O discuţie asupra semnificaţiilor termenului de simbolism ne-ar īndepărta prea mult de firul expunerii noastre, astfel īncīt vom renunţa s-o īntreprindem. Accepţiunea pe care o dăm acestui cuvīnt foarte labil din punct de vedere semantic va rezulta, să speram, cu suficientă claritate din contextele īn care-l vom situa: īnţelesul (mai ales īn cazul termenilor controversaţi, supuşi mereu redefinirilor) coincide īn ultimă instanţă cu modul de utilizare. Din punctul de vedere pe care-l adoptăm, simbolismul (limitīndu-ne exclusiv la chestiunile de poetică) reprezintă un moment de sinteză a unor idei romantice dar mai ales antiromantice anterioare; sau, mai bine zis, de asimilare a acestora. Căci, raportat la teoriile despre poezie ale unora dintre romanticii germani, ale lui Coleridge, E.A. Poe, Baudelaire, Mallarme, Rimbaud (Lautreamont fiind aproape necunoscut īn acea vreme), conceptul simbolist de poezie nu aduce nici un element nou. Aceasta nu este nicidecum o judecată negativă (sau minimalizatoare) cu privire la simbolism: noul nu trebuie numai descoperit, ci şi impus, -ceea ce e totuna cu a spune: supus unui proces de verificare (īn primul rīnd a fecundităţii lui), unui proces de īnvechire şi chiar de banalizare; căci, vai, pīnă la urmă banalizarea rămīne unul dintre criteriile cele mai sigure ale originalităţii. Aşadar, īntr-o istorie a conceptului modern de poezie, simbolismul ocupă un loc dintre cele mai īnsemnate tocmai prin faptul că dă celor cītorva iniţiative anterioare, efectiv novatoare, izolate īnsă, o pondere şi o autoritate fără de care ele nu s-ar fi putut īnscrie īn circuitul dinamic al valorilor moderne.

Simbolismul e o primă īncercare de structurare a experienţei poetice moderne. Fără īndoială, despre o poetică perfect articulată a simbolismului e greu, dacă nu imposibil de vorbit. Există īnsă o serie de idei care revin, un număr de norme (adeseori implicite), cīteva coordonate constante: plecīnd de la acestea devine cu putinţă construcţia unui concept al poeziei simboliste, concept pe care trebuie să-l considerăm doar ca pe un punct de referinţă ideal (căci nici o operă nu-l ilustrează īn īntregime) sau ca pe un "model operatoriu" a cărui validitate teoretică n-o infirmă lipsa unor corespondenţe apropiate īn planul realităţii. Să īncercăm să sistematizăm, deci, principalele rezultate ale meditaţiei simboliste asupra poeziei.
Poezia pură: iată una dintre expresiile (cu un evident substrat normativ) care circulă mai des īn cercurile simboliste. Poezia va fi pură, sau va īnceta să mai fie poezie. Acest purism cu antecedente mai vechi (cf. Coleridge, J.S. Mill, dar mai ales E.A. Poe) tinde să izoleze poezia de toate valorile nonestetice cu care, de-a lungul īntregii ei evoluţii, se asociase īn diferite feluri şi proporţii. Simbolismul, anticipat īn această privinţă de Baudelaire, transformă o atare tendinţă, tot mai puternică după 1850, īntr-una dintre exigenţele elementare ale poeticii, īn Avant-propos ă la Connaissance de la deesse (1920), Paul Valery stabileşte drept origine a "poeziei pure" o anume necesitate de specializare. O serie de mari opere, unele dintre ele admirabile (īntre altele sīnt citate Divina Comedie, Legenda secolelor) pot fi citite īn mai multe moduri independente īntre ele, "pot fi disociate īn momente distincte ale atenţiei noastre", īncīt "această pluralitate de lecturi trebuia să conducă īntr-o zi la un soi de diviziune a muncii". Rezultatul e că: "Se observă, īn sfirşit, spre mijlocul secolului al XIX-lea, accentuarea īn literatura noastră a unei voinţe remarcabile de a izola definitiv Poezia de orice altă esenţă decīt ea īnsăşi. O astfel de pregătire a poeziei īn stare pură fusese prevestită şi recomandată cu cea mai mare precizie de către Edgar Poe. Nu-i deci de mirare să vedem īncepīnd cu Baudelaire această īncercare īndreptată spre o perfecţiune care nu se mai preocupă decīt de ea īnsăşi".

Poezia va aspira deci (şi va reuşi) să se elibereze de orice preocupare de adevăr, refuzīnd implicit să se mai lase judecată, fie şi parţial, conform criteriilor raţiunii discursive. Nu trebuie să ne īnşele faptul că simboliştii se referă uneori la Adevăr. Sensul atribuit noţiunii e abisal distinct de cel logico-ştiinţific. Ca să ne convingem e suficient să cităm un fragment din Trăite du Verbe al lui Rene Ghil (1886): "Ideea, care singură are īnsemnătate īn viaţă, e risipită. Obişnuinţelor o mie de viziuni (pentru ele īnsele de neglijat) īn care Nemuritoarea se īmprăştie, poetul logic şi cugetător să le răpească liniile ţinte, din care va alcătui viziunea singură demnă: realul şi sugestivul SIMBOL din care, palpitantă pentru vis, īn integritatea ei nudă e va īnălţa Ideea primă şi ultimă, sau adevărul."

Logic, adevăr, idee - astfel de cuvinte capătă, uneori chiar īn limbajul teoretic al simboliştilor, sensurile cele mai evanescente şi ambigue: sm^ f°l°site nu pentru a semnifica, ci doar pentru a sugera. Faptul că unii dintre precursorii admiraţi (Novalis, Poe, Baudelaire) făcuseră elogiul rigorii, asociind poezia cu matematica, n-a rămas fără ecou. Dar acest elogiu al rigorii, oricīt de explicit, este īn el īnsuşi cīt se poate de vag, ţesut din termeni cu valori semantice dintre cele mai imprecise, īn fond, pledoaria simboliştilor īntr-o astfel de direcţie este pe deplin edificatoare pentru modul lor de a folosi limbajul, prea puţin preocupaţi de latura lui denotativă (chiar atunci cīnd teoretizează), fascinaţi, īn schimb, de posibilităţile lui conota-tive: ar merita să se īntreprindă un studiu stilistic asupra acestei paradoxale răsturnări īn virtutea căreia termenii īn principiu cei mai stricţi (cei matematici, apoi cei filosofici) devin purtătorii celor mai inextricabile ambiguităţi. Cum spuneam, īnsă, şi mai sus, nu trebuie să ne lăsăm induşi īn eroare: domeniul poeticului a fost ireversibil rupt de acel al adevărului. Procedarea raţională va fi īnlocuită printr-una intuitivă. "Le Poete a pour boussole son intuition" declară īntre mulţi alţii Saint-Pol-Roux īn cadrul răspunsului său la Ancheta asupra evoluţiei literare īntreprinsă de Jules Huret (1891). Baudelaire īnsuşi vorbise de "certitudinea morală a intuiţiei" (articolul despre Victor Hugo) şi mai toţi simboliştii vor fi de acord cu el īn această privinţă. Iraţionalismul subiacent al poeticii simboliste (ale cărui surse pot fi descoperite īncă din preromantism şi romantism) īşi află, chiar īn acea perioadă de sfīrşit de secol, corespondenţe dintre cele mai semnificative pe plan filosofic. Să nu uităm că ne aflăm īn epoca genezei intuiţionismului bergsonian: Leş Donnes immediates de la Conscience apare īn 1889, Matiere ei memoire īn 1897, Le rire īn . Nu numai poeţii, aşadar, ci şi filosofii participă la procesul intentat inteligenţei şi la reabilitarea intuiţiei. Creaţia artistică devine īn această privinţă un argument esenţial, iar logica ei particulară do-bīndeşte o valoare epistemologică refuzată tuturor operaţiunilor pur intelectuale, a căror finalitate e concepută ca exclusiv pragmatică. Arta, poezia īn speţă, restabileşte contactul cu realitatea profunda n care simţurile şi conştiinţa - prin intermediul limbajului utilitar tind să le reducă la un aspect schematic, potrivit scopurilor noastre practice. Artistul, al cărui suflet e mai detaşat de viaţă decīt al celor lalţi oameni, realizează īn chip natural o percepţie "virginală" a lumii (cf. Bergson, Le Rire); o percepţie "pură", care nu mai este ataşata nevoii.

Nu numai de preocuparea de adevăr, dar şi de cea morală se va separa poezia: binele şi īn sens abstract, şi īn sens utilitar-didactic va fi şters dintre ţelurile poeziei. Actul poetic va deveni un act gratuit. Această gratuitate nu trebuie īnsă concepută ca o comoditate dimpotrivă: ea este la fel de dificil de atins ca şi impersonalitatea (opusă revărsărilor pasionate, confesive, īn voia cărora se lăsau romanticii). Gratuitatea, impersonalitatea presupun o anume asceză a depăşirii practicului, īn numele unei idealităţi sau unui absolut estetic cu care poetul tinde să se identifice. Simultan cu acest proces de eliminare a valorilor nonestetice din poezie se desfăşoară un proces (ale cărui origini sīnt şi ele mult mai vechi) de liricizare totală a poeziei. E important de notat īnsă că viziunea asupra lirismului se schimbă radical, īn preromantism şi romantism (cīnd apar şi se diversifică teoriile expresive ale poeziei) liricizarea conceptului de poezie fusese condiţionată de punctele de vedere ale unei estetici a sentimentului. Aplicată cu rigoare (după cum s-a văzut īn cazul lui John Stuart Mill) o teorie expresiv-emotivă a poeziei poate duce şi ea la o separare a liricului de orice imixtiuni narative, descriptive etc.
Simboliştii vor ajunge la un rezultat similar pe o cu totul altă cale. Lirismul, purificat de implicaţiile sentimentale, redevenit (conform etimologiei sale) vibraţie muzicală, se va opune tuturor structurilor non-muzicale. Lirismul ajunge o categorie a limbajului: un limbaj autonomizat, care se creează pe sine, care - asemenea limbajului muzical - īşi conţine toate sensurile, īşi este perfect suficient sieşi şi intraductibil īn orice alt limbaj. Structurile narative, descriptive, ideologice sīnt prin excelenţă traductibile: fie īn alte forme verbale (echivalente), fie īn forme extralingvistice (imagini), īn concepţia simbolistă, poezia tinde aşadar - ca limbaj intraductibil - să se identifice cu propriul ei principiu interior constructiv, cu semnificaţia ei imanentă şi consubstanţială. Astfel īncīt, cum observă o dată Paul Valery (cel care asimilează mai complet lecţia poeticii simboliste) īn raport cu limbajul a cărui funcţie primordială este cea "comunicativă", limbajul poetic apare ca non-usage şi chiar ca non-dire. Limbajul poetic nu-i altceva, īn fond, decīt limbajul lirismului absolut.

Ut musica poesis. Primordialitatea idealului muzical īn poetica . bolistă nu mai are nevoie să fie demonstrată: e aproape un loc 31 un. să ne reamintim, totuşi - oricīt s-ar fi banalizat ele prin ° netate citări - versurile Artei poetice a lui Verlaine, nu īntīmplător Hedicate unuia dintre cei mai fervenţi adepţi ai simbolismului, Charles Morice:

De la musique avānt toute chose, Et pour cela prefere rimpair Plus vague etplus soluble dans l\'air Sans rien en lui oui pese ou qui pose. R f aut aussi que tu n\'ailles point Choisir ţes mots sans quelque meprise: Rien de plus cher que la chanson grise Ou l\'Indecis au Precis se joint. Car nous voulons la Nuance encor, Pas la Couleur, rien que la nuance! Oh! la nuance seule fiance Le reve au reve et la flute au cor! De la musique encore et toujours! Que ton vers soit la chose envolee Qu\'on sent qui fuit d\'une āme enallee Vers d\'autres cieux ă d\'autres amours. Que ton vers soit la bonne aventure Eparse au vent crispe du matin Qui va fleurant la menthe et le thym... Et tout le reste est litter atare.

Asemenea sunetului, verbul poetic trebuie să se topească īn aer, Vag, imponderabil, precis şi imprecis totodată. Chiar şi asocierile Plastice sīnt incluse īntr-o perspectivă esenţial muzicală: nuanţa corespunde semitonurilor, ba chiar fragmentărilor enarmonice ale gamei, magiilor cromatice, bunăoară, ale stilului wagnerian, īn acest Sens am putea spune că impresionismul reprezintă o muzicalizare a picturii, paralelă cu muzicalizarea poeziei īn simbolism. Cultul irm zicii este, de altfel, universal īn epocă. Noţiunile specific muzicale pa trund pīnă şi īn filosofie: Bergson consideră că modul de organizare propriu conştiinţei este unul melodic (cf. Leş Donne.es Immediates de Ta conscience sau Le Rire). Dacă am putea realiza o comunicare imediată cu lucrurile şi cu noi īnşine - spune filosoful francez1 "am fi cu toţii artişti căci sufletul nostru ar vibra atunci īn mod continuu la unison cu natura". Şi "am auzi cīntīnd īn străfundul sufletelor noastre ca o muzică, uneori veselă, mai deseori plīngătoare, totdeauna originală, melodia neīntreruptă a vieţii noastre anterioare"*. Nu īntīmplător, dintre toate artele, muzica īi apare lui Bergson ca aceea care exprimă mişcările cele mai profunde ale sufletului.

Muzicalitatea poeziei - aşa cum o concepe poetica simbolistă - e departe aşadar de a fi una de ordin doar extern: ea este, dimpotrivă, primordial interioară. De aici şi tipul special de inteligibilitate pe care-l reclamă poezia şi care presupune o intuiţie a relaţiilor interne poetice īntre sensuri şi sonorităţi (semnificaţia şi sunetul alcătuind, după cum arată Valery, o unitate indisolubilă); inteligibilitatea logică va rămīne totdeauna subordonată celei strict poetice.
Starea poetică. Doctrina simbolistă recunoaşte existenţa unor "stări poetice", a unor emoţii specific poetice (şi distincte ca atare de orice alte emoţii). Esenţa lor este una muzicală. Cum ar putea fi definite aceste stări poetice? Cel mai bine e să-i dăm din nou cuvīntul lui Paul Valery, care rezumă foarte convingător şi subtil experienţa simbolistă. Emoţia poetică se poate recunoaşte2 după faptul că: "...toate obiectele posibile ale lumii obişnuite, externă sau interioară, evenimentele, sentimentele şi actele, rămīnīnd ceea ce sīnt īn mod obişnuit īn ceea ce priveşte aparenţele, se află deodată īntr-o relaţie imposibil de definit, dar miraculos de adecvată cu modurile sensibilităţii noastre generale. E totuna cu a spune că aceste obiecte şi fiinţe cunoscute - sau mai degrabă ideile care le reprezintă - īşi schimbă īntr-un anumit fel valoarea. Se cheamă unele pe celelalte, se asociază altfel decīt īn chipurile obişnuite; se găsesc (īngăduiţi-mi această expresie) muzicalizate, rezonante unul prin celălalt, şi ca armonic corespondente."** Această "stare de poezie", arată īn continuare ca este «perfect neregulată, inconstantă, involuntară, fragilă" şi te fi obţinută (sau pierdută) doar īn chip accidental. "Un poet..., ^°bliniază īnsă Valery, n-are drept funcţie să resimtă starea poetică: S easta este o chestiune privată. Funcţia lui este s-o producă la aitii". Poetul īl preface pe cititor īn "inspirat". Valery insistă asupra distincţiei totale īntre "efectul de poezie şi sinteza artificială a acestei ţări", aşa cum o realizează o operă: diferenţa īntre ele e tot atīt de mare ca şi cea dintre o senzaţie şi o acţiune.1 "O acţiune consecventă e mai complexă decīt orice producţie instantanee, mai ales cīnd trebuie să se desfăşoare īntr-un domeniu atīt de convenţional cum este cel al limbajului."* Astfel īncīt, īn concluzia eseului discutat [Poesie et pensee abstraite) se ajunge la următoarea definiţie sintetică a poemului: "īntr-adevăr, un poem este un fel de maşină de produs stare poetică cu ajutorul cuvintelor."

Fără īndoială, punctul de vedere al lui Valery este, īn această privinţă, unul extrem căci el tinde să sublinieze īn mod exclusiv latura creator-artificială a procesului poetic. Nu-i mai puţin adevărat că ţelul ultim al poeziei simboliste este producerea stării poetice. Dar această producere este īn majoritatea cazurilor, chiar şi īn cele mai neevidente, o reproducere. Sub acest unghi, poetica simbolistă ră-mīne ambiguă şi chiar contradictorie. Se poate efectiv stabili o limită īntre starea poetică resimţită de poet (chiar dacă nu īn momentul precis īn care compune) şi starea poetică potenţială conţinută īn structura verbală a poemului? Care ar fi raportul real īntre expresie şi creaţie? Iată īntrebări la care doctrina simbolistă nu oferă niciodată un răspuns lipsit de echivocuri. Ar fi de aceea greşit, īn numele unor teorii pe care fondatorii īnşişi ai simbolismului le contrazic prin mărturii dintre cele mai indubitabile2, să vorbim de o ruptură totală īntre poetic şi psihologic īn planul genezei poeticului (căci īn acel efectelor lui o asemenea ruptură n-a fost niciodată preconizată).
Caracteristică simbolismului privit īn ansamblu (şi făcīnd ah stracţie de excepţii, fie ele cīt de ilustre) nu este atīt dorinţa de separa poeticul de lumea sensibilităţii, cīt de a-l pune īn contact ex clusiv cu sensibilitatea cea mai profundă, īnzestrată, numai aceasta cu virtuţi de ordin estetic, spre deosebire de sensibilitatea comună superficială, indisolubil legată de aspectele practice ale vieţii. Zona īn care sīnt resimţite stările poetice este aşadar o zonă aparte a sufletului, de acces dificil. Ea este, de altfel, şi singura reală, cum susţine Bergson, filosof al simbolismului. Prinşi īn reţeaua intereselor practice, a necesităţilor pe care le avem de īnfruntat īn fiecare clipă spre a trăi, realitatea lumii exterioare şi a celei interioare ne apare simplificată, schematizată. "Ne mişcăm - scrie Bergson - printre generalităţi şi simboluri, ca īntr-un cīmp īnchis īn care forţa noastră se măsoară util cu alte forţe; şi fascinaţi de acţiune, atraşi de ea, pentru mai marele nostru bine, pe terenul pe care ea l-a ales trăim īntr-o zonă mijlocie īntre lucruri şi noi, exterior lucrurilor, exterior şi faţă de noi īnşine". Natura produce īnsă uneori şi "suflete mai detaşate de v iaţă. [...] Mă refer la o detaşare naturală, īnnăscută structurii simţurilor sau conştiinţei, şi care se manifestă neīntīrziat printr-o manieră virginală, īntr-un anume fel, de a vedea, de a auzi sau de a gīndi. Dacă această detaşare ar fi completă, dacă sufletul n-ar mai adera la acţiune prin nici una dintre percepţiile lui, el ar fi sufletul unui om cum nu s-a văzut īncă vreunul pe lume. El ar excela īn toate artele deodată, sau, mai degrabă, le-ar topi pe toate īntr-una singură". Poezia pură visată de simbolişti īşi are un netăgăduit corespondent īn "percepţia pură" bergsoniană. E vorba, de fapt, de un proces de estetizare (care īncearcă a fi totală) a vieţii interioare.
Astfel de idei duc īn chip firesc la fundamentarea unei distincţii de o importanţă cardinală pentru īnţelegerea perspectivei simboliste asupra artei īn genere şi a poeticului īn particular: distincţia īntre cele două niveluri sau aspecte ale eului. Elementele ei se găsesc clar definite īn Leş Donnees immediates de la conscience, īn care filosoful deosebeşte "cele două laturi ale eului", una ascultīnd de exigenţele socialului şi ale limbajului (limbajul fiind considerat aici doar ca instrument practic), cealaltă, mai profundă, manifestīndu-se īn planul realului, al experienţei pure, aconceptuală, aptă de a fi sesizată doar
intuitie. Distincţia īntre un "eu emipiric" şi unul fundamental i-cātă şi īn domeniul psihologiei artistice. Un document foarte este -f-cativ (pentru că aparţine sferei de influenţă a simbolismului) sein . această direcţie eseul găsit īntre manuscrisele lui Marcel este . contre Sainte-Beuve, scris īntre 1908-l910, dar publicat abia frolig4 Atitudinea lui Proust devine limpede īncă din primele fraze ^ prefeţei: e vorba de o condamnare fără drept de apel a inteli-tei1 ceea ce nu poate să nu ne aducă aminte de Bergson: "Pe zi 9e t'rece preţuiesc mai puţin inteligenţa. Pe zi ce trece īmi dau mai Kne seama că doar īn afara ei poate scriitorul să regăsească ceva din impresiile noastre, să ajungă, adică, la acel ceva din el īnsuşi care constituie singura materie a artei."* Combătīnd metoda lui Sainte-Beuve "n īnseşi marile ei premise teoretice, Proust face distincţia īntre cele două euri ale artistului, arătīnd2 că "o carte este produsul unui alt eu decīt acel pe care-l manifestăm īn obişnuinţele noastre, īn societate īn viciile noastre. Acest eu, dacă vrem să īncercăm să-l īnţelegem, vom izbuti să-l descoperim īn străfundurile noastre, īncercīnd să-l recreăm īn noi"**. Distincţia, cu implicaţiile ei diverse, este de mai multe ori reluată īn cursul eseului. Este evident că starea poetică va fi resimţită de eul fundamental, profund, creator, care nu trebuie nici o clipă confundat cu celălalt.

Limbajul poetic.

Simplificīnd, am putea spune că celor două aspecte ale eului le corespund īn poetica simbolistă cele două aspecte ale limbajului, acel "double etat de la parole" de care vorbea Mal-larme. Ne aflăm fără īndoială īn faţa uneia dintre contribuţiile cruciale ale simbolismului īn materie de poetică, īntre cele două funcţii ale limbajului se produce, dacă privim lucrurile cu ochi simbolişti), o tensiune: poezia se naşte din anihilarea funcţiei uzuale comunicative. Din instrument de schematizare practică, limbajul devine mod de expresie (şi de producere) a stărilor poetice ale eului nostru estetic (şi epitetul estetic, folosit aici, īşi conţine semantic etimologia: aisthesis = senzaţie, sensibilitate). De la Baudelaire, care valorifică īn această privinţă unele dintre ideile romanticilor germani, apoi de Mallarme şi pīnă īn secolul nostru, la Paul Valery, problernati ^ poeziei ca limbaj (dar şi non-limbaj) n-a īncetat să fie supusă una discuţii dintre cele mai ascuţite, ale cărei rezultate au stat de m ' multe ori īn centrul atenţiei noastre. Interesant este de notat că şi ī cadrul primelor īncercări (reluate īn vremea noastră de mişcările d avangardă) īn direcţia constituirii unei poetici a antipoeticului limbajul s-a dovedit a fi iarăşi nucleul problematic, punctul esenţial de referinţă, atīt al meditaţiei cīt şi al practicii poetice propriu-zise Din punctul de vedere al teoriei limbajului poetic, ultimele trei decenii ale secolului trecut au fost īntr-adevăr deosebit de fecunde Simbolismului (pe care nu-l putem despărţi īn chip artificial de ceea ce au adus nou īn materie de poetică marii lui precursori) īi revine meritul de a fi descoperit şi folosit inepuizabilele resurse de polisemie, ambiguitate sau sugestie ale limbajului poetic, transformīnd aşa-numitele probleme de formă īn veritabile probleme de conţinut ale poeziei, īn acest sens se poate, īn modul cel mai legitim, afirma că unele dintre dimensiunile inalienabile ale conceptului modern de poezie au fost impuse de simbolism. Nu mai puţin īnsemnată ne apare contribuţia īntemeietorilor poeticii antipoeticului, al căror exemplu va fi invocat mai ales de acei care, īn timpurile mai noi, vor ilustra īntr-un fel sau īntr-altul reacţia antisimbolistă. Pe linia limbajului, această contribuţie se identifică īn primul rīnd cu descoperirea literalităţii limbajului poetic. Ambiguitatea simbolistă şi literalitatea nu se contrazic, de fapt, decīt īn aparenţă. Rimbaud, al cărui geniu poate fi considerat a duce pīnă la capăt unele dintre propoziţiile fundamentale ale esteticii simboliste, deşi, pe de altă parte, şi īn chip poate mai evident, el conţine şi principalii germeni ai antisimbolis-mului, - ne-o dovedeşte cu strălucire atunci cīnd susţine, īn fraza pe care am mai citat-o: "J'ai voulu dire ce que ga dit, literallement et dans tous Ies sens". Limbajul poeziei moderne (exigenţă prea deseori neglijată) este, ideal vorbind, limbajul cel mai ambiguu şi īn acelaşi timp cel mai literal; cu cīt mai literal, cu atīt mai ambiguu, şi invers. īntregul paradox al poeziei moderne se află cuprins aici, şi nu trebuie să uităm că momentul simbolist a făcut posibilă fixarea termenilor lui: nici una dintre vechile poetici nu şi-a pus problema ambiguităţii (ca normă poetică), necum pe aceea a literalităţii. īnţelegerea poeziei aşa cum o perpetuaseră secole de-a rīndul numeroasele tratate de retorică ale clasicismului şi ale diverselor neoclasicisme se află astfel definitiv ruinată: limbajul poetic spune infinit mai mult decīt spune şi totodată numai ceea ce spune, pīnă la absoluta intraduc-tibilitate.