în 1932, George Calinescu (1899 - 1965) susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman". Romanul "Enigma Otiliei" (1938) întruneşte spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist si obiectiv prin introspecţia şi luciditatea analizei psihologice a personajelor,
Perspectiva narativă este modernă şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra, evenimentelor relatate la persoana a IH-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea "dindărăt", argumentând caracterul obiectiv al romanului. Tot în modernism se înscrie şi existenţa celui de al doilea narator, Felix, care, în ipostaza de martor al evenimentelor, este mediatorul între naratorul romanului şi cititorul fictiv (naratarul), făcându-i cunoştinţă acestuia cu personajele şi întâmplările acţiunii, prin relatare la persoana a III-a.
Felix Sima, definit chiar de Calinescu "martor şi actor", deschide romanul prin descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, privită în detaliu şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzute din perspectiva eroziunii timpului. Structura epică plasează în centrul acţiunii formarea personalităţii Iui Felix, de aceea opera poate fi considerată, din acest unghi, un bildungsroman.
Ca participant direct la acţiu
ne, Felix este personaj în roman, evenimentele, faptele şi situaţiile în care este pus argumentează statutul de "actor". Tot Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută - strada Antim, casa lui Giurgiuveanu, majoritatea personajelor adunate la jocul de cărţi etc. - de care ia act prin imaginile reflectate în conştiinţa acestui personaj-martor. Toate aceste ipostaze narative constituie tehnici de caracterizare argumentative prin care Felix se defineşte ca personaj realist modern.

Doctorul Iosif Sima din Iaşi murise şi-J lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu, căruia Felix obişnuia să-i spună "unchiul", deoarece sora tatălui fusese prima lui soţie, care decedase demult. După moartea părinţilor, Felix moştenise "o casă cam veche, dar solidă şi rentabilă" şi "un oarecare depozit în bani", pe care Je~ administra moş Costache de un an, de când băiatul rămăsese orfan. După terminarea liceului, timp în care locuise la internat, tânărul venise la Bucureşti, la unchiul său, ca să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină.
Portretul fizic, realizat direct de naratorul omniscient, sugerează, prin detaliile descrierii, trăsături morale, între care voinţa şi ambiţia, precum şi o distincţie nativă a personajului: "faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină", cu. "şuviţe mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă", obrazul de "culoare măslinie", iar nasul "de o tăietură elenică" îi dădea o "notă voluntară": "un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, [...] strânsă bine pe talie ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant.
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele conturează indirect, încă de la primele pagini ale romanului, o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat, conturând în spirit modernist personajul-intelectual.
De la prima întâlnire, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire, fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea şi a păstra o dragoste pură pentru fată. îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare laalta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un-eorolar (consecinţă imediată-w.M.) al muncii sale.
Mediul ambiant este un procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, Felix înscriindu-se în tipologia societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea. Lucid  51;i raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devine o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii.
în relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual distins, situându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme efice: "să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios". Perseverent şi inteligent, Felix învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi tenace, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine un medic vestit şi bogat, un specialist de notorietate, profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se, potrivit ambiţiei sale, cu fata unei. personalităţi politice a vremii, care-i asigură intrarea în lumea bună a Bucureştiului.
Felix Sima evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa iubirii entuziaste şi ambiţia realizării în plan profesional. Uneori, tânărul se imagina "un medic mare, savant, autor celebru, om politic", iar alteori, dimpotrivă, era cuprins de un total dezinteres profesional, devenea romantic şi încărcat de generozitate sentimentală, îşi imagina cum o salva pe Otilia de bandiţii care o ameninţau, iar ea "tremurând, îl strângea cu braţele ei subţiri de gât".
Dezamăgirea şi suferinţele iubirii nu-1 deprimă, ci îl oţelesc, luciditatea îl direcţionează către înţelegerea faptului că societatea este degradată din cauza puterii pe care o are banul şi că nu există altă şansă de supravieţuire decât adaptarea totală la regulile ei. Din acest punct de vedere, opera "Enigma Otiliei" poate fi considerată un bildungsroman.
în concluzie, ipostaza de personaj-martor este definită printr-o serie de observaţii pe care Felix le face prin descrierea detaliată a exterioarelor (străzi, clădiri), a interioarelor (case, încăperi) ori a înfăţişării personajelor. Imaginile reflectate în conştiinţa lui Felix sunt comunicate cititorului, care ia astfel cunoştinţă de trăsăturile fizice, îmbrăcămintea sau coafura personajelor, precum şi de gesturile şi atitudinile lor, prin tehnica detaliului. Tot Felix descrie în amănunt strada Antim, interiorul casei lui Costache Giurgiuveanu şi a familiei Tulea, aspecte care sugerează, indirect, trăsături caracteriale comune locuitorilor străzii ori locatarilor respectivelor imobile.
în "Enigma Otiliei" Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: "Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere." (George Călinescu).