Ne vom opri în continuare asupra unei teme - fatalismul mioritic - care se con¬stituie într-un capitol decisiv al istoriei exegetice, însumând totodată răspunsurile sem¬nificative la una dintre întrebările fundamentale: de ce păstorul îşi acceptă soarta cu atâta seninătate?; de ce, în aceste condiţii, Mioriţa s-a bucurat de "adeziunea" fără precedent a românilor practic din toate colţurile ţării?
"Cercetătorii de până acum s-au lăsat fascinaţi în primul rând de comporta¬men¬tul ciobanului ameninţat cu uciderea; ei au căutat răspunsuri la întrebarea dacă felul în care reacţionează păstorul în faţa morţii iminente reprezintă o dovadă de optimism sau pe¬si¬mism? Dacă poporul român e un spirit resemnat sau unul luptător?" (I. Taloş, Mioriţa şi vechile rituri funerare la români, în Anuarul de folclor, Cluj-Napoca, 1983, p. 15).
Această isto¬rie a interpretărilor, cu evidente conotaţii filosofice, e marcată de câ¬teva puseuri acu¬za¬toare urmate de fiecare dată de replici justificative. După al doilea Război Mondial, aceste excese îşi pierd din intensitate, remarcându-se, în schimb, o amplă ofensivă a con¬cep¬ţiei nonfataliste - G. Călinescu, C. Brăiloiu, A. Fochi şi M. Eli¬ade fiind repere so¬lide ale acestui curent.
Seria polemică e inaugurată încă în 1854 de către francezul Jules Michelet, un apropiat al paşoptiştilor şi unioniştilor români refugiaţi la Paris care, se ştie, a realizat prima traducere într-o limbă străină a Mioriţei. Acesta remarcă şi acuză, totodată, o prea uşoară resemnare a ciobanului în fa&#
355;a morţii. Dar ceea ce avea să contrarieze sunt con¬cluziile lui J. Michelet: "Mai este însă în ea, din nefericire, o trăsătură naţională: re¬sem¬¬narea prea uşoară. Omul nu se luptă cu moartea; nu se încruntă către ea; el o pri¬meşte, se însoară cu această «crăiasă», a lumii mireasă şi mistuie, fără să murmure, aceas¬tă căsătorie. Abia desprins din natură, pare că se simte mângâiat de faptul că se reîntoarce iarăşi în sânul ei" (Jules Michelet, Légendes démocratiques du Nord, Editura Garnier Freres Libraires, Paris, 1854, citat de Ion Breazu, Note despre Mioriţa, în Patria, XIV, nr. 243, 23 noiembrie 1932, p. 1-2, Cluj).
Francezul avea toate circumstanţele de partea sa. La o lectură abruptă şi la o ana¬liză simplistă, din exterior, mesajul pare cu adevărat acesta. Cu certitudine că mulţi alţi reprezentanţi ai altor culturi şi civilizaţii ar da, fără rea-credinţă, poate cu o uşoară con¬sternare, acelaşi verdict. Deci putem vorbi de o francheţe prea puţin amendabilă.
Alexandru Odobescu (1861) este primul care respinge ideea fatalismului mio¬ritic, fără însă a căuta o interpretare oarecare pentru modul în care se petrece moartea. Odobescu este de părere că la rădăcina atitudinii ciobanului ar sta regretul de a pă¬ră¬si viaţa în floarea vârstei şi, deci, substanţa baladei nu are nici o urmă de fatalism, ci doar o tristeţe vădită a "juneţii învinse". Cât priveşte intriga de la stână, e socotită ne¬sem¬nificativă, deoarece a fost grefată ulterior (Al. Odobescu, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, 1861, în Revista Română).
În viziunea lui Aron Densuşianu (1895), ciobanul din varianta Alecsandri, care "stă pasiv ca mielul la junghiere, cu toate că în cântec se zice că el ar fi mai voinic", are o atitudine "cu totul neînţeleasă, nenaturală", în special dacă ne gândim că ciobanii "sunt foarte îndrăzneţi şi bătăioşi" (Aron Densuşianu, Epopeea noastră pastorală, în Revista critică literară, III, 1895, p. 315-331).
Pornind de la aceste premise, A. Densuşianu reia teza lui A. Russo şi afirmă că, într-adevăr, Mioriţa trebuie să fi fost o epopee pastorală autohtonă, ivită în mişcarea de transhumanţă, însă ceea ce s-a păstrat nu sunt decât ră¬m㬺iţe, fragmente ale acestei epopei, iar episodul în care ciobanul ia atitudine s-a pierdut în negura timpului. De aceea nu putem vorbi de nici o nuanţă de fatalism, o dovadă în plus fiind şi repertoriul baladelor româneşti, populate cu eroi vrednici şi viteji.
Discursul din 16 mai 1909 susţinut de Duiliu Zamfirescu în aula Academiei Ro¬mâne, avea să sintetizeze, de pe poziţii oarecum oficiale, toate nevrozele, neliniştile şi nedumeririle exprimate ocazional - în articole sau studii răzleţe, în discuţii particulare - faţă de atitudinea de neînţeles a unui erou dintr-o creaţie populară românească: "Iată un flăcău voinic, trăind pe corhane cu turma sa, căruia oiţa bârsană îi spune că au să-l omoare baciul Ungurean şi cu cel Vrâncean şi, în loc să pună mâna pe bâtă şi să se apere, pune mâinile pe piept şi face poezii! Contemplativitatea şi forţa, forţa mai cu seamă, nu îngăduie o asemenea purtare". Concluziile lui nu impun o nouă interpretare, ci se reduc la o sentinţă severă: "Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o im¬po¬sibilitate!".
Th. D. Speranţia (1915) optează pentru filiera mitică, dar împinge lucrurile mult prea departe căci, pentru a fi sigur de succesul demersului său şi de tranşarea ches¬ti¬unii fatalismului, invocă nespecificitatea Mioriţei la cultura şi spiritualitatea româ¬nească. În schimb, Ovid Densuşianu (1922) găseşte o soluţie originală, eliminând din discuţie tes¬tamentul şi episodul maicii bătrâne ca fiind motive ce se întâlnesc şi în alte poezii populare. Deoarece testamentul nu e reprezentativ (şi deci trebuie îndepărtat) nu am mai avea argumente să discutăm despre fatalism.
Voce destul de autoritară şi competentă în materie folclorică, dar şi atent analist al fenomenului mioritic, Dumitru Caracostea (1924) sintetizează: "Această idee a pasi¬vităţii, a fa¬talismului, a liniştii în faţa morţii revine necontenit în exegezele baladei şi în generalităţile folclorice de tot felul. Până în zilele noastre este un loc comun pentru toţi câţi vor să ne caracterizeze. Dar ansamblul literaturii noastre poporane, atât cel epic, cât şi cel liric, arată că este mai mult decât o exagerare, o dezumanizare să admiţi, ca produs al factorilor istorici sau ca reflex al caracterului etnic, un fatalism care merge până la primirea morţii fără a reacţiona. De la caracterul de jale propriu liricii noastre, până la presupusul pasivism din Mioriţa este drum lung. Este drept că credinţa în soartă, în ce ţi-e scris, este o trăsătură caracteristică a poporului nostru. Dar la fel şi a altor popoare. De altă parte, întreg mediul epicii noastre poporane arată că această credinţă nu smulge din suflete resortul adânc omenesc de a reacţiona acolo unde, ca în situaţia din Mioriţa, lucrul ar fi posibil" (D. Caracostea, Poezia tradiţională română, vol. II, ediţie de D. Şandru, Editura pentru Literatură, Bu¬cureşti, 1969, p. 264-265).
D. Caracostea nu se rezumă la atât şi consideră necesar să respingă această dogmă: "Treptat, părerea despre fatalismul ciobanului a devenit dogmă. De aici, pentru unii prilej de filosofare şi de retorism, pentru alţii îndemn de a bănui autenticitatea textului. Ar fi un caz unic în istoria literaturii, au afirmat aceştia din urmă, ca eroul să audă de complot şi să-şi facă testamentul, resemnându-se, fără să ia nici o măsură de apărare. Rezultă că explicările de psihologie etnică în felul celor amintite, nu sunt în¬des¬tulătoare. Avem la cei care subliniază fatalismul din Mioriţa o falsă înţelegere a sem¬nificaţiei. Optica justă, neputând a fi dată nici prin jocul fireştilor resorturi sufleteşti, nici prin împrejurări proprii acestui neam, rămâne să fie dobândită din însăşi structura estetică a baladei, confirmată prin istoria ei".
Prin anii '30 ai secolului al XX-lea, cultura românească era impregnată de un puternic curent tradiţionalist, declanşat la începutul secolului de mişcarea semă¬nă¬to¬ristă al cărei mentor era Nicolae Iorga. Preluând unele idei ale tradiţiei din Dacia lite¬ra¬ră, semănă¬to¬rismul atrage atenţia asupra problemei ţărăneşti şi naţionale, re¬vendicându-se ca o alterna¬tivă a crizei societăţii româneşti. Evocarea istorică a vre¬mu¬rilor apuse, valo¬rificarea folclorului în dauna traducerilor sunt numai câteva din obiec¬tivele preluate de cu¬rentul gândirist al anilor '30. Însă Nichifor Crainic, unul din directorii revistei Gân¬direa, adau¬gă acestui program de renaştere naţională o dimensiune profund ortodoxă, reli¬gioasă, de stil bizantin. Se remarcă acelaşi refuz al "euro¬pe¬nismului" şi pledoaria pen¬tru o cultură rurală, hrănită din mituri autohtone ("mitul sân¬gelui").
În acest context, propice revitalizării valorilor culturii populare, intervenţiile asu¬pra Mioriţei sporesc în intensitate, dar interpretările capătă reflexe fil osofice, ale elu¬ci¬dă¬rii semnificaţiilor majore. Astfel, teoria fatalismului mioritic e alimentată de "idealismul Thraciei" şi amendată de o "nostalgie după moarte a ciobanului".
Autor al unor sinteze de estetică filosofică şi literară, Liviu Rusu (1935) anali¬zează "sensul existenţei" în poezia populară românească, subliniind cu acest prilej pasivi¬tatea şi resemnarea din Mioriţa. Astfel, eroul "nu încearcă nici un gest de rezistenţă, nu se revoltă împotriva destinului, şi singura lui consolare este că moartea îi va permite să se odihnească în sânul naturii". O poziţie aproape suprapusă peste cea a lui J. Michelet.
"Într-un eseu celebru, «Unduire şi moarte», Dan Botta vorbeşte de moarte ca de un prag al jubilaţiei, de sufletul păstorului care «palpită eliberat» în sferele albe ale bucuriei. Undeva, într-un spaţiu redus la esenţă, se săvârşeşte nunta între păstor şi moarte". (cf. Mircea Eliade, 1970)
Apogeul acestor aprecieri se consumă în "Spaţiul mioritic" blagian (1936). Poetul din Lancrăm ".descifrează în Mioriţa o transfigurare a morţii pe care o găseşte din alte creaţii etnice, ceea ce-i permite să identifice în «dragostea de moarte» o caracterizare a spiritualităţii poporului român". Dintre toţi, L. Blaga va aduna cei mai mulţi opo¬zanţi, începând cu H.H. Stahl (1938), G. Călinescu (1941), G. Brăiloiu (1946) şi până la A. Fochi (1964), M. Eliade (1970) şi C. Noica (1976).
Ecou târziu al ideilor exprimate în acel efervescent deceniu trei, punctul de vedere al dramaturgului Victor Eftimiu (1942) nu propune nici sensuri noi, nici inter¬pretări originale, ci epurarea acestei creaţii folclorice. ".faimoasa baladă a Mioriţei, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească şi pe care eu aş scoate-o din toate căr¬ţile de citire, întrucât cuprinde o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare". (Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, 1942, p. 238-242, reluat în ziarul Adevărul, an 62, nr. 17.175, 1948).
OFENSIVA CONCEPŢIEI NONFATALISTE.
Prima intervenţie consistentă canalizată pe strădania de a decoji cântecul mioritic de interpretări şi înţelesuri preponderent metafizice aparţine lui Constantin Brăiloiu (1946), într-un efort centrat cu precădere pe combaterea teoriei blagiene, teorie reluată şi reactivată în Trilogia culturii. "Sensurile noi" adăugate de C. Brăiloiu, etnografice prin excelenţă, coagulează o necesară abordare interdisciplinară a Mioriţei. "Nuanţa de re¬gret şi de compătimire, sensibilă, ici, acolo, în aceste incantaţii cu destinaţie schim¬bată, nu s-a strecurat, desigur, decât în zona în care mila creştină a alungat teroarea ances¬trală. Ele nu exprimă nici voinţa renunţării, nici beţia neantului, nici adoraţia morţii, ci exact contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează memoria gesturilor originare de apărare a vieţii" (Constantin Brăiloiu, Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva, 1946, p. 13).
Obsesia fatalismului avea să-i preocupe şi pe ideologii regimului comunist care, în meticulozitatea de a filtra totul, chiar şi tradiţiile, prin prisma doctrinei marxist-leniniste, găsesc necesar să tranşeze definitiv disputa. În 1957, academicianul C.I. Gulian publică un studiu pe această temă, procla¬mând: "Poporul român - ca toate popoarele - are faţă de moarte o atitudine firească, să¬nătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experienţa sa milenară de viaţă l-a integrat prin legea firii (.). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primeşte cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc. A şti că moartea e un fenomen firesc şi a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorin¬ţa de moarte şi glorificarea morţii, pe care o predică ideologia burgheză în des¬com¬pu¬nere" (C.I. Gulian, Sensul vieţii în folclorul românesc, Bucureşti, 1957, p. 224, cf. A. Fochi, Mioriţa, 1964, p. 153-154).
Cei care vor avea răbdarea să parcurgă sutele de pagini ale lucrării Mioriţa - Tipologie, Circulaţie, Geneză, Texte (1964) vor constata destul de repede faptul că lait¬motivul "nici urmă de fatalism" marchează fiecare pagină, fiecare comentariu, fiecare analiză a episoadelor, în variante, în versiuni şi în concluziile preliminare sau finale. Din acest motiv, Adrian Fochi se dovedeşte a fi "teoreticianul nonfatalismului mioritic".
Autorul îşi conduce studiul într-o manieră aproape justiţiară, ignorând prezumţia unui alt deznodământ. Premisele sale sunt evidente: izolarea testamentului, minimalizarea "cadrului epic iniţial", preluarea tezei Muşlea - Brăiloiu, ritul morţii nelumiţilor. A. Fochi respinge tezele creştin-ortodoxe în favoarea caracterului profund laic al baladei şi a ten¬dinţelor antiecleziastice. Alegoria morţii devine un simplu ritual al consacrării nup¬ţiale post-mortem. În concluzie, în Mioriţa asistăm la o tradiţională nuntă postumă a tine¬rilor morţi celibatari.
Pentru A. Fochi, în textul mioritic moartea "reprezintă o întrerupere violentă şi absurdă a vieţii unui tânăr nelumit" şi această violenţă (rod al conflictului economic) scoate Mioriţa de sub incidenţa fatalismului.
De regulă, Mircea Eliade este citat cu studiul său din 1970 (Mioara năzdrăvană) şi mai puţin este cunoscut faptul că el a făcut parte din "mişcarea de rezistenţă" a anilor '40, alături de G. Călinescu şi C. Brăiloiu. În acea perioadă (1943), M. Eliade îşi cristaliza primele idei şi concepţii pentru elucidarea paradoxului mioritic, pe fondul recrudescenţei teoriei fatalismului provocate de "al treilea val". "Moartea din Mioriţa este o calmă întoarcere «lângă ai săi». (.) Românul nu caută moartea, nici n-o doreşte, dar nu se teme de ea; iar când e vorba de moarte rituală (război, bunăoară), o întâmpină cu bucurie". Acelaşi fatalism sal¬vator şi energetic izvorât din dârzenie şi curaj, pe care numai un cunoscător al istoriei şi tradiţiei îl poate identifica.
Inspirat de ediţia bucureşteană a lucrării lui M. Eliade (1980), Romulus Vul¬că¬nescu îşi revizuieşte interpretarea atitudinii ciobanului, exprimată în anul 1970, în Etno¬logia juridică. În monografia mitologiei române (1987), aprecierile lui R. Vul¬că¬nescu se apropie mai mult de cele eliadiene şi, în plus, depăşesc reperul iniţial (versiunea-baladă), dovedind lecturi ale versiunii-colind - singurele care menţionează gradul de rudenie între păstori şi care definesc un incert şi inconsistent mobil al crimei: "Pentru noi, afirmă R. Vulcănescu, ciobanul charismatic din balada Mioriţa reprezintă, în planul mitologiei mor¬ţii, transsimbolizarea epică a eroizării mortului, care a dat un sens etic apro¬piatei lui morţi, în urma unei judecăţi pastorale între fraţi, pentru un eveniment aparent anodin". (R. Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 207).
Printr-o sacadată "picătură chinezească", teoria fatalismului mioritic se dizolvă şi se prelinge în istorie. Această convingere devine tot mai fermă şi exprimată tot mai cu¬ra¬jos; încet, pe alocuri, atinge excese amendabile.
Suntem convinşi că acest capitol al interpretărilor mioritice nu putea să se ză¬mislească decât sub influenţa romantismului târziu ce bântuia Europa prin secolului al XIX-lea.