\"Leul, de multă vreme, rădicase oştire, Să se bată cu riga ce se numea Pardos Căci era între dânşii o veche prigonire, Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.
Vrea, adică să ştie
Cui mai mult se cuvine
Să ţie pentru sine
Un petec de câmpie Şi un colţ de pădure, de tot nensemnător, Ce despărţea ţinutul şi staturile lor. Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,
Făr-a se putea şti
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Şi bivolul pieptos, Cu lupul coadă-lungâ, Multe izbânzi făcură. Fieşcare tulpină era plină de sânge. Ici se vedea un taur jumătate mâncat; Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge; Colo, un porc sălbatec fară două picioare; Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare, Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat! Iar mai vrednic de jale era viteazul urs, De două coarne groase în inimă pătruns. Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte, Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare, Ce spun că ştia multe, şi că proorocea întâmplările toate, după ce se trecea; Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte. Ea se puse pe gânduri* tuşi, apoi răspunse, Rozând cu mulţumire darurile aduse:
\"Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească Peacel ce în oaste e decât toţi mai tare, Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare.\" Auzind astea leul strânse a sa oştire: \"Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire Că
astăzi din noi unul trebuie să murim: Aşa va proorocul rămâne-acum să ştim
Cine este mai tare. Cât pentru mine unul, cum vreţi... dar mi se pare Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse.\" Vulpea era aproape: \"Ce-are a face! răspunse,
înălţimea ta eşti Oricât de slab pofteşti.\" \"- Dar şi puterea noastră E îndestul de proastă\", Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt Lighioanele-acelea ce erau mai colţate. \"Nu rămâne:ndoială\", le răspunse-mpăratul. Iepurile, sărmanul, - crez că-1 trăgea păcatul, Sau păcate mai multe De moşii lui făcute -
Veni să-şi dea părerea. Dar toţi cât îl zăriră Asupră-i năvăliră. \"Ia vedeţi-1! strigară. Cu bună-ncredinţare
El este cel mai tare! S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară! Pe el, copoi! Luaţi-1: el are să-mplinească* Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!\"
Câinii atunci săriră Şi-n grab\'ţi-1 jupuiră. Se află vreo ţară, unde 1-aşa-ntâmplare Să se jertfească leul? Niciuna, mi separe. \" Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate, Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.\"
Definiţie: Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care principalul mijloc artistic este alegoria şi în care personajele sunt animale, plante sau obiecte personificate, prin care sunt satirizate trăsături caracterologice sau norme comportamentale. Fabula are o morală în final, care poate fi explicită sau subînţeleasă. Cuvântul vine din latinescul \"fabula\" care înseamnă \"povestire\".
Creatorul fabulei este considerat Esop, care a scris în din secolul al Vl-lea î.Hr. în Franţa, fabula cunoaşte o evoluţie strălucită prin La Fontaine, care a şi devenit unul dintre cei mai cunoscuţi fabulişti din literatura universală, în literatura română au scris fabule Anton Pann, Alecu Donici, Grigore Alexandrescu, George Topârceanu, Tudor Arghezi.
Grigore Alexandrescu (1810-1885) a rămas în literatura română printr-o operă bogată, care cuprinde specii, teme şi motive variate, clasice şi romantice, de la elegie, meditaţie, poezie social-patriotică, la fabulă, satiră şi epistolă. Poetul, fire pătimaşă şi necruţătoare, este întemeietorul fabulei în literatura română, în care adaptează la specificul românesc modele preluate din creaţiile lui La Fontaine, Florian sau Krâlov. Fabulele lui Alexandrescu sunt mici scenete, cu replici vii şi spontane, importante fiind personajele cu un joc subtil al gestului şi mai ales al limbajului.şi mai puţin faptele sau evenimentele. Morala fabulei lui Alexandrescu reiese mai ales din dialogul personajelor, de aceea ea apare, adeseori, numai formal,* deoarece învăţătura este evidenţiată pe parcursul întregii poezii, din comportamentul şi replicile personajelor.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu alcătuiesc o adevărată \"comedie umană\" în versuri, în care personajele sunt ilustrate alegoric prin animale cu trăsături specifice, cum ar fi leul care întruchipează omul puternic, vulpea sugerează omul viclean, boul este prostul, iar iepurele fricosul. Fin observator al realităţilor sociale, Alexandrescu satirizează în fabule cele mai variate defecte omeneşti, apelând la comicul de situaţie şi comicul de caracter, considerând că această specie poate ilustra strălucit moravurile epocii: \"căci e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim\".
Subiectul fabulei. Leul, împăratul animalelor, se află în conflict cu regele Leopard, terenul disputat care despărţea statele lor fiind doar \"Un petec de câmpie/ Şi un colţ de pădure\" cu totul neînsemnate, constituind numai un pretext al orgoliilor nemăsurate care-i stăpâneau pe cei doi puternici ai lumii. S-au purtat numeroase bătălii sângeroase conduse de \"Elefantul năsos\", \"bivolul pieptos\" şi \"lupul coadă-lungă\", în care au murit animale nevinovate, astfel încât fiecare \"tulpină era plină de sânge\": \"un porc sălbatec fără două picioare\", \"vulpea se tăvăleşte, moare\", \"viteaz ul urs,/ De două coarne groase în inimă pătruns\". Leul trimite la maimuţa care era \"vestită vrăjitoare\" pentru a proroci, ca oracolele din antichitate, ce metode trebuie folosite pentru ca împăratul \"lesne să biruiască\". Ironia poetului cu privire la impostura maimuţei este acidă, deoarece aceasta putea proroci numai faptele care se petrecuseră deja: \"întâmplările toate, după ce se trecea\". Maimuţa, dorind să-şi bată joc de infatuarea şi ifosele leului, 1-a sfătuit să sacrifice pe cel mai puternic animal de pe cuprinsul împărăţiei, adică pe el însuşi. Reacţia leului este tipică pentru conducătorul tiran şi laş, deoarece dacă până atunci ar fi distrus pe oricine îndrăznea să se, creadă mai puternic decât el, de data asta se plânge cu ipocrizie \"căci pătimesc de tuse\". Linguşitoarea vulpe sesizează ironic: \"înălţimea ta eşti/ Oricât de slab pofteşti\". Poetul creează aici un comic de situaţie întâlnit în societatea reală şi anume că cel mai puternic poate fi, după interes şi împrejurări, cel mai slab, dacă aşa doreşte el să pară într-o anumită împrejurare. Toţi supuşii împăratului îi dau dreptate cu umilinţă şi chiar lighioanele \"ce erau mai colţate\" îşi inventează slăbiciuni şi beteşuguri: \"Dar şi puterea noastră/ E îndestul de proastă\". Un biet iepure, fire cinstită şi lipsit de ipocrizie, reacţionează cu uimire faţă de atitudinea celor puternici, care se dovedeau laşi şi prefăcuţi. Dintr-odată toţi s-au năpustit asupra lui, considerând că \"el este cel mai tare!\" şi, acuzându-1 de laşitate, de lipsă de loialitate faţă de împărăţie, îl bănuiesc că se sustrage onoarei de a le face lor \"biruinţa uşoară!\". Câinii au sărit asupra bietului iepure, despre care poetul afirmă cu amărăciune subtilă că trebuia să-şj ispăşească păcatele, îl jupoaie de viu, împlinind astfel \"Ce ne-a zis prorocul din porunca cerească!\".
Morala este exprimată în mod explicit, printr-o interogaţie retorică a poetului, care sugerează că întotdeauna înving cei puternici, iar cei slabi sunt victimele nedreptăţilor şi abuzurilor celorlalţi: \"Se află vreo ţară, unde 1-aşa-ntâmplare/ Să se jertfească leul? Niciuna, mi se pare./ Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,/ Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate\".
Fabula \"Dreptatea leului\" ilustrează, printr-o alegorie din lumea animalelor, legile sociale care funcţionează oriunde şi oricând în lumea reală. Astfel, leul şi supuşii lui, tigrii, urşii, sunt puternicii vremii care, ca să-şi atingă scopurile şi să-şi satisfacă orgoliile sacrifică fără ezitare pe omul de rând, sincer şi cinstit, care nu are pentru ei niciun fel de importanţă. Ideea centrală exprimată de Grigore Âlexandrescu este că în orice fel de societate şi oriunde în lume funcţionează legea celui puternic, că totdeauna dreptatea este de partea celor aflaţi în funcţii importante, care pot decide orice, având în vedere numai ceea ce le dictează interesul personal.
Limbajul artistic al fabulei este alcătuit din figuri de stil şi cuvinte şi expresii populare, fiind caracterizat prin oralitate. Epitetele au rol caracterizator, acela de a descrie cât mai expresiv trăsăturile personajelor: \"bivolul pieptos\", \"elefantul năsos\", \"vestită vrăjitoare\". Oralitatea este realizată prin cuvinte şi expresii populare, precum şi arhaisme pentru a reda veridicitatea întâmplărilor şi personajelor care participă la acţiune: \"prigonire\", \"gâlcevire\", \"nensemnător\", \"grab\", \"zbiară\", \"să-i facă întrebare\", \"se puse pe gânduri\", \"pătimesc de tuse\",
\"Fire uşor sceptică, însă nu amarnic, tumultuos, ci ironic, spiritual, Grigore Alexandrescu a lăsat în \"Epistole\" [...], în \"Satire şi în \"Fabule\" modele ale genului de o puritate indiscutabilă, neîntrecută până azi. El este Boileau şi La Fontaine al nostru.\" (Ion Rotaru)