Poezia "Decor" de George Bacovia (1881 - 1957) apare în revista "Făclia", la 1 ianuarie 1916, însoţită de o prezentare a autorului, realizată de Alexandru Macedonski: "Bacovia este pseudonimul unui tânăr din Bacău, Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie 1-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent. [...] Marea sa originalitate m-a lăsat înmărmurit de uimire." Poezia "Decor" este inclusă, în acelaşi an, în volumul de debut, "Plumb" (1916).
Poeziile volumului "Plumb" se înscriu în simbolismul tradiţional prin folosirea simbolurilor binecunoscute, cum ar fi statuile albe, parcul părăsit şi pustiu, fanfare funerare, "iubita cântă la clavir", a culorilor sugestive pentru stările sufleteşti ale poetului. Ceea ce îl individualizează pe Bacovia între toţi simboliştii români este nota dominantă a obsesiilor, psihozelor şi stărilor nevrotice de un autentic impresionant, atmosfera apăsătoare percepută până în străfundurile sufletului, simţăminte care-1 determină să se creadă un poet "blestemat".
Tema poeziei ilustrează' o lume sfâşietor de tristă, în care sentimentul însingurării sinelui este exprimat prin cuvinte-simbol şi mijloace cromatice, iar starea de disperare este creată printr-o imagine de pustietate a lumii reale, în care nu mai există viaţă. Altfel spus, tema poeziei este iminenţa morţii şi inexistenţa ca sugestii ale neputinţei de comunicare a eului poetic cu lumea.
Ideea poeziei exprimă toată gama de stări interioare ale poetului, disperare, spleen, angoasă, solitudine, apăsare sufletească, dezolare, nevroză, fapt ce 1-a determinat pe Emil Cioran să
; spună despre Bacovia că este "inapt să se mântuie, totul e pentru el cu putinţă, în afară de propria viaţă [...] nu poate scăpa de el însuşi şi nici evada din centrul propriei obsesii".
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin cbrespondenţa elementelor din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare.lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de puţinele verbe la persoana a IH-a : "stau", "plâng", "străbate", "apar", surprinzătoare fiind absenţa totală a pronumelor personale.
(Semnificaţia titlului)
Termenul "Decor" are drept corespondent în natură un ansamblu de obiecte care compun cadrul necesar desfăşurării unei acţiuni, o ambianţă creată pentru ca omul să se manifeste cu toate valenţele sale. Bacovia dă acestui cuvânt valoare de simbol, sugerând viaţa, propria existenţă, în care poetul se simte timorat, izolat, pustiit, din cauza imposibilităţii de a comunica spiritual cu lumea exterioară.
(Structura şi compoziţia textului poetic)
Poezia "Decor" este structurată în trei strofe şi trei versuri libere care însoţeşte fiecare strofă pentru a accentua şi sintetiza ideea exprimată anterior.
în această poezie Bacovia apelează la mijloace simboliste variate şi anume: cuvântul-simbol, culoarea, simetria versurilor şi versul liber, toate acestea creând o muzicalitate expresivă în plan ideatic, relevând stări sufleteşti. Sunt evidente, aşadar, două planuri distincte ale existenţei: unul exterior simbolizat de parc, de copaci, de păsări, în general de acest decor funerar şi unul interior, sugerat de pustietatea ufletească a poetului, care-i provoacă deprimare, disperare, dezolare, nevroză.
Incipitul poeziei este reprezentat de versul-refren ca element de recurenţă simbolistă, ce se compune din "cuvântul-cheie" şi elementul cromatic: "Copacii albi, copacii negri".
în prima strofa, decorul este compus din copaci, cuvânt-simbol care sugerează componente ale vieţii umane, care ar putea fi înzestrate cu vitalitate, dar aceasta este anulată simbolistic:
"Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar.
Copacii albi, copacii negri.
în parc regretele plâng iar..."
Cromatica este exprimată direct de culorile alb şi negru, care la Bacovia simbolizează inexistenţa ca inerţie a morţii şi, respectiv, moartea. Eul liric se simte deprimat de agonia lumii, potenţată de repetiţia "copacii albi, copacii negri", solitudinea sinelui fiind sugerată de "parcul solitar". Ideea de moarte iminentă transpare prin simbolurile "doliu" şi "funerar", care exprimă aluziv şi cromatica. Imaginea lumii, simbolizată de "parc", este dezolantă, atmosfera este de o tristeţe sfâşietoare, sugerată de "regretele" care plâng, suferinţa căpătând efecte auditive, ideea morţii şi* a inexistenţei perpetue fiind accentuată de versul liber: "în parc regretele plâng iar...". Decorul funerar al lumii exterioare corespunde stării interioare de agonie sufletească a eului introvertit, căruia-i sunt inaccesibile idealurile, împlinirile spirituale.
Strofa a doua apelează la simbolul păsării, ca sugestie a speranţei şi zborului interior, a aspiraţiilor şi nădejdilor umane:
"Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular.
Cu pene albe, pene negre...
în parc fantomele apar..."
Amărăciunea, ca stare a eului poetic, este sugerată de pasărea "cu pene albe, pene negre", care îşi pierde trăsătura definitorie pentru existenţa ei în univers, trilul, având acum un "glas amar". Poetul este incapabil să-şi construiască visuri, idealuri, existenţa sa spirituală fiind un chinuitor coşmar bântuit de fantome, de iluzii şi insatisfacţii: "în parc fantomele apar".
Ultima strofă se constituie într-o conclude ideatică a morţii universale, simbolizând prăbuşirea spirituală a eului poetic, absenţa oricăror elemente vitale fiind evidentă: "Şi frunze albe, frunze negre;/ Copacii albi, copacii negri;/ Şi pene albe, pene negre,/ Decor de doliu funerar...". Sporeşte muzicalitatea versurilor, prin repetiţia obsesivă a culorilor alb-negru care amplifică starea eului liric de la dispefare până la nevroză şi spleen (dezgust faţă de orice -«.«.).
Finalul poeziei reprezentat de ultimul vers liber, "în parc ninsoarea cade rar..." poate sugera apăsarea psihică provocată de moartea universală, simbolizată de "ninsoare", o dezlănţuire a naturii înseşi, care nu este bruscă, ci lentă, monotonă, fără sfârşit. Poetul nu are soluţii de supravieţuire, va fi copleşit de "ninsoarea" care "cade rar" şi inexorabil în sufletul său.
Condiţia poetului în această lume este percepută în raport direct cu peisajul interior (sufletesc) şi exterior (natural) în acelaşi timp, adică starea interioară a sinelui poetic este transfigurată într-un mediu înconjurător, prin elemente din realitatea brută, concretă, pe care le simte vizual şi auditiv în structura sa spirituală, în mediul său interior.
Universul ideatic al. poeziei implică o categorie mai largă de manifestare, suferinţa poetului este a unei generaţii întregi, a unei lumi, însă peisajul concret al acestei lirici se restrânge la drama propriului eu, exprimându-se direct pe sine în orice ipostază a vieţii sociale sau a naturii, autointrospectându-se psihologic printr-o varietate rafinată de tonuri, cu o mare forţă de sugestie.
(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Tehnica simbolistă este îndeaproape ilustrată în această poezie: cuvântul-simbol (corespondenţa), cromatica, muzicalitatea, versul liber.
De obicei, în poeziile simboliste ale lui Bacovia există un cuvănt-cheie, în jurul căruia se construieşte întreaga poezie, toate celelalte elemente întorcându-se permanent către acesta; repetiţiile, refrenele, reluările sunt modalităţi diverse de reactualizare, de revenire ideatică, de reamintire a substanţei lirice.
Cuvântul-simbol sau cuvântul-cheie este "parc", reprezentând spaţiului exterior (al lumii) corespunzător spaţiului interior (al sufletului)* simbolizat şi prin termenul "decor".
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele la prezentul gnomic, care profilează acţiuni şi stări continue, permanente de angoasă, de încremenire şi confuzie psihică, nevroza: "stau", "plâng", "străbate", "apar", surprinzătoare fiind absenţa oricăror pronume personale.
Ca elemente de compoziţie, relaţiile de simetrie sintactică realizate prin versurile-refren sunt susţinute şi de prezenţa simbolului cromatic reiterat obsesiv în întreaga poezie, "alb/ negru", care profilează iminenţa morţii universale.
Tehnicile simboliste se manifestă prin corespondenţe muzicale şi cromatice, cu aportul definitoriu al simbolului
Muzicalitatea poeziei este realizată prin elementele de recurenţă* laitmotivul versurilor-refren amplifieă efectele auditive, sugerând apăsarea sufletească, neputinţa eului liric de a intra în relaţie cu lumea, incapacitatea lui de comunicare cu aceasta.
Natura ca stare de spirit sugerează, prin aspectul dezolant al parcului pustiu, un disconfort psihic şi un suflet pustiit, -"Stau goi în parcul secular"- sau încremenire şi răceală interioară, "în parc ninsoarea cade rar".
Cromatica este cheia-simbol în întreaga poezie, negrul anunţând moartea iminentă şi albul care amplifică inexistenţa, neantul, golul existenţial, anulând orîce formă a vitalităţii.
Sugestia se defineşte, în principal, prin câteva figuri semantice în manieră simbolistă. Personificarea "O pasăre cu glas amar" şi -epitetele cromatice obsesive "alb"/ "negru" amplifică tristeţea sufletului pustiit şi solitar, senzaţie sugerată de sintagmele "regretele plâng" şi "parcul solitar".
Prozodia. Tonul elegiac al poeziei este dat de recurenţa versului-refren care creează o rimă îmbrăţişată în primele două strofe şi o rimă albă în ultima, iar măsura versurilor este de 8-9 silabe.
în concluzie, originalitatea lui George Bacovia s-a remarcat prin impresia acută de sensibilitate extinsă la scara întregului univers, prin dezolarea sufletească, prin uşorul său sarcasm. Mircea Anghelescu afirmă că George Bacovia "este o personalitate artistică complexă, ale cărei valori nu pot fi căutate pe o singură coardă şi că relativa monotonie tematică a poeziei sale [...] ascunde de fapt o mare bogăţie interioară de sensibilitate şi o diversitate derutantă a artei sale".