cele două tră¬sături ale paleo-istoriei umane." (Respirări, 1982, p.112). Dacă la această com¬binaţie ală¬tu¬răm şi Politeismul (lu¬cru perfect jus¬tificat) obţinem esen¬ţializarea primului ciclu elegiac: Politeismul = Elegia a doua, Preistoria; Călătoria = Elegia a treia, Antichitatea; Războiul = Elegia a patra, Evul Mediu.
Pe de altă parte, avem convingerea că Nichita nu a po¬zi¬ţionat întâmplător această poezie în structura vo¬lumului. Ştiinţa nu¬merelor sacre nu i-a fost străină po¬etului. Doi în¬seamnă deopotrivă pozitiv şi ne¬gativ, alb şi negru, masculin şi fe¬minin, deci cuplul, pe¬rechea şi cores¬punde legii polarităţii (a dualităţii), care spune că identicul, con¬trastul şi com¬ple¬mentarul se atrag reciproc. Semnul gra¬fic este cercul (nu oul - naşterea, ci perfecţiunea).
"O dată cu existenţa se naşte şi inerţia per¬petuării ei. O dată cu 1 se naşte 2. Doi e asi¬gu¬rarea lui unu, însă fără de mi¬ra¬colul lui unu. Uni¬ci¬tatea eter¬nă nu e cu putinţă. Doi este po¬se¬si¬u¬nea lui unu" (Respirări, p. 103).
La începuturile sale, omenirea, se ştie, era profund mistică, super¬stiţi¬oa¬să şi re¬ligioasă. Fiecare frunză sau pia¬¬tră năştea o di¬vinitate că¬reia oamenii se grăbeau să i se închine. Politeismul se purta ca o broşă pe reverul fie¬cărei comunităţi sau civilizaţii. Şi di¬vi¬nităţile erau a¬bun¬dente încât "în fiecare scorbură era aşezat un zeu". Ba mai mult, "dacă se crăpa o piatră repede era adus şi pus acolo un zeu. Era de ajuns să se rupă un pod, ca să se aşe¬ze în locul gol un zeu".
Asistăm la un spectacol cu o inflaţie de divinităţi. O operaţie con¬ştientă (şi ne¬ce¬sară) pentru a sublinia opoziţia cu monoteismul dus până la extrem în Ele¬gia a patra. În cazul de faţă, avem de-a face cu un po¬li¬teism dus până la extrem.
"Zeii greci şi cei latini, imaginaţi cu trupuri umane şi în¬vestiţi cu o biologie şi o psihologie semi-umană - nu sunt altceva decât nişte simple pietre de hotar care despart men¬talitatea greco-latină de cea a întregului rest al lumii con¬tem¬po¬rane ei, lume de o natură cosmică, mistică." (Ni¬chi¬ta Stănescu, Res¬pi¬rări, 1982, p. 137).
Spaţiul geto-da c era şi el populat cu zei, între care do¬minau Gebeleizis - "vechiul zeu celest, patronul clasei a¬ris¬tocrate şi mili¬tare, tarabostes" - şi Zal¬moxis, zeul mis¬te¬relor, "maestrul iniţierii, cel care conferă imortalitate". Mir¬cea Eliade e de părere că, la un mo¬ment dat, clasa sacerdotală e posibil să fi operat un anumit sin¬cre¬tism între cei doi, însă fără a inaugura monoteismul religiei geto-dace, aşa cum opi¬nează Vasile Pârvan în Getica.
Nichita nu şi-a propus să-l amendeze pe Vasile Pârvan de¬di¬cându-i elegia a doua, ci, fidel artei sale poe¬tice, să-i elogieze ideea privind-o în opoziţie, în oglin¬dă, ex¬pan¬dându-i extrema opusă.
Argumentul decisiv (şi subtil) utilizat de Nichita pentru a-i "con¬verti" pe toţi cei care încă nu credeau în po¬liteismul geto-dac va veni o dată cu Elegia a opta, unde e descrisă Hi¬per¬boreea, ţara unde s-au năs¬cut zeii, situată undeva în nordul Traciei.
Elegia a doua defineşte legea dualităţii - nu prin plu¬ritatea zeilor - ci prin pro¬cesul de despicare a lumii, prin multiplicarea ei, prin de¬li¬mitarea apelor de uscat, prin apariţia scorburilor în copaci, a fisurilor în pietre, a rănilor în carnea trupului. Astfel, era statică (din elegia întâi) ia sfârşit şi se inaugurează o eră dinamică, iar noi "ne vom mişca sufletele slăvindu-l" pe zeul împietrit în orbita ochiului.
***
Analizele ce au vizat Elegia a doua au fost destul de lapidare şi oarecum uni¬forme, rezumându-se să re¬marce stilul eseistic utilizat şi in¬tenţia poetului de a con¬fi¬gura o idee despre "popularea uni¬versului cu zei" (Eu¬gen Simion, Scriitori români de azi, I, 1978, p. 179). Mult mai sever în aprecieri a fost Alex. Şte¬fă¬nescu (Introducere., 1986, p. 104.): "Elegia a doua, getica, n-are nici o legătură cu prima elegie şi re¬prezintă o palidă reeditare a at¬mos¬ferei pan¬teiste, pre¬romanice evo¬cate în unele din poemele lui Lucian Blaga (.). Poe¬mul nu are putere de convingere şi din cauză că, prin stilul său anecdotic, aminteşte de versurile lui Marin Sorescu din prima lui pe¬rioadă de creaţie, pe cât de simpatică, pe atât de frivolă". În opinia Ştefaniei Mincu (1987), "zeul" este o simplă denumire dată cuvântului şi "constituie un avertisment dat sinelui de a se despărţi de sine" (p. 63). Cristian Moraru (1988) vorbeşte în schimb despre "o evidentă sa¬cralizare a operaţiunii poetice de «umplere» a «fi¬surilor ontice»" (Nichita Stănescu - sis¬temul poetic, postfaţă la vol. Ni¬chita Stă¬nes¬cu: Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 357). Iar Ion Pop afirmă că această elegie "con¬¬stru¬ieşte ima¬ginea unei despicări a unităţii originare a existenţei", fiind "o primă elegie a înstrăinării eului" (47, 49).