Mihail Sadoveanu (1880-1961), "Ceahlăul literaturii române", cum 1-a numit Geo Bogza, "Ştefan cel Mare al literaturii române" cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în densitate epică şi grandoare compoziţională.
Scriitor fidel principiilor tradiţionaliste, Mihail Sadoveanu ilustrează în opera sa viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) ca fundamentală temă epică, întrucât "ţăranul român a fost principalul meu erou", după cum mărturisea prozatorul într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase, unde îi este hărăzit să trăiască. Puternic individualizat în literatura română, ţăranul lui Sadoveanu se particularizează printr-un acut simţ al dreptăţii şi libertăţii, prin apărarea principiilor de viaţă statornicite din vremi imemoriabile, prin statutul de păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale şi, nu în ultimul rând, prin credinţa creştină ortodoxă, profund înrădăcinată în sufletul românului dintotdeauna.
Românul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu este un adevărat "poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul motto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice a omului, succesiunea existenţială de la viaţă Ia m
oarte şi din nou la viaţă.
Scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, "Baltagul"a fost primit cu "un ropot de -recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii, deşi perioada interbelică este dominată de modernism, iar creaţia prodigiosului scriitor se înscria evident într-un "tradiţionalism demodat". Romanul este tradiţional-mitic, întrucât are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se îegăsesc şi în roman).
O interpretare interesantă oferă Alexandru Paleologu, conform căreia romanul ilustrează mitul lui Osiris, episodul reprezentativ în susţinerea acestei viziuni fiind cel al căutării, de către Vitoria, a rămăşiţelor lui Nechifor, risipite în văgăuna dintre Suha şi Sabasa. în mitul egiptean, Osiris fusese aruncat de ucigaşul său, Seth; în valea Nilului, iar sora şi soţia sa, Isis, însoţită de fiul ei, Horus şi câinele Anubis, îi caută osemintele pe fundul fluviului ("Treptele lumii sau calea către sine a lui M.Sadoveanu")
* Ca orice roman, "Baltagul" este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului, monologului interior şi al introspecţiei auctoriale.
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului obiectiv şi omniscient (heterodiegetic) asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea auctorială reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea "dindărăt", argumentând caracterul obiectiv al romanului.
Tema ilustrează perspectiva romanescă tradiţionalistă, conturând fiinţa arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii existenţiale fundamentale statornicite din vremuri imemoriabile.
Titlul numeşte obiectul eponim, baltagul (secure, topor cu două tăişuri-«.«.), arma simbolică şi magică menită să împlinească dreptatea,-deci o unealtă justiţiară. în basmele populare, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, baltagul nu se pătează de sânge: "...unealta răului se dovedeşte a fi, întoarsă, arma binelui [...]. Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-1 ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi şi a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însuşită de răufăcător şi recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia lui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-1, el apare cu adevărata sa înfăţişare. Cartea lui Sadoveanu se cheamă «Baltagul» aşa cum se cheamă' unele basme «Nuieluşa fermecată» sau «Paloşul năzdrăvan»" (Petru Mihai Gorcea - "Nesomnul capodoperelor - Basmul eternei repetiţii. însemnări sadoveniene").
Cuvântul "baltag" poate veni şi de la grecescul "labrys", care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint. în roman, este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, aţâţ un labirint interior, al frământărilor sale de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Structura romanului evidenţiază două componente: una tradiţionalist-mitică şi cealaltă epică-realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman.
Timpul în care are loc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spaţială este reprezentată atât de meleagurile accidentate şi stăncoase ale munţilor din Moldova, cât şi de spaţiul interior, psihologic al eroinei, al tulburării şi căutării în sine a adevărului. (Construcţia subiectului şi a discursului narativ) Incipitul îl constituie legenda privind rânduielile pe care Domnul-Dumnezeu le-a stabilit pentru toate neamurile omeneşti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan "la ciunătrii şi nunţi", de la care era nelipsit în vreme de iarnă şi această poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă, ea având aici rolul de narator-mesager. Legenda este un prolog, în care sunt prezentaţi locuitorii din "munţii ţărilor de sus", viaţa lor dură, cărora Dumnezeu le hărăzise să stăpânească ce au şi, în plus, le dăruise "o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru". Acţiunea romanului este simplă, subiectul având un singur fir epic şi anume drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea soţului său, Nechifor. Efortul căutării urmează un traseu dificil şi sinuos, eroina parcurgând un drum al neliniştilor şi al zbuciumului sufletesc, sub forma "labirintului (conflictului) interior şi altul, un labirint (conflict) exterior, pe cărările şerpuite şi înguste ale munţilor, dorind să afle adevărul şi să împlinească dreptatea.
în Măgura Tarcăului, Vitoria Lipan este îngrijorată că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul ei, Nechifor Lipan, care plecase la Dorna să cumpere o turmă de oi şi întârziase neobişnuit de mult, 73 de zile. Femeia încerca să ajungă până la el cu gândurile, îi auzea în mintea ei numai glasul, dar "nu putea să-i vadă chipul".
în spiritul credinţelor strămoşeşti, Vitoria este sigură că are primul semn rău, care "a împuns-o în inimă", atunci când îl visează pe "Nechifor Lipan-călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape", iar altă dată "trecând călare o apă neagră [...] era cu faţa încolo". Atunci când cocoşul "se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă", Vitoria înţelege că Nechifor "nu vine", deoarece "cucoşul dă semn de plecare", iar "nourul către Ceahlău e cu bucluc".
Credincioasă şi încercând să găsească răspuns la semnele Tău-prevestitoare, Vitoria se duce la preotul Dănilă, care îi promite că va face o slujbă şi va citi la biserică pentru ca Dumnezeu "să facă lumină şi are să-ţi aducă pace". Ca orice femeie simplă de la ţară, influenţată de eresuri, ea se duce la baba Maranda, vrăjitoarea satului, pe care nu o crede că Nechifor şi-a găsit "una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate" şi vrea ca mai întâi să facă "rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului", apoi să ţină "post negru douăsprezece vineri în şir".
Bănuiala că s-a întâmplat o nenorocire o devora ca "un vierme neadormit", se închide în sine, să caute în interiorul ei lumina călăuzitoare, ilustrând labirintul (conflictul) interior. Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât "timpul stătu", fiind însemnat numai cu postul din "vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură". Desprinsă de realitatea înconjurătoare, ea "se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa", ceea ce înseamnă că de la bănuială ajunsese la certitudine şi se hotărăşte să plece în căutarea adevărului, să afle ce s-a întâmplat cu soţul ei: "Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul".
Lipanii aveau atâta avere "cât le trebuia" şi, din cei şapte copii "cu cât îi binecuvântase Dumnezeu", mai trăiau doi: o fată, Minodora şi un băiat, Gheorghiţă. Vitoria pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire şi dăruieşte o icoană Sfintei Ana, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, lasă argatului Mitrea cele de trebuinţă şi porunci pentru timpul cât va lipsi. îi comandă fiului ei un baltag, pe care-1 sfinţeşte preotul şi, pe 10 ma rtie, Vitoria pleacă împreună cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta şi având un scop bine definit: "Mai ales dacă-i pierit cată să-1 găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur", anticiparea întâmplărilor fiind un procedeu artistic numit prolepsă.
Secvenţa narativă a călătoriei conturează realismul romanului, prin drumul pe care-1 parcursese Nechifor şi pe care Vitoria îl urmează întocmai. Nevasta întreabă peste tot, pe la hanuri şi pe la oameni, de "bărbatul cu căciulă brumărie şi cal negru ţintat". Ea şi Gheorghiţă sunt însoţiţi până la Călugăreni de domnul David şi fac popas la hanul iui Donea, la Călugăreni, apoi la Farcaşa unde află că Nechifor nu mai fusese văzut "cam de astă-toamnă". La Borca, sătenii i-au abătut din cale ca să participe la o cumetrie (masă după botezul unui copil), iar la Cruci au dat peste o nuntă, însă Vitoria consideră, în cultul tradiţiei şi al datinilor, că este semn rău faptul că "întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul". La Vatra Dornei, descoperă în registrul de la prefectură că în luna noiembrie Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi, fiind cea mai mare vânzare din târg, apoi că vânduse o sută de oi la doi munteni şi o luaseră împreună spre Neagra. Ca urmare, Vitoria hotărăşte să se întoarcă, aşa cum presupune că s-ar fi întors şi Nechifor, luând drumul spre casă. Poposind la o crâşmă de la marginea Domelor, nevasta află despre "turma de trei sute de pi şi de trei oameni călări". Alte informaţii capătă la Broştenî, Borca şi Sabasa, luând şi aici "urma oilor ş-a călăreţilor". Coborând muntele, drumeţii s-au oprit în satul Suha, unde ţinea crâşmă domnul Iorgu Vasiliu, care le spune că trecuseră mai întâi oile şi ciobanii, apoi sosiseră şi cei doi stăpâni, nu trei, cum susţinea munteanca, mai ales că îi şi cunoştea, pentru că erau de prin partea locului: pe cel "cu buza crăpată" îl cheamă Calistrat Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie Cuţui.
Vitoriei i se pare limpede că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Trecând din nou muntele la Sabasa, pe când întreba din casă în casă despre Lipan, nevasta descoperă câinele soţului ei, Lupu, care îi călăuzeşte pe Vitoria şi pe Gheorghiţă într-o râpă, între Suha şi Sabasa, unde găsesc osemintele lui Nechifor Lipan. Femeia observă că avea "căpăţâna [...] spartă de baltag" şi socoteşte că este datoare să afle adevărul şi să-i găsească pe criminali, întrucât "cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască".
în cel mai evident spirit tradiţionalist, Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort, anunţă autorităţile, se îngrijeşte de preot, angajează bocitoare şi veghează ca toate ritualurile înmormântării să fie respectate până în cele mai mici amănunte. Tot satul se adunase la biserică, chemat de zvonul clopotelor şi de sunetele buciumelor şi s-a făcut slujbă mare "cum puţine s-au văzut în Sabasa".
Episodul denunţării vinovaţilor începe cu vizita Vitoriei la Prefectură. Ea nu acuză făţiş pe nimeni, doar modul insinuant în care-şi exprimă nedumeririle în legătură cu dispariţia unui posibil martor care ar fi trebuit să asiste la târgul făcut de cei trei oieri la cumpărarea turmei, ori în legătură cu existenţa chitanţei de primire a banilor ce ar fi trebuit să se afle în chimirul mortului sunt sugestive pentru inteligenţa Vitoriei şi înclinaţiile ei de detectiv. Este foarte insistentă atunci când îi pofteşte la "îngropăciune" pe subprefectul Balmez, dar şi pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cuţui, cu scopul de a pune în scenă demascarea şi pedepsirea criminalilor, dovedind o dibăcie deosebită în cunoaşterea firii umane.
După înmormântare, pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma şi, pentru că era în "vremea postului celui mare" de Paşte, fusese mai greu cu mâncarea, dar "băutură era destulă şi bună, care împlinea lipsurile" şi Vitoria este mulţumită că bărbatul ei "îşi găsise în sfârşit hodina".
Scena demascării ucigaşilor este cutremurătoare. îndemnându-i pe meseni să mănânce şi să bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag despre care spune că "e mai vechi şi ştie mai multe". Apoi, ea începe să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră, pentru că i le spusese Lipan atunci când îl priveghease în râpă. Era seara în asfinţit şi Nechifor mergea la deal, împreună cu câinele, ţinându-şi calul de căpăstru. în timp ce unul dintre însoţitori se asigura că nu trece nimeni, celălalt i-a dat lui Lipan "o singură pălitură" şi bărbatul a căzut cu capul în coama calului, ucigaşul împingându-i în râpă. La îndemnul femeii, Gheorghiţă ia baltagul lui Calistrat, deoarece ei i se pare "că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău". Pierzându-şi cumpătul, Bogza se năpusteşte asupra lui Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de câine. Atunci, "feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă", apoi îl loveşte scurt cu muchea baltagului, în frunte", în timp ce câinele "se năpusti la beregată". Calistrat Bogzâ mărturiseşte căimpreună cu Ilie Cuţui l-au ucis pe Lipan "ca să-i luăm oile".
Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se întoarcă acasă, plănuind că va reveni aici pentru parastasul de patruzeci de zile şi o va aduce atunci pe Minodora, "ca să cunoască mormântul" tatălui ei, după care vor pleca "la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat", întorcându-se dinspre moarte spre viaţă, Vitoria trebuie să ia de una singură hotăjâri în ceea ce priveşte destinul copiilor ei, finalul romanului ilustrând aceeaşi luciditate a femeii, care se gândeşte că nu poate s-o dea pe Minodora "după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei Topor".
Vitoria Lipan - personaj principal şi figură reprezentativă de erou popular, întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor, definindu-se ca personaj tradiţional şi realist. "Ea nu e o individualitate, ci un exponent al speţei" (George Călinescu), aşadar, un personaj mitic şi un personaj-simbol pentru ţăranul român.
Portretul moral reiese în mod indirect, din gândurile, faptele şi vorbele eroinei, naratorul conturând, la început, trăsăturile din exterior spre interior. Eroina se ghidează în presupunerile ei după ştiinţa nescrisă a semnelor şi după experienţa sa morală, intuitivă, acţionând în funcţie-de acestea. Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria îşi împlineşte datoria şi înfăptuieşte dreptatea, dovedind spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în respectarea tradiţiilor şi datinilor străvechi.
Gheorghiţă - fiul lui Nechifor şi al Vitoriei Lipan este personaj secundar şi evoluţia sa de la adolescenţă la maturitate conferă operei caracter de bildungsroman.
Personaj absent, Nechifor Lipan, soţul Vitoriei, concentrează în jurul său toate acţiunile şi întreg zbuciumul interior al femeii, în strădania de a afla adevărul despre omul ei şi de a împlini actul justiţiar al pedepsirii vinovaţilor. Nechifor Lipan, oier din Măgura Tarcăului, îşi câştiga existenţa ca toţi muntenii, "cu toporul ori cu caţa", el fiind dintre "cei mai vrednici", pentru că-şi întemeiase o stână de oi la munte. Naratorul nu face în mod direct un portret fizic, ci îl alcătuieşte din memoria afectivă a Vitoriei, care-şi aminteşte că avea "mustaţa groasă, adusă a oală",' sprâncenele lăsate şi statura "îndesată şi spătoasă" şi din memoria voluntară a personajelor descusute de ea.
Legătura spirituală dintre cei doi soţi este solidă şi eternă, Vitoria şi Nechifor Lipan formează o pereche de iniţiaţi, un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra dramei existenţiale a omului şi asupra răului din sufletul omenesc, deoarece "Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi".
în concluzie, în romanul "Baltagul", Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor "caractere puternice, variate sau pitoreşti", acesta fiind, . probabil, cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară: "Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimentalism decât în acest roman" (Nicolae Manolescu - "Sadoveanu sau utopia cărţii").